ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4033/2005
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4033/2005 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2005)
Asupra recursului de față:
Din examinarea lucrărilor din dosar,
constată următoarele:
Prin acțiunea formulată la 29 mai
1998, reclamanta SC E.T.C. SRL București a cerut instanței desființarea
contractului de vânzare – cumpărare de acțiuni încheiat între pârâtul F.P.S.
(actualmente A.V.A.S.) în calitate de vânzător și reclamanta asociată cu P.C.T.
în calitate de cumpărători având ca obiect pachetul de 51 % din acțiunile SC T.
SA Turnu Măgurele, precum și să dispună aplicarea dispozițiilor legale
încălcate cu rea credință de pârât în urmărirea și realizarea de foloase
injuste.
La 13 octombrie 1998, pârâtul F.P.S.
formulează cerere reconvențională prin care solicită constatarea rezoluțiunii
contractului de vânzare – cumpărare din 15 octombrie 1996, pentru neexecutarea
culpabilă a obligațiilor asumate de reclamantă și A.S.C.T., cu cheltuieli de
judecată.
La 10 decembrie 1998 B.R., O.L., P.F.,
U.G., Z.V. formulează cerere de intervenție în interes propriu și în interesul
SC E.T.C. SRL, solicitând obligarea în solidar a pârâților F.P.S. și SC T. SA
la plata despăgubirilor civile și morale cuvenite pentru anii 1996 și 1997 și
în cazul rezoluțiunii contractului de vânzare – cumpărare din 15 octombrie
1996, aceasta să se pronunțe din culpa exclusivă a F.P.S. care să fie obligată
în mod exclusiv la plata daunelor solicitate, cu cheltuieli de judecată.
La 11 ianuarie 1999, T.P., M.I., O.M.,
T.D., B.N.S. formulează cerere de intervenție în interes propriu și în
interesul SC E.C. SRL cu același obiect.
Prin încheierea din 26 ianuarie
1999, Tribunalul București, secția comercială, dispune disjungerea acțiunii
principale de cererea recondițională pe care o reține spre judecată ca acțiune
principală.
Prin sentința civilă nr. 3477 din 21
iunie 1999, Tribunalul București, secția comercială, respinge acțiunea
principală introdusă de reclamantul F.P.S., împotriva pârâtelor SC E.C. SRL și
A.S.C.T. precum și cererile de intervenție în interes propriu și pentru SC E.T.C.
SRL formulate de B.R., B.S., O.L., O.M., T.C.P., T.D., M.I., P.F., U.G., Z.V.,
ca nefondate.
Pentru a decide astfel, instanța de
fond a reținut din probele administrate că reclamanta nu a făcut dovada culpei
pârâtelor în neexecutarea obligațiilor de plată prevăzute în contract,
neexistând în sensul prevederilor art. 1021 și art. 1365 C. civ., motive pentru
rezoluțiunea contractului de vânzare – cumpărare, constatând și inexistența în
conținutul contractului menționat a unei condiții rezolutorii exprese cerute
imperativ de lege pentru a se putea constata efectul ei. Cu privire la cererile
de intervenție, instanța de fond reține că intervenienții nu au probat în cauză
pretențiile formulate.
Prin încheierea din 9 februarie
2000, Curtea de Apel București, secția comercială, scoate cauza de pe rol și
trimite dosarul spre competentă soluționare a recursului formulat de F.P.S.
împotriva sentinței nr. 3477 din 21 iunie 1999 Curții Supreme de Justiție.
Prin decizia nr. 6297 din 7
noiembrie 2001, Curtea Supremă de Justiție, secția comercială, admite recursul
declarat de A.P.A.P.S., împotriva încheierii din 9 februarie 2000 a Curții de
Apel București, secția comercială, casează încheierea și trimite cauza Curții
de Apel, secția comercială spre competentă soluționare.
În examinarea apelului, instanța a
avut în vedere și precizările depuse de apelantă la 25 februarie 2003, prin
care arăta că cererea de constatare a rezoluțiunii contractului în litigiu a
rămas fără obiect întrucât, intervenind Legea nr. 137/2002, apelanta a uzat de
procedura simplificată prevăzută de art. 41 pct. 2 din această lege, a
notificat pârâtele SC E.C. și P.C.T. cu obligația de a achita până la 15 mai
2002 ratele, dobânzile și penalitățile datorate în baza contractului din 15
octombrie 1996 și, întrucât acestea nu au executat în termen respectivele
obligații a solicitat SC R. SA București și a obținut reînscrierea ca acționar
la SC T. SA.
Față de aceste precizări, pârâta SC E.T.C.
SRL a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 41 pct. 2
din Legea nr. 137/2002 față de art. 21, raportat la art. 49 și art. 134 alin.
