ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4574/2003

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 246 din 11 martie 2003 pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a penală, în dosarul nr. 5422/2002 s-a respins ca nefondată, contestația formulată de contestatorul M.C. Contestatorul a fost obligat la 200.000 lei cheltuieli judiciare către stat. Instanța de judecată a reținut că petiționarul condamnat M.C. a formulat contestație la executare împotriva sentinței penale nr. 1461 din 31 septembrie 1999, pronunțată de Tribunalul București, secția I penală, în dosarul nr. 1381/1999, solicitând aplicarea legii penale mai favorabile, în condițiile stabilite de art. 15 C. pen. În raport de gravitatea infracțiunii comise, înșelăciune cu un prejudiciu de peste un miliard lei, la nivelul anului 1997 și de starea de recidivă a celui condamnat, s-a considerat că se impune menținerea pedepsei aplicate prin hotărârea contestată.

Împotriva acestei soluții a formulat apel condamnatul M.C. pe care a criticat-o pentru nelegalitate și netemeinicie. S-a susținut că prejudiciul total de circa 237 milioane lei a fost produs prin trei fapte distincte, astfel că nu trebuia totalizat pentru stabilirea încadrării juridice a înșelăciunii în alineatul 5. S-a mai invocat starea sănătății și situația familială grea, având patru copii în întreținere. Curtea de Apel București a respins ca nefondat apelul, constatând că petiționarul a fost condamnat la o pedeapsă de 10 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune, prevăzută de art. 215 alin. (3), (4) și (5) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 37 lit. a) C. pen., fiind obligat la despăgubiri civile.

În fapt, s-a reținut că în perioada noiembrie – decembrie 1997, în realizarea aceleiași rezoluții infracționale inculpatul a indus în eroare trei părți civile, cărora le-a produs un prejudiciu de 237 milioane lei, astfel că încadrarea juridică a faptei prin reținerea alin. (5) al art. 215 C. pen., este corectă. Din actele depuse la dosarul de fond a rezultat că anterior inculpatul a fost condamnat pentru infracțiunea de delapidare și conducere fără permis, iar din sentința penală nr. 645 din 12 octombrie 2000 a Tribunalului București, secția I penală rezultă că a mai fost condamnat pentru infracțiuni concurente de înșelăciune la pedepse de 2 ani și 11 ani închisoare. Pe de altă parte s-a mai reținut că pe parcursul procesului penal inculpatul a dat dovadă de nesinceritate, iar ulterior condamnării sale, nu a dat dovezi de îndreptare.

Împotriva deciziei instanței de apel a declarat recurs condamnatul care a criticat hotărârea pentru nelegalitate și netemeinicie și a solicitat admiterea cererii sale, schimbarea încadrării juridice a faptei din infracțiunea de înșelăciune cu consecințe deosebit de grave în infracțiunea de înșelăciune, prevăzută de art. 215 alin. (3) și (4) C. pen., ca urmare a aplicării art. 15 C. pen. Susține, condamnatul, în motivele de recurs că prin modificarea art. 146 C. pen., în raport de cuantumul prejudiciului pe care l-a cauzat, se impune schimbarea încadrării juridice a faptei pe care a săvârșit-o și reducerea pedepsei aplicate, mai ales că are și o situație familială foarte grea și că este grav bolnav.

Recursul condamnatului nu este întemeiat. Potrivit art. 15 C. pen., când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și până la executarea completă a pedepsei închisorii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai ușoară instanța poate dispune fie menținerea, fie reducerea pedepsei ținându-se seama de anumite condiții, prevăzute de lege și anume infracțiunea săvârșită, persoana condamnatului, conduita acestuia după pronunțarea hotărârii sau în timpul executării pedepsei precum și partea din pedeapsă executată. Analizând hotărârile pronunțate, respectiv actele existente la dosar, în raport de dispozițiile legale menționate Curtea constată, că în mod corect instanțele au respins contestația formulată de condamnat, menținând cuantumul pedepsei aplicate acestuia.

În sprijinul acestei soluții, instanțele au reținut că inculpatul recidivist, condamnat anterior și pentru mai multe infracțiuni de înșelăciune la pedepse de 2 ani și respectiv 11 ani închisoare de Judecătoria Buftea și de către Tribunalul Vrancea, a fost nesincer pe parcursul procesului penal și nu a dat dovezi de îndreptare, care să formeze convingerea instanțelor că s-ar impune în ceea ce-l privește aplicarea dispozițiilor art. 15 C. pen. De altfel, instanțele ar fi trebuit să rețină că încadrarea juridică, a cărei schimbare a fost solicitată de contestator, constituie un element al hotărârii judecătorești definitive și că, deci, acest element intrat sub puterea autorității de lucru definitiv judecat nu poate fi modificat pe calea contestației în anulare (ci eventual numai pe calea recursului în anulare).

Faptul că recurentul are anumite afecțiuni fizice și o situație familială dificilă, în măsura în care aceste susțineri se dovedesc reale, îl îndreptățesc pe acesta să solicite întreruperea executării pedepsei, în conformitate cu dispozițiile art. 455, cu referire la 453 C. proc. pen. Așa fiind, Curtea apreciază că în mod corect instanțele au respins contestația formulată de inculpat și apelul declarat de acesta, astfel că recursul său apare ca nefondat și-l va respinge ca atare, în temeiul art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de condamnatul M.C., împotriva deciziei nr. 250 din 5 mai 2003 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, ca nefondat. Obligă pe recurent să plătească statului 700.000 lei cheltuieli judiciare, în care se include și onorariul apărătorului din oficiu în sumă de 200.000 lei, ce va fi avansat din fondul Ministerului Justiției. Pronunțată în ședință publică, azi 16 octombrie 2003.