ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1502/2004

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data

de 24 iunie 2002, reclamanta I.E. a solicitat anularea deciziei nr. 216/2002, a

Direcției Generale a Finanțelor Publice a municipiului București, prin care s-a

respins ca inadmisibilă, contestația sa la taxa judiciară de timbru, stabilită

în dosarul nr. 2593/2001 al Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

În motivarea acțiunii sale,

reclamanta a arătat că, deși prin sentința nr. 10/F/2002, definitivă, a

Tribunalului București, secția a V-a civilă și de contencios administrativ, a

dispus soluționarea pe fond a contestației sale admisă de instanță și Direcția

Generală a Finanțelor Publice București i-a comunicat personal că va proceda la

soluționarea pe fond a contestației sale, totuși aceasta a fost respinsă ca inadmisibilă,

cu motivarea nelegală, în opinia sa, că fiind intimată în recurs și nefiind

obligată la plata taxei de timbru, nu are calitatea de a contesta.

Aceasta, în condițiile în care

fondul litigiului este o acțiune în revendicare imobiliară, cu o valoare de

peste un miliard lei, iar taxa de timbru a fost fixată greșit, doar la 30.000

lei, iar nu la valoarea imobilului revendicat.

Totodată, reclamanta a arătat că

interpretarea corectă a alin. (3) al art. 20 din Normele metodologice pentru

aplicarea Legii nr. 146/1997, aprobate prin Ordinul ministrului justiției nr. 760/1999,

este în sensul că persoanele interesate a contesta modul de stabilire a taxei

judiciare de timbru, sunt toate părțile din proces, nefăcându-se distincție

între reclamantul plătitor din proces și celelalte părți.

Reclamanta a mai invocat și

neconstituționalitatea „luării nelegale, fără temei, a dreptului la contestație

al tuturor părților din proces, cu atât mai mult ,cu cât dreptul la apărare

cuprinde și dreptul la o apărare, cu excepții și argumente asupra taxei legale

de timbru pe care să o plătească partea adversă”.

Prin încheierea din 10 octombrie

2002, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a scos cauza de pe rol și a

trimis-o la secția a VIII-a litigii de muncă și contencios administrativ a

Tribunalului București.

Prin sentința civilă nr. 3122 din 5

septembrie 2003, Tribunalul București, secția a VIII-a pentru conflicte de muncă

și litigii de muncă, a respins cererea reclamantei, reținând, în esență, că

reclamanta, în calitate de intimată-pârâtă, în dosarul în care s-a fixat

cuantumul taxei de timbru contestate, nu poate contesta dispozițiile instanței,

cu privire la acest aspect, câtă vreme în sarcina sa nu s-a stabilit obligația

de plată a unei asemenea taxe, putând invoca doar excepția insuficientei

timbrări, în situația în care consideră că taxa stabilită în sarcina părții

adverse este greșit fixată.

Totodată, s-a reținut că susținerea

reclamantei, în sensul că pârâta a refuzat soluționarea în fond a contestației,

deși era obligată la acest lucru de către instanța de judecată, este nefondată.

Aceasta, pe de o parte, întrucât

soluționând prima dată contestația, pârâta a respins-o ca tardiv formulată, iar

instanța a apreciat dimpotrivă, că respectiva contestație a fost formulată în

termen. În această situație, instanța de judecată nu avea altă posibilitate

decât să anuleze decizia pârâtei și să o oblige să soluționeze contestația.

Expresia „în fond”, folosită de instanță, nu trebuie interpretată mecanic, în

sensul că pârâta era obligată să soluționeze cauza în fondul său, indiferent de

îndeplinirea sau nu a condițiilor de admisibilitate. Aceasta, deoarece la

vremea respectivă instanța de judecată era învestită doar cu aspectele privind

respectarea de către reclamantă, a termenului de formulare a contestației, fără

a putea extinde judecata asupra altor aspecte, privind calitatea procesuală sau

admisibilitatea.

Pe de altă parte, pârâta, învestită

a doua oară cu judecarea contestației, nu putea soluționa cauza, fără a ține

seama de existența unor fine de neprimire, deoarece ar fi însemnat să încalce

legea.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs în termen legal, reclamanta I.E., invocând dispozițiile art. 304

pct. 3, 8 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs,

recurenta-reclamantă susține în primul rând că sentința atacată a fost

pronunțată de o instanță necompetentă.

