ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4033/2005

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată la 29 mai 1998, reclamanta SC E.T.C. SRL București a cerut instanței desființarea contractului de vânzare – cumpărare de acțiuni încheiat între pârâtul F.P.S. (actualmente A.V.A.S.) în calitate de vânzător și reclamanta asociată cu P.C.T. în calitate de cumpărători având ca obiect pachetul de 51 % din acțiunile SC T. SA Turnu Măgurele, precum și să dispună aplicarea dispozițiilor legale încălcate cu rea credință de pârât în urmărirea și realizarea de foloase injuste. La 13 octombrie 1998, pârâtul F.P.S. formulează cerere reconvențională prin care solicită constatarea rezoluțiunii contractului de vânzare – cumpărare din 15 octombrie 1996, pentru neexecutarea culpabilă a obligațiilor asumate de reclamantă și A.S.C.T., cu cheltuieli de judecată.

La 10 decembrie 1998 B.R., O.L., P.F., U.G., Z.V. formulează cerere de intervenție în interes propriu și în interesul SC E.T.C. SRL, solicitând obligarea în solidar a pârâților F.P.S. și SC T. SA la plata despăgubirilor civile și morale cuvenite pentru anii 1996 și 1997 și în cazul rezoluțiunii contractului de vânzare – cumpărare din 15 octombrie 1996, aceasta să se pronunțe din culpa exclusivă a F.P.S. care să fie obligată în mod exclusiv la plata daunelor solicitate, cu cheltuieli de judecată. La 11 ianuarie 1999, T.P., M.I., O.M., T.D., B.N.S. formulează cerere de intervenție în interes propriu și în interesul SC E.C. SRL cu același obiect. Prin încheierea din 26 ianuarie 1999, Tribunalul București, secția comercială, dispune disjungerea acțiunii principale de cererea recondițională pe care o reține spre judecată ca acțiune principală.

Prin sentința civilă nr. 3477 din 21 iunie 1999, Tribunalul București, secția comercială, respinge acțiunea principală introdusă de reclamantul F.P.S., împotriva pârâtelor SC E.C. SRL și A.S.C.T. precum și cererile de intervenție în interes propriu și pentru SC E.T.C. SRL formulate de B.R., B.S., O.L., O.M., T.C.P., T.D., M.I., P.F., U.G., Z.V., ca nefondate. Pentru a decide astfel, instanța de fond a reținut din probele administrate că reclamanta nu a făcut dovada culpei pârâtelor în neexecutarea obligațiilor de plată prevăzute în contract, neexistând în sensul prevederilor art. 1021 și art. 1365 C. civ., motive pentru rezoluțiunea contractului de vânzare – cumpărare, constatând și inexistența în conținutul contractului menționat a unei condiții rezolutorii exprese cerute imperativ de lege pentru a se putea constata efectul ei.

Cu privire la cererile de intervenție, instanța de fond reține că intervenienții nu au probat în cauză pretențiile formulate. Prin încheierea din 9 februarie 2000, Curtea de Apel București, secția comercială, scoate cauza de pe rol și trimite dosarul spre competentă soluționare a recursului formulat de F.P.S. împotriva sentinței nr. 3477 din 21 iunie 1999 Curții Supreme de Justiție. Prin decizia nr. 6297 din 7 noiembrie 2001, Curtea Supremă de Justiție, secția comercială, admite recursul declarat de A.P.A.P.S., împotriva încheierii din 9 februarie 2000 a Curții de Apel București, secția comercială, casează încheierea și trimite cauza Curții de Apel, secția comercială spre competentă soluționare.

În examinarea apelului, instanța a avut în vedere și precizările depuse de apelantă la 25 februarie 2003, prin care arăta că cererea de constatare a rezoluțiunii contractului în litigiu a rămas fără obiect întrucât, intervenind Legea nr. 137/2002, apelanta a uzat de procedura simplificată prevăzută de art. 41 pct. 2 din această lege, a notificat pârâtele SC E.C. și P.C.T. cu obligația de a achita până la 15 mai 2002 ratele, dobânzile și penalitățile datorate în baza contractului din 15 octombrie 1996 și, întrucât acestea nu au executat în termen respectivele obligații a solicitat SC R. SA București și a obținut reînscrierea ca acționar la SC T. SA. Față de aceste precizări, pârâta SC E.T.C.