(2) lit. a) din Constituție, solicitând sesizarea Curții Constituționale
excepție respinsă ca inadmisibilă de instanța de apel prin încheierea din 17
decembrie 2002, întrucât apelul declarat de A.P.A.P.S. nu a fost întemeiat pe
dispozițiile art. 41 pct. 2 din Legea nr. 137/2002, acestea fiind invocate în
precizările scrise pentru a învedera situația de fapt intervenită după
promovarea apelului.
Prin decizia comercială nr. 13/ A
din 11 martie 2003, Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, respinge
ca neîntemeiate excepția neexercitării căii de atac în termenele și condițiile
prevăzute de lege, excepția lipsei calității de reprezentant al apelantei A.P.A.P.S.
și excepția nulității (nemotivării în termenul prevăzut de lege și nedepunerii
la instanța competentă), excepții invocate de intimata SC E.T.C. SRL, admite
apelul formulat de apelanta A.P.A.P.S., schimbă în parte sentința civilă
atacată, în sensul că, pe fond, respinge acțiunea formulată de A.P.A.P.S.
(fostă F.P.S.) ca rămasă fără obiect, obligă intimata SC E.C. SRL să plătească
apelantei suma de 1.071.024.000 lei cheltuieli de judecată și menține celelalte
dispoziții ale sentinței civile atacate.
Pentru a pronunța soluția
menționată, instanța de apel a reținut că declarația de apel și motivarea
acestuia s-au făcut de către apelantă în termenele legale prin raportare la
data comunicării dispozitivului sentinței civile atacate și a considerentelor
acesteia, precum și la termenul prevăzut de O.U.G. nr. 13/1998, și că apelanta
a fost reprezentată în instanță de avocați împuterniciți în baza unui contract
de asistență juridică, împuternicire adusă la cunoștință instanței.
Mai reține instanța că intimata a
achitat numai avansul de 40 % din prețul contractului, neachitând și diferența
de 60 % și că, pe parcursul soluționării cauzei în apel, apelanta a uzat de
dispozițiile H.G. nr. 450/1999 privind aprobarea Normelor metodologice de
aplicare a O.U.G. 88/1997 și de dispozițiile Legii nr. 137/2002, în sensul că a
notificat intimata SC E.T.C. SRL somând-o să achite sumele datorate în temeiul
contractului în litigiu și deoarece aceasta nu a dat curs notificării, în baza
dispozițiilor aceleiași legi, a solicitat SC R. SA reînscrierea sa ca acționar
la SC T. SA, solicitare căreia i s-a dat curs, așa cum rezultă și din
certificatul de mențiuni din 25 mai 2002.
Nemulțumită de soluția instanței de
apel, intimata pârâtă SC E.C. SRL a declarat recurs solicitând, cu invocarea
motivelor prevăzute de art. 304 pct. 8, 9 și 10 C. proc. civ., admiterea
acestora, modificarea deciziei recurate în sensul menținerii ca legală și
temeinică a sentinței pronunțate de instanța de fond și obligarea intimatei
reclamante la plata cheltuielilor de judecată.
În susținerea recursului, recurenta,
reluând argumentele prezentate în apărare în concluziile scrise formulate în
apel, arată că în mod eronat instanța a respins ca neîntemeiate excepțiile
invocate de ea în apel respectiv privind neexercitarea de către reclamanta –
apelantă a căii de atac în termenele și condițiile prevăzute de lege, privind
lipsa calității de reprezentant al părții necesară pentru exercițiul dreptului
de reprezentare în judecată, privind inadmisibilitatea apelului ca urmare a
nemotivării în termenul prevăzut de lege și a nedepunerii lui la instanța
competentă, instanța făcând astfel o justă aplicare a art. 68, art. 161, art. 103,
art. 112 pct. 2 și art. 133 C. proc. civ.
Recurenta critică soluția instanței
de apel și pentru faptul că deși instanța a respins excepția de
neconstituționalitate a dispozițiilor art. 41 pct. 2 din Legea nr. 137/2002
invocată de recurenta intimată în apel, și-a motivat soluția tocmai pe
dispozițiile evocate, rațiune pentru care solicită admiterea excepțiilor
invocate, admiterea recursului și modificarea deciziei recurate și a
încheierilor interlocutorii prin care instanța de apel a respins ca
inadmisibilă excepția de neconstituționalitate și trimiterea cauzei la Curtea
Constituțională pentru a se pronunța pe excepție.
Mai susține recurenta că instanța de
apel a făcut o greșită aplicare a legii, respectiv a art. 274 alin. (1) C.
proc. civ., când a obligat-o la plata cheltuielilor de judecată întrucât A.P.A.P.S.
s-a prevalat în apel de o situație nouă intervenită după promovarea căii de
atac a apelului invocând o lege nouă, Legea nr. 137/2002, recurenta nefiind în
culpă procesuală.
