ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4188/2003

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 5 martie 2001 reclamanta R.A. I.G.C. a chemat în judecată pe pârâta S.C. K.S. S.R.L. București pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligată la plata sumei de 251.378 lei plus 413.350 lei cu titlu de rest de plată la facturile nr. 55842 din 7 februarie 2000 și nr. 4308453 din 12 februarie 1999 reprezentând tarife de supraveghere și control și suma de 167.281.493 plus 146.111.024 lei cu titlu de penalități aferente. Tribunalul București, secția comercială, prin sentința civilă nr. 2167 din 20 martie 2001 a admis acțiunea reclamantei așa cum a fost formulată și a obligat pe pârâtă la plata sumelor menționate mai sus și 15.976.145 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut că acțiunea reclamantei este întemeiată fiind dovedită cu facturile depuse la dosar și necontestate de pârâtă, care, deși legal citată, nu a depus la dosar întâmpinare sau cerere reconvențională și nu și-a trimis reprezentant în instanță pentru a-i apăra interesele. Apelul declarat de pârâta S.C. A.T. S.A. Cluj împotriva acestei hotărâri a fost admis de Curtea de Apel București, secția VI-a comercială, care, prin decizia nr. 4 A din 8 ianuarie 2002, anulează sentința civilă atacată, respinge excepția privind competența teritorială și pe fond, admite acțiunea reclamantei așa cum a fost formulată. Împotriva acestei ultime hotărâri a declarat recurs, în termen legal, motivat și timbrat pârâta S.C.

A.T. S.A. Cluj criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, susținând, în esență ca un prim motiv de recurs hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină și cuprinde motive contradictorii (art. 304 pct. 7) pag. 2 alin. ultim și pag. 3 alin. (2) din decizia atacată, precum și în dispozitivul acesteia. Un al doilea motiv de recurs se referă la art. 304 pct. 9 considerând că hotărârea pronunțată este dată cu aplicarea greșită a legii, respectiv a O.M.C. nr. 326/1997 deoarece de la 10 martie 2000 în vigoare se afla O.M.C. nr. 328/1999, obligarea societății pârâte, recurente la plata penalităților în temeiul unei text de lege anulat, respectiv art. 8 lit. c) din O.M.C. nr. 328/1999, este fără temei legal.

Recurenta consideră că hotărârea a fost dată întru-un prim aspect cu aplicarea greșită a legii întrucât penalitățile aferente celor două facturi în litigiu au fost calculate inclusiv asupra T.V.A.-ului și nu numai la valoarea tarifului de supraveghere și control, iar în cel de al doilea aspect îl constituie faptul că reclamanta nu a făcut dovada înregistrării în contabilitate a penalităților de întârziere a plății taxei de supraveghere, facturate. Recurenta critică hotărârea susținând că este lipsită de temei legal întrucât dispozițiile art. 43 și art. 46 C. com., art. 969 C. civ. nu sunt incidente cauzei, și, deși nu a precizat care este motivul de nulitate a aplicat dispozițiile art. 297 C. proc.

civ. a anulat hotărârea primei instanțe a reținut cauza spre rejudecare. În consecință, în temeiul art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. solicită admiterea recursului, așa cum a fost formulat și motivat modificarea în tot a deciziei atacate, iar pe fond - respingerea acțiunii reclamantei. Recursul este nefondat pentru următoarele considerente: Din examinarea actelor de la dosar prin prisma motivelor de recurs și a dispozițiilor legale incidente cauzei rezultă că instanța de apel în mod corect a apreciat actul juridic dedus judecății și probatoriilor administrate în cauză efectuând o aplicare legală a dispozițiilor în materie, astfel că motivele de recurs invocate de pârâtă sunt, în totalitate neîntemeiate.

