ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1194/2003

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1194/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin

sentința nr. 92 din 29 mai 2002, Tribunalul Militar Teritorial București, a

respins contestația la executare, formulată de condamnata D.P. privind pedeapsa

aplicată prin sentința nr. 195 din 10 noiembrie 1997 a Tribunalului Militar

Teritorial (definitivă prin neapelare).

A fost admisă sesizarea

judecătorului delegat cu executările penale de la Tribunalul Militar Teritorial

și, în temeiul art. 86

9

alin. (3) C. pen., s-a revocat executarea,

la locul de muncă, a pedepsei de 3 ani închisoare, aplicată prin sentința nr.

195 din 10 noiembrie 1997 a Tribunalului Militar Teritorial, dispunându-se

emiterea unui nou mandat pentru executarea acestei pedepse, în regim de

penitenciar, cu aplicarea art. 71 și art. 64 C. pen.

Pentru pronunțarea acestei hotărâri

s-au reținut următoarele:

Prin sentința nr. 7/1993 a

Tribunalului Militar Teritorial București, a fost condamnată D.P., pentru

săvârșirea mai multor infracțiuni, urmând să execute pedeapsa rezultantă de 3

ani închisoare (deducându-se durata arestării preventive în perioada 10 aprilie

1992 – 29 ianuarie 1993) prin muncă la S.C. F. S.A. Rm. Vâlcea.

Deoarece, această societate și-a

restrâns activitatea, la 18 noiembrie 1993 a comunicat Tribunalului Militar

Teritorial, că nu mai poate asigura loc de muncă condamnatei, instanța

dispunând executarea pedepsei prin muncă la SC C. SRL Rm. Vâlcea, unde

condamnata s-a și prezentat.

Ulterior, prin decizia nr. 51 din 18

decembrie 1995 Curtea Supremă de Justiție, secția militară, a casat sentința

nr. 7/1993 a Tribunalului Militar Teritorial, dispunând rejudecarea cauzei.

Prin sentința nr. 195 din 10

noiembrie 1997 (definitivă prin neapelare), Tribunalul Militar Teritorial a

condamnat pe D.P la pedeapsa rezultantă de 3 ani închisoare, cu executare la

locul de muncă.

La data de 15 ianuarie 2002,

instanța a emis un nou mandat de executare a pedepsei, urmând ca sus-numita să

execute pedeapsa la SC F. SA Rm. Vâlcea, al cărei acord nu a fost luat, mai

ales că în noiembrie 1993, această societate a comunicat că nu poate asigura

loc de muncă, fapt confirmat din nou prin adresa nr. 73 din 06 februarie 2002.

În cursul judecării contestației la

executare, formulată de D.P. la 18 martie 2002, aceasta a depus și adresa nr. 1

din 14 martie 2002 a SC C. SRL Rm. Vâlcea, din care rezultă că a lucrat la

această societate din noiembrie 1993, până în februarie 1994.

Totodată, prin cererea formulată la

29 aprilie 2002 de D.P., prin apărătorul său din oficiu, în completarea

contestației la executare, a solicitat schimbarea locului de muncă, în

conformitate cu dispozițiile art. 86

8

alin. (1) lit. d) C. pen., la

SC C. SRL din com. Lădești, jud. Vâlcea, depunând și adresa nr. 12 din 18

aprilie 2002, privind acordul acestei societăți.

Pentru a verifica dacă într-adevăr

SC C. SRL poate asigura executarea pedepsei prin muncă, Tribunalul Militar Teritorial

a solicitat precizări referitoare la volumul activității și la organul fiscal

unde își plătește impozitele. Ca răspuns la adresa nr. 1541 din 30 aprilie

2002, prin telegrama din 22 mai 2002, SC C. SRL a solicitat un răgaz în vederea

depunerii documentației solicitate, întrucât de la primirea adresei și până

acum patronul a fost plecat din localitate.

La data de 22 mai 2002, Tribunalul

Militar Teritorial a trecut la soluționarea cauzei, deși apărătorul condamnatei

a solicitat amânarea pentru lipsa relațiilor cerute din oficiu de instanță de

la Camera de Comerț și de la SC C. SRL. Instanța a motivat judecarea cauzei

prin aceea că, atâta timp cât telegrama și adresa nr. 12/2002 ale SC C. SRL, au

fost semnate de același reprezentant legal (R.P., unul dintre asociați),

tribunalul constată că nedepunerea documentației, respectiv invocata

imposibilitate de a comunica datele cerute „constituie o încercare de

tergiversare a soluționării cauzei”.