SRL a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 41 pct. 2 din Legea nr. 137/2002 față de art. 21, raportat la art. 49 și art. 134 alin. (2) lit. a) din Constituție, solicitând sesizarea Curții Constituționale excepție respinsă ca inadmisibilă de instanța de apel prin încheierea din 17 decembrie 2002, întrucât apelul declarat de A.P.A.P.S. nu a fost întemeiat pe dispozițiile art. 41 pct. 2 din Legea nr. 137/2002, acestea fiind invocate în precizările scrise pentru a învedera situația de fapt intervenită după promovarea apelului. Prin decizia comercială nr. 13/ A din 11 martie 2003, Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, respinge ca neîntemeiate excepția neexercitării căii de atac în termenele și condițiile prevăzute de lege, excepția lipsei calității de reprezentant al apelantei A.P.A.P.S.

și excepția nulității (nemotivării în termenul prevăzut de lege și nedepunerii la instanța competentă), excepții invocate de intimata SC E.T.C. SRL, admite apelul formulat de apelanta A.P.A.P.S., schimbă în parte sentința civilă atacată, în sensul că, pe fond, respinge acțiunea formulată de A.P.A.P.S. (fostă F.P.S.) ca rămasă fără obiect, obligă intimata SC E.C. SRL să plătească apelantei suma de 1.071.024.000 lei cheltuieli de judecată și menține celelalte dispoziții ale sentinței civile atacate. Pentru a pronunța soluția menționată, instanța de apel a reținut că declarația de apel și motivarea acestuia s-au făcut de către apelantă în termenele legale prin raportare la data comunicării dispozitivului sentinței civile atacate și a considerentelor acesteia, precum și la termenul prevăzut de O.U.G.

nr. 13/1998, și că apelanta a fost reprezentată în instanță de avocați împuterniciți în baza unui contract de asistență juridică, împuternicire adusă la cunoștință instanței. Mai reține instanța că intimata a achitat numai avansul de 40 % din prețul contractului, neachitând și diferența de 60 % și că, pe parcursul soluționării cauzei în apel, apelanta a uzat de dispozițiile H.G. nr. 450/1999 privind aprobarea Normelor metodologice de aplicare a O.U.G. 88/1997 și de dispozițiile Legii nr. 137/2002, în sensul că a notificat intimata SC E.T.C. SRL somând-o să achite sumele datorate în temeiul contractului în litigiu și deoarece aceasta nu a dat curs notificării, în baza dispozițiilor aceleiași legi, a solicitat SC R. SA reînscrierea sa ca acționar la SC T. SA, solicitare căreia i s-a dat curs, așa cum rezultă și din certificatul de mențiuni din 25 mai 2002. Nemulțumită de soluția instanței de apel, intimata pârâtă SC E.C.

SRL a declarat recurs solicitând, cu invocarea motivelor prevăzute de art. 304 pct. 8, 9 și 10 C. proc. civ., admiterea acestora, modificarea deciziei recurate în sensul menținerii ca legală și temeinică a sentinței pronunțate de instanța de fond și obligarea intimatei reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

În susținerea recursului, recurenta, reluând argumentele prezentate în apărare în concluziile scrise formulate în apel, arată că în mod eronat instanța a respins ca neîntemeiate excepțiile invocate de ea în apel respectiv privind neexercitarea de către reclamanta – apelantă a căii de atac în termenele și condițiile prevăzute de lege, privind lipsa calității de reprezentant al părții necesară pentru exercițiul dreptului de reprezentare în judecată, privind inadmisibilitatea apelului ca urmare a nemotivării în termenul prevăzut de lege și a nedepunerii lui la instanța competentă, instanța făcând astfel o justă aplicare a art. 68, art. 161, art. 103, art. 112 pct. 2 și art. 133 C. proc. civ.

Recurenta critică soluția instanței de apel și pentru faptul că deși instanța a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 41 pct. 2 din Legea nr. 137/2002 invocată de recurenta intimată în apel, și-a motivat soluția tocmai pe dispozițiile evocate, rațiune pentru care solicită admiterea excepțiilor invocate, admiterea recursului și modificarea deciziei recurate și a încheierilor interlocutorii prin care instanța de apel a respins ca inadmisibilă excepția de neconstituționalitate și trimiterea cauzei la Curtea Constituțională pentru a se pronunța pe excepție. Mai susține recurenta că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a legii, respectiv a art. 274 alin. (1) C. proc.

civ., când a obligat-o la plata cheltuielilor de judecată întrucât A.P.A.P.S. s-a prevalat în apel de o situație nouă intervenită după promovarea căii de atac a apelului invocând o lege nouă, Legea nr. 137/2002, recurenta nefiind în culpă procesuală. O altă critică a deciziei recurate vizează faptul că decizia de apel nu s-a pronunțat asupra unui mijloc de apărare respectiv, susține recurenta, asupra cererii formulată de A.S.C.T. de reziliere parțială a contractului de vânzare – cumpărare și de menținere a contractului în cauză pentru acțiunile cumpărate de asociație. Recurenta apreciază că acțiunea în constatare formulată de F.P.S.

era inadmisibilă pentru că pactul comisoriu prevăzut de art. 4 lit. a) alin. final din contractul în discuție se referă la desființarea de drept a contractului în caz de neplată a avansului, ori avansul și alte rate s-au plătit, iar plata cu întârziere a diferenței de rate antrenează numai plata de penalități de întârziere și pentru că art. 111 C. proc. civ., nu permitea formularea unei acțiuni în constatare câtă vreme partea putea solicita realizarea dreptului. În mod eronat arată recurenta s-a reținut de instanța de apel ca întemeiată susținerea F.P.S. că, potrivit art. 1020, art. 1021 C. civ.

