ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 6809/2004

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 47 din 22 martie 2004, Tribunalul Militar Teritorial a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de condamnatul mr. (r) poliție C.I. împotriva sentinței nr. 94 din 14 iunie 1995 a Tribunalului Militar Teritorial, definitivă prin decizia penală nr. 16 din 16 februarie 1996 a Curții Supreme de Justiție. Instanța a reținut că, prin cererea formulată, condamnatul C.I. a invocat cazul de revizuire prevăzut de art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., constând în aceea că, prin hotărârile sus-menționate, nu s-a ținut seama de modificările aduse Codului penal prin Legea nr. 140/1996, în sensul că, pentru infracțiunea prevăzută de art. 214 C. pen., pentru care a fost condamnat, s-a introdus condiția punerii în mișcare a acțiunii penale la plângerea prealabilă a părții vătămate, ceea ce nu a existat în cauză.

În susținerea cererii, revizuientul a completat motivarea cu dispozițiile deciziei penale nr. 4593 din 10 decembrie 1999 a Curții Supreme de Justiție, prin care i-a fost admisă în principiu o anterioară cerere de revizuire cu privire la infracțiunea prevăzută de art. 257 C. pen., instanța omițând însă să se pronunțe și în legătură cu infracțiunea prevăzută de art. 214 C. pen. Examinând situația judiciară a condamnatului, instanța a reținut că, prin sentința nr. 94 din 14 iunie 1995, Tribunalul Militar Teritorial l-a condamnat pe mr. poliție C.I. la un an și 3 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 214 C. pen. și la 4 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 257 C. pen., dispunând, prin contopire, executarea pedepsei celei mai grele, de 4 ani închisoare cu aplicarea art. 64 și art. 71 C. pen.

Hotărârea a rămas definitivă prin respingerea apelului prin decizia nr. 81 din 17 octombrie 1995 a Curții Militare de Apel și, respectiv, a recursului prin decizia penală nr. 16 din 16 februarie 1996 a Curții Supreme de Justiție. O primă cerere de revizuire a acestor hotărâri a fost respinsă de Tribunalul Militar Teritorial prin sentința nr. 88 din 25 mai 1999, fiind respins și apelul condamnatului prin decizia nr. 64 din 15 iulie 1999 a Curții Militare de Apel. Curtea Supremă de Justiție, însă, prin decizia penală nr. 4593 din 10 decembrie 1999, a admis recursul condamnatului revizuient împotriva acestor hotărâri, casându-le și, admițând în principiu cererea de revizuire, a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Militar Teritorial numai cu privire la infracțiunea prevăzută de art. 257 C. pen.

În rejudecare, prin sentința nr. 61 din 10 aprilie 2000 Tribunalul Militar Teritorial a constatat întemeiată cererea de revizuire cu referire la infracțiunea de trafic de influență prevăzută de art. 257 C. pen. și, anulând sentința nr. 94 din 14 iunie 1995 a aceluiași tribunal, l-a achitat pe revizuient în baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., cu referire și la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., pentru această infracțiune. Această hotărâre a rămas definitivă prin neapelare. De urmare, judecătorul delegat cu executarea a formulat contestație la executare, care, prin sentința nr. 149 din 12 septembrie 2000 a Tribunalului Militar Teritorial a fost admisă, dispunându-se, după descontopire, executarea doar a pedepsei de un an și 3 luni închisoare din sentința nr. 94 din 14 iunie 1995 a aceluiași tribunal, stabilită pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 214 C. pen.

S-a dedus timpul arestării și executării de la 6 octombrie 1994 la 15 noiembrie 1994 și, respectiv, de la 27 decembrie 1996 la 23 septembrie 1998, anulându-se vechiul mandat de executare și dispunându-se emiterea altuia, cu datele noi. Apelul condamnatului împotriva acestei din urmă hotărâri a fost respins, prin decizia nr. 10 din 23 ianuarie 2001 a Curții Militare de Apel. Recursul condamnatului a fost însă admis prin decizia penală nr. 2380 din 13 mai 2002 a Curții Supreme de Justiție, constatându-se prescrisă executarea pedepsei de un an și 3 luni închisoare, aplicată pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 214 C. pen.

Condamnatul a formulat și alte cereri de revizuire, respinse prin sentința nr. 20 din 19 februarie 2001 (apel respins prin decizia nr. 73 din 21 iunie 2001 a Curții Militare de Apel și recurs respins prin decizia penală nr. 1979 din 12 aprilie 2002 a Curții Supreme de Justiție), precum și prin sentința nr. 138 din 8 septembrie 2003 ambele ale Tribunalului Teritorial București. În toate cererile de revizuire, inclusiv în prezenta cauză, condamnatul a invocat prevederile art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., indicând ca fapt sau împrejurare descoperită, ce nu a fost cunoscută de instanță la soluționarea cauzei, modificarea adusă art. 214 C. pen., prin Legea nr. 140/1996 în sensul condiționării tragerii la răspundere penală pentru această infracțiune de introducerea plângerii prealabile de către persoana vătămate, ceea ce în cauză nu există.

