ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4574/2003

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 246 din 11

martie 2003 pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a penală, în

dosarul nr. 5422/2002 s-a respins ca nefondată, contestația formulată de

contestatorul

M.C.

Contestatorul a fost obligat la

200.000 lei cheltuieli judiciare către stat.

Instanța de judecată a reținut că

petiționarul condamnat M.C. a formulat contestație la executare împotriva

sentinței penale nr. 1461 din 31 septembrie 1999, pronunțată de Tribunalul

București, secția I penală, în dosarul nr. 1381/1999, solicitând aplicarea

legii penale mai favorabile, în condițiile stabilite de art. 15 C. pen.

În raport de gravitatea infracțiunii

comise, înșelăciune cu un prejudiciu de peste un miliard lei, la nivelul anului

1997 și de starea de recidivă a celui condamnat, s-a considerat că se impune menținerea

pedepsei aplicate prin hotărârea contestată.

Împotriva acestei soluții a formulat

apel condamnatul M.C. pe care a criticat-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

S-a susținut că prejudiciul total de

circa 237 milioane lei a fost produs prin trei fapte distincte, astfel că nu

trebuia totalizat pentru stabilirea încadrării juridice a înșelăciunii în

alineatul 5.

S-a mai invocat starea sănătății și

situația familială grea, având patru copii în întreținere.

Curtea de Apel București a respins

ca nefondat apelul, constatând că petiționarul a fost condamnat la o pedeapsă

de 10 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune, prevăzută

de art. 215 alin. (3), (4) și (5) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.

pen. și art. 37 lit. a) C. pen., fiind obligat la despăgubiri civile.

În fapt, s-a reținut că în perioada

noiembrie – decembrie 1997, în realizarea aceleiași rezoluții infracționale

inculpatul a indus în eroare trei părți civile, cărora le-a produs un

prejudiciu de 237 milioane lei, astfel că încadrarea juridică a faptei prin

reținerea alin. (5) al art. 215 C. pen., este corectă.

Din actele depuse la dosarul de fond

a rezultat că anterior inculpatul a fost condamnat pentru infracțiunea de

delapidare și conducere fără permis, iar din sentința penală nr. 645 din 12

octombrie 2000 a Tribunalului București, secția I penală rezultă că a mai fost

condamnat pentru infracțiuni concurente de înșelăciune la pedepse de 2 ani și

11 ani închisoare.

Pe de altă parte s-a mai reținut că

pe parcursul procesului penal inculpatul a dat dovadă de nesinceritate, iar

ulterior condamnării sale, nu a dat dovezi de îndreptare.

Împotriva deciziei instanței de apel

a declarat recurs condamnatul care a criticat hotărârea pentru nelegalitate și

netemeinicie și a solicitat admiterea cererii sale, schimbarea încadrării

juridice a faptei din infracțiunea de înșelăciune cu consecințe deosebit de

grave în infracțiunea de înșelăciune, prevăzută de art. 215 alin. (3) și (4) C.

pen., ca urmare a aplicării art. 15 C. pen.

Susține, condamnatul, în motivele de

recurs că prin modificarea art. 146 C. pen., în raport de cuantumul

prejudiciului pe care l-a cauzat, se impune schimbarea încadrării juridice a

faptei pe care a săvârșit-o și reducerea pedepsei aplicate, mai ales că are și

o situație familială foarte grea și că este grav bolnav.

Recursul condamnatului nu este

întemeiat.

Potrivit art. 15 C. pen., când după

rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și până la executarea completă a

pedepsei închisorii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai ușoară

instanța

poate dispune

fie menținerea, fie reducerea pedepsei ținându-se seama de anumite condiții,

prevăzute de lege și anume infracțiunea săvârșită, persoana condamnatului,

conduita acestuia după pronunțarea hotărârii sau în timpul executării pedepsei

precum și partea din pedeapsă executată.

Analizând hotărârile pronunțate,

respectiv actele existente la dosar, în raport de dispozițiile legale

menționate Curtea constată, că în mod corect instanțele au respins contestația

formulată de condamnat, menținând cuantumul pedepsei aplicate acestuia.

În sprijinul acestei soluții,

instanțele au reținut că inculpatul recidivist, condamnat anterior și pentru

mai multe infracțiuni de înșelăciune la pedepse de 2 ani și respectiv 11 ani

închisoare de Judecătoria Buftea și de către Tribunalul Vrancea, a fost

nesincer pe parcursul procesului penal și nu a dat dovezi de îndreptare, care

să formeze convingerea instanțelor că s-ar impune în ceea ce-l privește

aplicarea dispozițiilor art. 15 C. pen.

De altfel, instanțele ar fi trebuit

să rețină că încadrarea juridică, a cărei schimbare a fost solicitată de

contestator, constituie un element al hotărârii judecătorești definitive și că,

deci, acest element intrat sub puterea autorității de lucru definitiv judecat

nu poate fi modificat pe calea contestației în anulare (ci eventual numai pe

calea recursului în anulare).

Faptul că recurentul are anumite

afecțiuni fizice și o situație familială dificilă, în măsura în care aceste

susțineri se dovedesc reale, îl îndreptățesc pe acesta să solicite întreruperea

executării pedepsei, în conformitate cu dispozițiile art. 455, cu referire la

453 C. proc. pen.

Așa fiind, Curtea apreciază că în

mod corect instanțele au respins contestația formulată de inculpat și apelul

declarat de acesta, astfel că recursul său apare ca nefondat și-l va respinge

ca atare, în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen.

Văzând și dispozițiile art. 192 alin.

(2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

condamnatul M.C., împotriva deciziei nr. 250 din 5 mai 2003 a Curții de Apel

București, secția a II-a penală, ca nefondat.

Obligă pe recurent să plătească

statului 700.000 lei cheltuieli judiciare, în care se include și onorariul

apărătorului din oficiu în sumă de 200.000 lei, ce va fi avansat din fondul

Ministerului Justiției.

Pronunțată în ședință publică, azi

16 octombrie 2003.