și art. 43 C. com., condiția rezolutorie tacită este totdeauna subînțelesă în contractele sinalagmatice, operând prezumția de culpă și punerea în întârziere de plin drept, ideea de condiție rezolutorie tacită fiind falsă, iar dacă nu s-a stipulat un pact comisoriu expres rezoluțiunea urmează a se pronunța de către instanța judecătorească, aceasta având dreptul de a cenzura opțiunea reclamantului în favoarea unei asemenea soluții.

Mai susține recurenta că reclamanta intimată putea cere desființarea contractului numai în cadrul unei acțiuni în realizare și numai dacă se făcea dovada culpei pârâtei, ori în speță arată recurenta s-a dovedit că neplata parțială a prețului este consecința manifestării către pârâtă a excepției de neexecutare a contractului întrucât vânzătorul a împiedicat pe cumpărător să-și execute atributele dreptului de proprietate prin anularea hotărârilor A.G.A., punerea sub urmărire generală a managerului și punerea societății cumpărătoare în imposibilitate de a-și exercita prerogativele suferite de pachetul de acțiuni cumpărat. În subsidiar, recurenta cere, pentru ipoteza considerării contractului în cauză ca reziliat prin efectul Legii nr. 137/2002, repunerea părților în situația anterioară încheierii acestuia și obligarea intimatei la restituirea avansului și plăților efectuate de recurentă.

La 27 ianuarie 2004 SC T. SA formulează o cerere de intervenție în interesul intimatei A.P.A.P.S. solicitând, în esență respingerea recursului. La aceeași dată, intimata depune întâmpinare prin care solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei recurate ca legală și temeinică. Asupra recursului de față, din verificarea actelor și lucrărilor dosarului Curtea reține că nici una dintre condițiile formulate de recurentă nu poate fi primită și, drept consecință, recursul promovat de aceasta nu este fondat, decizia recurată fiind temeinică, dată cu corecta aplicare a legii, pe baza examinării tuturor probelor administrare și a tuturor mijloacelor de apărare avansate, instanța de apel dând o corectă interpretare actului juridic dedus judecății și neschimbând natura și înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

Referitor la excepțiile de tardivitate și de nulitate (nemotivare în termen și nedepunere a motivelor la instanța competentă), a apelului invocate de recurentă se constată că acestea au fost examinate de instanța de apel care în mod temeinic a decis respingerea acestora reținând că, față de data de 13 iulie 1999, a comunicării dispozitivului sentinței instanței de fond, declarația de apel a fost făcută în termen, respectiv la 20 septembrie 1999 data poștei, iar termenul de motivare a apelului a început să curgă de la data de 12 ianuarie 2000 cum s-a stabilit prin încheierea de ședință din acea dată a Curții de Apel București, secția comercială, neatacată de recurentă (dosar 3890/1999 Curtea de Apel București), astfel că depunerea motivelor de apel la Tribunalul București, secția comercială la 26 ianuarie 2000 (Dosar 3890/1999, Curtea de Apel București) reprezintă, motivare a apelului în termenul legal și făcută conform O.U.G.

nr. 13/1998 la instanța competentă (art. 288 alin. (2) C. proc. civ.). Referitor la excepția declarării apelului prin persoană fără calitate de reprezentant și aceasta a fost examinată de instanța de apel care a respins-o în mod întemeiat, reținând că apelanta a fost corect reprezentată de avocați împuterniciți în baza unui contract de asistență juridică depus la dosar, motivele de apel fiind semnate de avocat împuternicit în acest sens și însușite expres de apelantă prin concluziile scrise semnate de reprezentantul său legal și purtând ștampila unității (dosar de apel).