O altă critică a deciziei recurate
vizează faptul că decizia de apel nu s-a pronunțat asupra unui mijloc de
apărare respectiv, susține recurenta, asupra cererii formulată de A.S.C.T. de
reziliere parțială a contractului de vânzare – cumpărare și de menținere a
contractului în cauză pentru acțiunile cumpărate de asociație.
Recurenta apreciază că acțiunea în
constatare formulată de F.P.S. era inadmisibilă pentru că pactul comisoriu
prevăzut de art. 4 lit. a) alin. final din contractul în discuție se referă la
desființarea de drept a contractului în caz de neplată a avansului, ori avansul
și alte rate s-au plătit, iar plata cu întârziere a diferenței de rate
antrenează numai plata de penalități de întârziere și pentru că art. 111 C.
proc. civ., nu permitea formularea unei acțiuni în constatare câtă vreme partea
putea solicita realizarea dreptului.
În mod eronat arată recurenta s-a
reținut de instanța de apel ca întemeiată susținerea F.P.S. că, potrivit art. 1020,
art. 1021 C. civ. și art. 43 C. com., condiția rezolutorie tacită este
totdeauna subînțelesă în contractele sinalagmatice, operând prezumția de culpă
și punerea în întârziere de plin drept, ideea de condiție rezolutorie tacită
fiind falsă, iar dacă nu s-a stipulat un pact comisoriu expres rezoluțiunea
urmează a se pronunța de către instanța judecătorească, aceasta având dreptul
de a cenzura opțiunea reclamantului în favoarea unei asemenea soluții.
Mai susține recurenta că reclamanta
intimată putea cere desființarea contractului numai în cadrul unei acțiuni în
realizare și numai dacă se făcea dovada culpei pârâtei, ori în speță arată
recurenta s-a dovedit că neplata parțială a prețului este consecința manifestării
către pârâtă a excepției de neexecutare a contractului întrucât vânzătorul a împiedicat
pe cumpărător să-și execute atributele dreptului de proprietate prin anularea
hotărârilor A.G.A., punerea sub urmărire generală a managerului și punerea
societății cumpărătoare în imposibilitate de a-și exercita prerogativele
suferite de pachetul de acțiuni cumpărat.
În subsidiar, recurenta cere, pentru
ipoteza considerării contractului în cauză ca reziliat prin efectul Legii nr. 137/2002,
repunerea părților în situația anterioară încheierii acestuia și obligarea
intimatei la restituirea avansului și plăților efectuate de recurentă.
La 27 ianuarie 2004 SC T. SA
formulează o cerere de intervenție în interesul intimatei A.P.A.P.S.
solicitând, în esență respingerea recursului.
La aceeași dată, intimata depune
întâmpinare prin care solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea
deciziei recurate ca legală și temeinică.
Asupra recursului de față, din
verificarea actelor și lucrărilor dosarului Curtea reține că nici una dintre
condițiile formulate de recurentă nu poate fi primită și, drept consecință,
recursul promovat de aceasta nu este fondat, decizia recurată fiind temeinică,
dată cu corecta aplicare a legii, pe baza examinării tuturor probelor
administrare și a tuturor mijloacelor de apărare avansate, instanța de apel
dând o corectă interpretare actului juridic dedus judecății și neschimbând
natura și înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.
Referitor la excepțiile de
tardivitate și de nulitate (nemotivare în termen și nedepunere a motivelor la
instanța competentă), a apelului invocate de recurentă se constată că acestea
au fost examinate de instanța de apel care în mod temeinic a decis respingerea
acestora reținând că, față de data de 13 iulie 1999, a comunicării
dispozitivului sentinței instanței de fond, declarația de apel a fost făcută în
termen, respectiv la 20 septembrie 1999 data poștei, iar termenul de motivare a
apelului a început să curgă de la data de 12 ianuarie 2000 cum s-a stabilit
prin încheierea de ședință din acea dată a Curții de Apel București, secția
comercială, neatacată de recurentă (dosar 3890/1999 Curtea de Apel București),
astfel că depunerea motivelor de apel la Tribunalul București, secția
comercială la 26 ianuarie 2000 (Dosar 3890/1999, Curtea de Apel București)
reprezintă, motivare a apelului în termenul legal și făcută conform O.U.G. nr. 13/1998
la instanța competentă (art. 288 alin. (2) C. proc. civ.).
Referitor la excepția declarării
apelului prin persoană fără calitate de reprezentant și aceasta a fost
examinată de instanța de apel care a respins-o în mod întemeiat, reținând că
apelanta a fost corect reprezentată de avocați împuterniciți în baza unui
contract de asistență juridică depus la dosar, motivele de apel fiind semnate
de avocat împuternicit în acest sens și însușite expres de apelantă prin concluziile
scrise semnate de reprezentantul său legal și purtând ștampila unității (dosar
de apel).