În final, instanța a apreciat că

„deoarece condamnata D.P. nu a făcut dovada că vreo persoană juridică este

realmente de acord ca ea să execute pedeapsa prin muncă, nu s-a prezentat în

instanță pentru a lămuri de ce nu a executat pedeapsa la SC C. SRL, a invocat

în mod nereal că ar fi executat o parte din pedeapsă la această din urmă

societate, tribunalul trage concluzia că ea s-a sustras de la executarea

pedepsei, folosind dispozițiile legale în mod contrar spiritului lor. Pe baza

acestor motive, Tribunalul Militar Teritorial, prin sentința nr. 92 din 29 mai

2002, a respins cererea condamnatei prin care solicita schimbarea locului de

muncă, totodată admițându-se sesizarea judecătorului delegat și dispunându-se

revocarea executării la locul de muncă a pedepsei de 3 ani închisoare, urmând

să fie emis un nou mandat de executare a pedepsei, în regim de penitenciar.

Prin decizia nr. 75 din 30 iulie

2002, Curtea Militară de Apel a menținut sentința primei instanțe în ce

privește revocarea executării celor 3 ani închisoare cu executarea la locul de

muncă, în apelul declarat de D.P. cu motivarea următoare:

- Deși hotărârea de condamnare este

executorie de circa 5 ani, condamnata a manifestat o regretabilă lipsă de

diligență și colaborare cu organele judiciare în vederea executării pedepsei de

3 ani, la locul de muncă.

- Potrivit art. 86

7

C.

pen., este obligatorie prezentarea de către inculpat (condamnat) a acordului

scris al unei unități care poate asigura locul de muncă și condițiile

corespunzătoare executării pedepsei.

Se face precizarea că „din economia

dispozițiilor legale care reglementează această modalitate specifică de

executare a pedepsei închisorii, se deduce concluzia că obținerea acordului

scris al unei unități nu constituie obligația instanței, ci a persoanei care

solicită să execute în acest mod, pedeapsa închisorii aplicate”.

- În baza art. 86

9

alin.

(3) sustragerea de la prestarea activității poate să ducă la revocarea

executării pedepsei la locul de muncă, nefiind necesar să se dovedească

„sustragerea cu rea credință” de la prestarea activității.

„Este situația condamnatei D.P.

care, de-a lungul timpului, a dovedit că, în realitate, nu dorește să execute

pedeapsa, și justificând pretinsa imposibilitate de găsire a unui loc de muncă,

solicită suspendarea condiționată a executării pedepsei”.

- Condamnata nu s-a prezentat la

nici un termen în fața instanței de executare în vederea soluționării situației

sale juridice.

Se concluzionează că „în mod corect

instanța de executare a dedus din comportamentul condamnatei dorința

manifestată de a se sustrage prestării activității într-o unitate, în sensul

art. 86

7

C. pen.”

S-a mai reținut că la această

constatare a contribuit și cererea condamnatei, care a solicitat inițial

suspendarea condiționată a executării pedepsei, cu motivația că nu poate obține

acordul unei unități, deși nu a făcut nici o dovadă în sensul că în mod real

s-a adresat unor astfel de unități.

Împotriva deciziei instanței de apel

menționate, condamnata D.P. a declarat recurs, prin apărător, susținând că nu

s-a sustras de la executarea pedepsei la locul de muncă, însă, din cauza

retragerii acordului sau a neacceptării, nu a putut realiza executarea ei și a

cerut schimbarea locului de muncă, depunând Tribunalului Militar Teritorial

adresa nr. 12 din 18 aprilie 2002, prin care SC C. SRL și-a dat acordul ca

sus-numita să execute pedeapsa de 3 ani la societatea respectivă.

Recursul este întemeiat.

Potrivit dispozițiilor art. 86

7

alin. (1) C. pen., modificat prin Legea nr. 104 din 22 septembrie 1992,

instanța de judecată, ținând seama de gravitatea faptei și conduita făptuitorului,

poate dispune executarea pedepsei în unitatea în care condamnatul își

desfășoară activitatea sau în altă unitate, în toate cazurile „cu acordul scris

al unității”.

Art. 86

9

alin. (3) C.

pen., stabilește că „dacă condamnatul se sustrage de la prestarea activității

în cadrul unității”, instanța poate să revoce executarea pedepsei la locul de

muncă, dispunând executarea pedepsei într-un loc de deținere.