Printr-un alt motiv de recurs se

susține că deși la instanța de fond și de apel, taxa judiciară de timbru a fost

stabilită la valoarea bunului revendicat, fiind astfel, plătită de reclamantă,

totuși, instanța de recurs, respectiv Curtea de Apel București nu a stabilit-o

corect, situație care nu a fost avută în vedere, atunci când s-a pronunțat

sentința nr. 3122/2003.

În plus, arată recurenta, Direcția

Generală a Finanțelor Publice, obligată prin sentința nr. 10/2002 a

Tribunalului București, secția de contencios administrativ, să soluționeze pe

fond contestația sa, cu privire la taxa de timbru, nu a atacat-o cu recurs, acceptând-o,

fără să ceară reformarea acesteia, situație care, de asemenea, nu a fost avută

în vedere, de instanța de fond.

Printr-un alt motiv de recurs se

susține că instanța de conflicte și litigii de muncă a omis să arate că

reclamanta a invocat autoritatea de lucru judecat intervenită prin sentința

civilă nr. 10/2002 a Tribunalului București, secția de contencios administrativ,

între aceleași părți, în aceeași calitate și același obiect și cauză.

Recurenta-reclamantă mai invocă, pe

de o parte, că sentința atacată este lipsită de temei.

Pe de altă parte, se susține că

interpretarea dată de instanță, în mod implicit, art. 3 din Normele de aplicare

a Legii nr. 146/1997 și art. 29 din norme (pe care se sprijină decizia nr. 216/2002

a Direcției Generale a Finanțelor Publice), este greșită, acestea neinterzicând

dreptul părților din proces să formuleze contestația asupra taxei judiciare de

timbru.

Examinându-se sentința atacată, în

raport cu toate criticile formulate, cu toate probele administrate în cauză,

precum și cu toate dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art.

304

1

C. proc. civ., se constată că recursul este fondat, în sensul

considerentelor ce vor fi expuse în continuare.

Cu privire la motivul de recurs

referitor la competența instanței de fond, se poate constata că acesta nu poate

fi primit în raport cu dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.,

potrivit cărora tribunalele judecă în primă instanță, procesele și cererile în

materie de contencios administrativ, în afară de cele date în competența

curților de apel, fără a se distinge, deci, între secțiile tribunalului.

Ceea ce nu înseamnă, însă, că au

fost abrogate dispozițiile art. 17 din Legea nr. 29/1990, potrivit cărora

pentru soluționarea litigiilor prevăzute de această lege, se înființează la Curtea Supremă de Justiție, la tribunalele județene și al municipiului București, secții de

contencios administrativ, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 59/1993,

acest text fiind aplicabil și curților de apel.

În plus, prin art. 126 alin. (5) din

Constituția României, revizuită, este prevăzută posibilitatea ca prin lege

organică să se înființeze instanțe specializate, Legea contenciosului

administrativ fiind un astfel de act normativ, conform art. 72 lit. j) din

Constituția din 1991 și art. 73 lit. c) din Constituția revizuită.

Cu privire la celelalte motive de

recurs, se reține că într-adevăr, instanța de fond a omis să pună în discuția

părților și să se pronunțe pe excepția invocată și întemeiată pe art. 1200 – 1201 C. civ. și art. 166 C. proc. civ. și nu a analizat decizia nr. 216/2002, și din perspectiva

dispozițiilor art. 7 și 9 din O.U.G. nr. 13/2001, care se coroborează cu cele

ale art. 29 alin. (3) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr.146/1997

și a celor constituționale, invocate de recurenta-reclamantă, respectiv ale art.

1, 4, 21, 24 și 49 din Constituția din 1991, în vigoare la data respectivă.

Prin urmare, constatându-se că aproape

toate criticile formulate sunt fondate, se va admite recursul, se va casa

sentința atacată și se va trimite cauza, spre soluționare, Tribunalului

București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de I.E.

împotriva sentinței civile nr. 3122 din 5 septembrie 2003 a Tribunalului

București, secția a VIII-a conflicte de muncă și litigii de muncă.

Casează sentința atacată și trimite

cauza, spre soluționare, la Tribunalul București.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 20 aprilie 2004.