Cât privește excepția de neconstituționalitate a art. 41 alin. (2) din Legea nr. 137/2002, se reține că și aceasta a fost întemeiat respinsă de instanța de apel întrucât instanța de judecată poate sesiza Curtea Constituțională, prin încheiere motivată, cu privire la dispoziția legală de care depinde judecarea cauzei sau poate să constate că textul atacat ca neconstituțional este irelevant pentru rezolvarea litigiului și nu va sesiza Curtea, ceea ce a și făcut instanța de apel întrucât apelanta – reclamantă și-a întemeiat cererea de chemare în judecată pe un alt temei decât textul criticat ca neconstituțional, acesta reprezentând numai temeiul conduitei apelantei pentru utilizarea în cursul judecării apelului, dar în afara litigiului, a procedurii speciale prevăzute de respectivul text pentru a se înscrie ca acționar al SC T. SA.

Referitor la celelalte critici formulate de recurentă și acestea urmează a fi respinse constatându-se, în esență, că în pronunțarea soluției, instanța de apel a reținut corect că recurenta – pârâtă nu și-a executat în termen obligațiile contractule, neachitând diferența de preț reprezentând 60 % din prețul acțiunilor cumpărate, această neexecutare culpabilă a contractului de către pârâtă reprezentând motivul de rezoluțiune a contractului (conform art. 1020). Critica avansată de recurentă relativ la inadmisibilitatea acțiunii în constatare formulată de reclamanta intimată atâta vreme cât avea la dispoziție o acțiune în realizarea dreptului nu poate fi acceptată deoarece conform art. 1021 C. civ., „partea în privința căreia angajamentul nu s-a executat are alegerea să silească pe cealaltă să execute convenția, sau să-i ceară desființarea”, ori, în speță, reclamanta intimată a optat pentru cea de a doua posibilitate.

Din actele și lucrările dosarului nu se poate constata ca dovedită susținerea pârâtei recurente că ar fi fost împiedicată de reclamanta intimată vânzătoare să-și execute obligația de plată a diferenței de preț și că, astfel, ar fi fost îndreptățită la suspendarea plății acestei diferențe până la încetarea tulburării săvârșite de vânzător, așa cum neîntemeiat a reținut instanța de fond. Instanța de apel nu avea a examina cererea formulată de A.S.C.T., prin care solicită rezilierea parțială a contractului de vânzare – cumpărare și menținerea contractului de vânzare în litigiu pentru acțiunile cumpărate de asociați, așa cum invocă recurenta, întrucât asociația nu a declarat apel în acest sens și nici nu a achiesat la apelul reclamantei spre a investi instanța în acest sens.

În mod întemeiat instanța de apel a luat act de faptul că acțiunea reclamantei apelante a rămas fără obiect, aceasta dovedind cu actele depuse la dosar că, uzitând de procedura prevăzută de Legea nr. 137/2002, act normativ intrat în vigoare după declararea apelului, a redevenit acționar la SC T. SA înscriindu-se la SC R. SA cu acțiunile neachitate în termen de recurentă.

Din considerentele deciziei recurate referitoare la faptul că recurgerea la procedura prevăzută de Legea nr. 137/2002 a avut la bază tocmai neîndeplinirea de către pârâta intimată recurentă a obligațiilor de plată a prețului asumate prin contractul din 15 octombrie 1996, rezultă evident că, dacă nu ar fi intervenit precizarea făcută de reclamanta apelantă referitoare la redobândirea calității de acționar la SC T. SA pentru acțiunile ce au făcut obiect contractului de vânzare – cumpărare în litigiu, instanța de apel, admițând apelul, ar fi schimbat în parte sentința instanței de fond în sensul admiterii acțiunii reclamantei apelante. Este rațiunea pentru care, întemeiat, făcând aplicarea art. 274 C. proc.

civ., instanța de apel a obligat pe intimata – pârâtă, recurenta în cauza de față, la plata cheltuielilor de judecată constând din taxa judiciară de timbru și onorariu de avocat achitate în dosarul de fond ca fiind partea care nu și-a executat, culpabil, obligațiile contractuale, neexecutare ce a dus la promovarea acțiunii de către reclamantă, astfel că și această critică formulată de recurentă urmează a fi respinsă; aceasta nedovedind producerea unui eveniment care ar fi împiedicat-o să execute obligația de plată a prețului. Cât privește cererea recurentei ca, dacă celelalte critici formulate vor fi respinse, să fie repuse părțile în situația anterioară încheierii contractului de vânzare – cumpărare de acțiuni și obligarea reclamantei la restituirea avansului și plăților efectuate, de recurentă, această cerere fiind formulată pentru prima oară în recurs, ea urmează a fi respinsă, conform art. 294 C. proc.

civ., raportat la art. 316 C. proc. civ. Astfel fiind, pentru considerentele arătate, reținându-se că decizia instanței de apel este legală și temeinică, recursul formulat de pârâtă împotriva acesteia, urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de SC E.T.C. SRL București, împotriva deciziei nr. 13 din 11 martie 2003 a Curții de Apel București, secția comercială, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțata în ședință publică, astăzi 29 iunie 2005.