Pentru a respinge cererea de revizuire din prezenta cauză, instanța a reținut că dispozițiile art. 394 lit. a) C. proc. pen., invocate de condamnat ca aplicabile, se referă la fapte și împrejurări de fapt care să nu fi fost cunoscute de instanță la soluționarea cauzei și nu de drept, așa cum, în realitate, invocă petiționarul. Cum însă, pentru același motiv, Tribunalul Militar Teritorial a respins o altă cerere de revizuire prin sentința nr. 138 din 8 septembrie 2003, definitivă, instanța a constatat că în cauză există autoritate de lucru judecat, respingând cererea ca inadmisibilă. Apelul condamnatului revizuient a fost respins prin decizia nr. 31 din 15 iunie 2004 a Curții Militare de Apel.

Împotriva deciziei sus-menționate condamnatul a declarat recurs, invocând cazurile de casare prevăzute de art. 385 9 alin. (1) pct. 3, 9 și 17 1 C. proc. pen., astfel: - incompatibilitatea judecătorului N.S. care a participat în același proces penal la soluționarea cauzei de mai multe ori; - motivarea soluției contrazice dispozitivul deciziei din apel, cu referire la afirmația că motivele din apel nu au fost depuse în termen, contrazisă imediat în aceeași redactare în precizarea că motivele de apel pot fi formulate și oral în ziua judecății; - s-a făcut o greșită aplicare a legii prin neadmiterea motivului de revizuire invocat ca înscriindu-se în cazul prevăzut de art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc.

pen. Verificând hotărârea atacată pe baza materialului de la dosar, Curtea constată că recursul nu este fondat. Potrivit art. 47 C. proc. pen., judecătorul care a luat parte la soluționarea unei cauze nu mai poate participa la judecarea aceleiași cauze într-o instanță superioară, sau la judecarea cauzei după desființarea hotărârii cu trimitere în apel sau după casarea cu trimitere în recurs. Judecătorul N.S. nu se regăsește în nici una dintre situațiile de incompatibilitate arătate, magistratul participând la câte o singură judecată în mai multe cauze diferite referitoare la revizuient. Motivul de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 9 C. proc. pen., invocat, este și acesta nefondat.

Afirmațiile aflate în contrazicere din considerentele deciziei recurate privesc motivul de apel referitor la incidența și a cazului de revizuire prevăzut de art. 394 lit. e) C. proc. pen., neformulat prin cererea de revizuire introductivă și neavut în vedere de instanța de fond, astfel că, fiind un motiv de revizuire survenit în calea de atac, nu putea afecta legalitatea și temeinicia hotărârii apelate și, de urmare, corect nu a fost analizat și luat în considerare de instanța de apel. În sfârșit, critica privind greșita aplicare a legii atunci când instanțele nu au considerat modificarea adusă art. 214 C. pen., prin Legea nr. 140/1996 (urmărirea acestei infracțiuni numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, condiție inexistentă la data judecății cauzei) ca fiind o împrejurare necunoscută de instanță la soluționarea cauzei, este, de asemenea, nefondată.

Este corectă interpretarea dată de instanțe cazului de revizuire prevăzut de art. 394 alin. (1) lit. a) C. pen., în sensul că textul de lege se referă la împrejurări de fapt descoperite ulterior judecății și nu la modificări ulterioare ale legii penale. Plângerea prealabilă nu este un element constitutiv al infracțiunii ci o condiție a răspunderii penale. Lipsa plângerii penale nu afectează existența conținutului juridic al infracțiunii, fiind doar o cauză de înlăturare a răspunderii penale. O astfel de cauză de înlăturare a răspunderii penale este învederată numai în cazul infracțiunilor pentru care, până la rămânerea definitivă a hotărârii este prevăzută condiția plângerii prealabile a persoanei vătămate pentru punerea în mișcare a acțiunii penale.

Reglementarea de drept penal și procesual penal în vigoare conține prevederi în legătură cu aplicarea legii penale în timp și, respectiv, căile de înlăturare și modificare a pedepselor. Introducerea condiției plângerii prealabile, ulterior rămânerii definitive a hotărârii pentru infracțiunea dedusă judecății, ca și în cauza de față, nu are efect asupra acelei hotărâri, aflată sub autoritatea lucrului judecat, această cauză nefiind prevăzută printre cazurile de înlăturare sau modificare a pedepsei, prevăzută de art. 458 C. proc. pen. și cu atât mai puțin printre cazurile de revizuire, prevăzute de art. 394 C. proc. pen. Față de cele ce preced și întrucât din examinarea hotărârilor nu se constată nici existența vreuneia dintre cazurile de casare care se iau în considerare din oficiu, recursul revizuientului condamnat C.I.

urmează să fie respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de condamnatul C.I. împotriva deciziei penale nr. 31 din 15 iunie 2004 a Curții Militare de Apel. Obligă pe recurent să plătească statului 600.000 lei cheltuieli judiciare. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 15 decembrie 2004.