Verificându-se primul motiv de recurs se constată că nu există contradicție în motivarea deciziei, și nici motive străine de natura pricinii. Exemplele date în cadrul acestui motiv de casare nu reprezintă considerentele deciziei recurate, ci ele constituie expunerea argumentelor sentinței atunci când instanța de apel se referă la desfășurarea procesului și argumentele care au justificat prima hotărâre, deoarece în cauză nu sunt aplicabile prevederile art. 297 alin. (2) C. proc. civ. ci prevederile art. 297 alin. (1) C. proc. civ. în sensul anulării sentinței, evocării fondului și judecării procesului. Critica recurentei că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină și că soluția admiterii apelului din dispozitiv nu este motivată, este neîntemeiată deoarece art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. se referă la hotărâre și nu la dispozitiv întrucât motivarea hotărârii luate de instanță se regăsește în considerentele deciziei atacate. De asemenea, nici al doilea motiv de recurs formulat de pârâtă întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu poate fi reținut ca fiind întemeiat, privind critica de aplicare greșită a legii de către instanța de apel respectiv a O.M.C. nr. 326/1997 în loc de O.M.C. nr. 328/1999, aceasta reținând în mod corect că, în speță, se aplică dispozițiile O.M.C. nr. 326/1997 în raport de momentul nașterii obligației de plată (data emiterii facturilor) cât și momentul scadenței (al exigibilității obligației de plată) – când, în vigoare, era O.M.C. nr. 326/1997.

Recurenta critică soluția instanței de apel în cadrul aceluiași motiv de recurs, și sub aspectul aplicării greșite a penalităților asupra T.V.A.-ul aferente celor două facturi în litigiu cât și sub aspectul că reclamanta nu a făcut dovada înregistrării în contabilitate a penalităților de întârziere. Critica este nefondată și va fi respinsă în consecință, Curtea, reținând că instanța de apel în mod corect a efectuat în speță aplicarea prevederilor art. 12 din O.G. nr. 3/1992, republicat în sensul că T.V.A.-ul a devenit exigibil la aceiași dată cu debitul iar penalitățile, fiind o sancțiune pentru neplata datoriei, se aplică asupra acesteia, în întregul său.

În mod corect s-a reținut de către instanța de apel că obligația de plată a tarifului de supraveghere și a penalităților naște dintr-un raport juridic complet diferit de cel care include obligația de înregistrare în contabilitate a sumelor de încasat, fiind vorba de regimuri juridice diferite și nu are nimic comun cu suportarea acestora de către pârâtă. Nici ultima critică făcută deciziei atacate sub aspectul că este lipsită de temei legal fiind greșit întemeiată pe prevederile O.M.C. nr. 326/1997 privind factura 55842/2000, art. 43 și art. 46 C. com., art. 969 C. civ. și a prevederilor art. 297 C. proc. civ., nu poate fi primită, întrucât factura 55842 din 07 februarie 2000 având scadența la 29 februarie 2000 se aplică prevederile O.M.C.

nr. 326/1997, iar O.M.C. nr. 328/1999 a intrat în vigoare la 10 martie 2000, nefiind aplicabil retroactiv. Întrucât raportul juridic dedus judecății are un regim juridic derogator, referindu-se la o categorie aparte de comercianți deși nu există un contract semnat între cele două părți, prevederile art. 969 C. civ. se aplică și acestui tip de „quasi contracte de adeziune”, unde există, totuși, un acord de voință, întrucât, prin cererea de autorizare, petentul, din proprie voință, acceptă să se supună regimului juridic specific acestei activități. Pentru aceleași considerente se justifică și întemeierea soluției instanței de apel pe prevederile art. 43 și art. 46 C. com. Cât privește critica privind aplicarea dispozițiilor art. 297 C. proc.

civ. fără a se arăta motivul de nulitate este, de asemenea, neîntemeiată, întrucât instanța de apel, în considerente, a reținut că excepția nulității actelor de procedură potrivit art. 105 C. proc. civ. invocată de apelantă este fondată și drept consecință a dispus anularea hotărârii apelate. Pentru considerentele ce preced, Curtea, în baza art. 312 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C. A.T. S.A. Cluj.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E: Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C. A.T. S.A. Cluj împotriva deciziei nr. 4 A din 8 ianuarie 2002 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială. Irevocabilă. Pronunțată, în ședința publică, astăzi 4 noiembrie 2003.