La adoptarea unei hotărâri de

revocare, instanța urmează să țină seama de cauzele nerespectării de către

condamnat a îndatoririlor sale.

În ce privește condamnata D.P., se

constată că aceasta a fost condamnată la pedeapsa rezultantă de 3 ani

închisoare prin sentința nr. 7 din 21 ianuarie 1993, cu executarea ei la locul

de muncă, respectiv SC F. SA Rm. Vâlcea, emițându-se mandatul de arestare nr. 8

din 22 octombrie 1993 de către Tribunalul Militar Teritorial București, la data

de 18 noiembrie 1993, unitatea respectivă solicitând instanței schimbarea

locului de muncă, deoarece nu mai poate asigura sus-numitei loc de muncă,

restrângându-și activitatea.

Procedându-se la schimbarea locului

de muncă a condamnatei, la data de 8 decembrie 1993, s-a emis un nou mandat de

executare a pedepsei cu nr. 8/1993, urmând să execute pedeapsa prin muncă la SC

C. SRL Rm. Vâlcea. Din documentele trimise de Poliția Municipiului Rm. Vâlcea

întocmite la 23 decembrie 1993 și 6 ianuarie 1994, rezultă că D.P. s-a

prezentat la locul de muncă SC C. SRL, stabilit în mandatul de executare nr.

8/1993.

Această situație este confirmată și

de „adeverința” nr. 1 din 14 martie 2002 eliberată de SC C. SRL Rm. Vâlcea, din

care rezultă că D.P. a lucrat la această unitate din noiembrie 1993 până în

luna februarie 1994.

Aceste documente nu s-a stabilit să

cuprindă date neconforme realității.

Ulterior sentința nr. 7 din 21

ianuarie 1993, a Tribunalului Militar Teritorial a fost casată prin decizia nr.

51 din 18 decembrie 1995 a Curții Supreme de Justiție, secția militară, cauza

fiind rejudecată.

Prin sentința nr. 195 din 11

noiembrie 1997, a Tribunalului Militar Teritorial București, lui D.P. i s-a

aplicat pedeapsa rezultantă de 3 ani închisoare, cu executarea la locul de

muncă, respectiv la SC F. SA Rm. Vâlcea, deși nu exista acordul scris al

acesteia.

Se constată că Tribunalul Militar

Teritorial București, în urma rejudecării cauzei și pronunțării sentinței nr.

195 din 11 noiembrie 1997 (definitivă prin neapelare), timp de mai bine de 4

ani, nu a emis mandat de executarea pedepsei de 3 ani închisoare la locul de

muncă de către condamnata D.P.

Art. 422

1

C. proc. pen.,

introdus prin Legea nr. 104/1992, stabilește că „pedeapsa închisorii cu

executarea la locul de muncă se pune în executare prin emiterea mandatului de

executare. Mandatul se emite de instanța de executare, se întocmește în 4

exemplare și cuprinde, pe lângă mențiunile prevăzute în art. 420, care se

aplică în mod corespunzător și următoarele date: denumirea, sediul unității

unde se execută pedeapsa, dispoziția de executare a pedepsei către conducerea

unității și de reținere și vărsare la bugetul de stat a cotei prevăzută de

lege”.

Iar în art. 422

2

C. proc.

pen., se prevede că „Pentru aducerea la îndeplinire a mandatului de executare

emis, se trimite câte un exemplar unității unde se va executa pedeapsa,

condamnatului și organului de poliție din localitatea în care își are sediul

unitatea.

O copie de pe dispozitivul hotărârii

se trimite de instanța de executare Consiliului local în a cărui rază

teritorială își are domiciliul condamnatul”.

Potrivit dispozițiilor art. 30

5

din Legea nr. 23/1969, privind executarea pedepselor, cu modificările aduse

prin Legea nr. 104/1992, condamnatul cu executarea pedepsei la locul de muncă

este obligat să se prezinte la unitatea unde urmează să execute pedeapsa în

termen de 5 zile de la primirea mandatului de executare.

Abia, la 15 ianuarie 2002,

Tribunalul Militar Teritorial, anulând vechile forme de executare, a emis

mandatul nr. 308/1997 (în baza sentinței nr. 195 din 10 noiembrie 1997) de

executare a pedepsei închisorii de 3 ani de către D.P. la SC F. SA Rm. Vâlcea,

fără a avea acordul scris al acesteia.

