ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 228/2004

Asupra

recursului în anulare de față:

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

cererea adresată acestei instanțe la data de 22 aprilie 2003, înregistrată la

nr.793, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de

Justiție a declarat recurs în anulare împotriva sentinței civile nr.11217,

pronunțată la data de 31 octombrie 2001 de Judecătoria Sectorului 1 București –

prin care s-a respins, ca nefondată, opoziția la executare cambială formulată

de debitoarea S.C. L. S.A., în contradictoriu cu creditoarea cambială S.C.

N.C.C.I. S.R.L. – și împotriva deciziei civile nr.184/R, pronunțată la data de

22 aprilie 2002 de Secția comercială a Tribunalului București – prin care s-a

respins, ca tardiv, recursul declarat de susnumita oponentă împotriva

menționatei sentințe, susținând că aceste hotărâri au fost pronunțate cu

încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o soluționare greșită a

cauzei pe fond și, totodată, că sunt vădit netemeinice.

În mod

concret s-a arătat că instanța de recurs a ignorat că față de  dispozițiile

art.728

8

C. proc. civ. – normă specială ce se aplică cu prioritate –

prin care a fost suprimat apelul – hotărârea pronunțată asupra opoziției putea

fi atacată cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare și nu de la

pronunțare, cum prevede art.62 alin.3 din Legea nr. 58/1934 pentru apel și a

făcut, greșit, aplicarea acestor din urmă dispoziții în calculul termenului de

recurs – iar instanța de fond a nesocotit prevederile art. 19 și 63 din evocata

lege, aplicabile în speță, față de inexistența raportului juridic fundamental

între părți.

Recursul

în anulare este nefondat.

Astfel,

critica vizând decizia tribunalului, referitoare la greșitul calcul al

termenului de recurs de către instanța de control judiciar nu poate fi primită,

întrucât art. 330 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. presupune condiția încălcării

esențiale a dispozițiilor de drept material – nesocotirea dispozițiilor de

drept procesual neputând constitui motiv de exercitare a recursului în anulare

și limitează exercițiul acestei căi extraordinare de atac la hotărârile care au

primit o soluționare greșită a cauzei pe fond.

În ce

privește critica încălcării de către instanța de fond în soluționarea opoziției

la somația de executare cambială formulată de debitoarea S.C. L. S.A. - a

dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 58/1934 - în conformuate cu care persoanele

împotriva cărora s-a pornit acțiune cambială nu pot opune posesorului

excepțiile lor personale cu trăgătorul sau cu posesorii anteriori, afară numai

dacă posesorul, dobândind cambia, a lucrat cu știință în paguba debitorului – și

art. 63 alin. (1), care trimite la art. 19, stabilind că în procesele cambiale

pornite, fie pe cale de acțiune, fie pe cale de opoziție la somația de

executare, debitorul nu poate opune posesorului decât excepțiile privind

nulitatea titlului potrivit dispozițiilor art. 2 precum și cele care nu sunt

oprite de art. 19 – este de observat că aceste dispoziții legale au fost

indicate pentru prima dată, în concluziile scrise depuse la dosar după

închiderea dezbaterilor și rămânerea cauzei în pronunțare – deci după prima zi

de înfățișare, cum prevăd cerințele art. 63 alin. (3) din menționata lege – și

că, chiar dacă ar fi fost formulată în termen și întemeiată pe o probă scrisă,

care să ateste că „posesorul, dobândind cambia, a lucrat cu știință în paguba

debitorului”, conform cerințelor alin. 3 al acestui text legal, evocata

excepție subiectivă (personală) relativă referitoare la dolul cambial în

formula dată de art. 19 nu-și găsește incidența în speță, întrucât o astfel de

excepție își are temeiul în raporturile extracambiale, ori este știut că

semnatarii cambiei nu sunt obligați în virtutea raportului juridic fundamental

ci în virtutea semnării titlului, astfel că obligația de plată a terțului S.C.

L. S.A. este independentă și autonomă, guvernată de principiul independenței

semnăturilor, ca orice obligație cambială.

Așa

fiind, constatând neîndeplinirea condițiilor impuse a fi întrunite cumulativ de

prima ipoteză a art. 330 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. și a celor prevăzute de

a doua ipoteză a acestui text legal, Curtea va respinge, ca nefondat, recursul

în anulare declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge

recursul în anulare declarat de PROCURORUL GENERAL AL PARCHETULUI DE PE LÂNGĂ

CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIȚIE împotriva sentinței nr.11217 din 31 octombrie 2001 a

Judecătoriei Sectorului 1 București și a deciziei nr.184 din 22 aprilie 2002 a

Tribunalului București, secția comercială.

Irevocabilă.

Pronunțata

în ședință publică, astăzi  22 ianuarie 2004.