Prin adresa nr. 73 din 6 februarie

2002, SC F. SA Rm. Vâlcea a comunicat Tribunalului Militar Teritorial că nu are

posibilitatea să asigure loc de muncă condamnatei D.P.

Ca urmare, condamnata D.P. a

formulat contestație la executare, împotriva mandatului de executare a pedepsei

închisorii la locul de muncă nr. 308/1997 din 15 ianuarie 2002, în baza art.

461 alin. (1) lit. c), teza II-a C. proc. pen., solicitând suspendarea

condiționată a executării pedepsei, susținând că neexecutarea pedepsei nu se

datorează culpei sale (dos. 154/2002).

La termenul din 29 aprilie 2002, în

completarea contestației la executare, condamnata, prin apărător, a solicitat

schimbarea locului de muncă cu SC C. SRL din com. Lădești, jud. Vâlcea,

depunând și adresa acesteia nr. 12 din 18 aprilie 2002, prin care comunica

Tribunalului Militar Teritorial București acordul ca D.P. să execute pedeapsa

de 3 ani închisoare în cadrul unității respective.

În urma solicitării, din oficiu, a

unor date privind activitatea SC C. SRL, deși nu s-a primit răspunsul de la

Camera de Comerț a Județului Vâlcea, registrul comerțului, iar societatea

respectivă a solicitat un răgaz în vederea depunerii documentației (cu date

importante și multiple) solicitate, instanța la termenul din 22 mai 2002

renunțând la relațiile cerute, a respins cererea de amânare a cauzei, formulată

de apărare, trecând la judecarea acesteia.

Fiind amânată pronunțarea la 29 mai

2002, Tribunalul Militar Teritorial, înlăturând cererea apărării de a se admite

schimbarea locului de muncă de la SC F. SA la SC C. SRL, conform acordului

acesteia, depus la dosar, a respins contestația la executare, formulată de

condamnata D.P. și admițând sesizarea judecătorului delegat cu executările

penale a revocat executarea la locul de muncă a pedepsei de 3 ani închisoare

aplicată prin sentința nr. 195 din 10 noiembrie 1997, dispunând executarea ei

în regim de penitenciar.

Curtea apreciază că această

hotărâre, menținută și de instanța de apel, este netemeinică și nelegală,

deoarece nu s-a făcut nici o dovadă că recurenta s-a sustras de la executarea

pedepsei la locul de muncă, dispusă prin sentința nr. 195 din 10 noiembrie 1997

(ca urmare a rejudecării cauzei), atâta timp cât aceasta, contrar dispozițiilor

legale, menționate mai sus, nu a fost pusă în executare, timp mai bine de 4

ani, de către Tribunalul Militar Teritorial București.

Mai mult, deși, în mod justificat,

condamnata D.P. a solicitat schimbarea locului de muncă pentru executarea

pedepsei și a depus acceptarea SC C. SRL com. Lădești, jud. Vâlcea (menținută

și prin adresa nr. 31 din 04 martie 2003 către Curtea Supremă de Justiție),

prima instanță și cea de apel, fără nici un temei plauzibil și legal, au

respins cererea formulată și a dispus revocarea executării pedepsei la locul de

muncă de către sus-numita.

În această situație, în baza art.

385

15

pct. 2 lit. d) C. proc. pen., Curtea va casa în totalitate

sentința nr. 92 din 29 mai 2002 a Tribunalului Militar Teritorial București și

decizia nr. 75 din 30 iulie 2002 a Curții Militare de Apel și, rejudecând cauza

în fond, va respinge sesizările formulate de condamnata D.P. și judecătorul

delegat cu executările penale de la Tribunalul Militar Teritorial București,

urmând să fie emis un nou mandat de executare a pedepsei de către condamnată la

SC C. SRL com. Lădești, jud. Vâlcea, conform acordului scris al acesteia.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite

recursul declarat de condamnata D.P. împotriva deciziei nr. 75 din 30 iulie

2002 a Curții Militare de Apel.

Casează hotărârea atacată și

sentința nr. 92 din 29 mai 2002 a Tribunalului Militar Teritorial București.

Rejudecând cauza în fond, respinge

sesizările formulate de condamnata D.P. și Biroul de Executări Penale al

Tribunalului Militar Teritorial București.

Pronunțată în ședință publică, azi 7

martie 2003.