Cât privește excepția de
neconstituționalitate a art. 41 alin. (2) din Legea nr. 137/2002, se reține că
și aceasta a fost întemeiat respinsă de instanța de apel întrucât instanța de
judecată poate sesiza Curtea Constituțională, prin încheiere motivată, cu
privire la dispoziția legală de care depinde judecarea cauzei sau poate să
constate că textul atacat ca neconstituțional este irelevant pentru rezolvarea
litigiului și nu va sesiza Curtea, ceea ce a și făcut instanța de apel întrucât
apelanta – reclamantă și-a întemeiat cererea de chemare în judecată pe un alt
temei decât textul criticat ca neconstituțional, acesta reprezentând numai
temeiul conduitei apelantei pentru utilizarea în cursul judecării apelului, dar
în afara litigiului, a procedurii speciale prevăzute de respectivul text pentru
a se înscrie ca acționar al SC T. SA.
Referitor la celelalte critici
formulate de recurentă și acestea urmează a fi respinse constatându-se, în
esență, că în pronunțarea soluției, instanța de apel a reținut corect că
recurenta – pârâtă nu și-a executat în termen obligațiile contractule,
neachitând diferența de preț reprezentând 60 % din prețul acțiunilor cumpărate,
această neexecutare culpabilă a contractului de către pârâtă reprezentând
motivul de rezoluțiune a contractului (conform art. 1020).
Critica avansată de recurentă
relativ la inadmisibilitatea acțiunii în constatare formulată de reclamanta
intimată atâta vreme cât avea la dispoziție o acțiune în realizarea dreptului
nu poate fi acceptată deoarece conform art. 1021 C. civ., „partea în privința
căreia angajamentul nu s-a executat are alegerea să silească pe cealaltă să
execute convenția, sau să-i ceară desființarea”, ori, în speță, reclamanta
intimată a optat pentru cea de a doua posibilitate.
Din actele și lucrările dosarului nu
se poate constata ca dovedită susținerea pârâtei recurente că ar fi fost
împiedicată de reclamanta intimată vânzătoare să-și execute obligația de plată
a diferenței de preț și că, astfel, ar fi fost îndreptățită la suspendarea
plății acestei diferențe până la încetarea tulburării săvârșite de vânzător,
așa cum neîntemeiat a reținut instanța de fond.
Instanța de apel nu avea a examina
cererea formulată de A.S.C.T., prin care solicită rezilierea parțială a
contractului de vânzare – cumpărare și menținerea contractului de vânzare în
litigiu pentru acțiunile cumpărate de asociați, așa cum invocă recurenta,
întrucât asociația nu a declarat apel în acest sens și nici nu a achiesat la
apelul reclamantei spre a investi instanța în acest sens.
În mod întemeiat instanța de apel a
luat act de faptul că acțiunea reclamantei apelante a rămas fără obiect,
aceasta dovedind cu actele depuse la dosar că, uzitând de procedura prevăzută
de Legea nr. 137/2002, act normativ intrat în vigoare după declararea apelului,
a redevenit acționar la SC T. SA înscriindu-se la SC R. SA cu acțiunile
neachitate în termen de recurentă.
Din considerentele deciziei recurate
referitoare la faptul că recurgerea la procedura prevăzută de Legea nr. 137/2002
a avut la bază tocmai neîndeplinirea de către pârâta intimată recurentă a
obligațiilor de plată a prețului asumate prin contractul din 15 octombrie 1996,
rezultă evident că, dacă nu ar fi intervenit precizarea făcută de reclamanta
apelantă referitoare la redobândirea calității de acționar la SC T. SA pentru
acțiunile ce au făcut obiect contractului de vânzare – cumpărare în litigiu,
instanța de apel, admițând apelul, ar fi schimbat în parte sentința instanței
de fond în sensul admiterii acțiunii reclamantei apelante. Este rațiunea pentru
care, întemeiat, făcând aplicarea art. 274 C. proc. civ., instanța de apel a
obligat pe intimata – pârâtă, recurenta în cauza de față, la plata cheltuielilor
de judecată constând din taxa judiciară de timbru și onorariu de avocat
achitate în dosarul de fond ca fiind partea care nu și-a executat, culpabil,
obligațiile contractuale, neexecutare ce a dus la promovarea acțiunii de către
reclamantă, astfel că și această critică formulată de recurentă urmează a fi
respinsă; aceasta nedovedind producerea unui eveniment care ar fi împiedicat-o
să execute obligația de plată a prețului.
Cât privește cererea recurentei ca,
dacă celelalte critici formulate vor fi respinse, să fie repuse părțile în
situația anterioară încheierii contractului de vânzare – cumpărare de acțiuni
și obligarea reclamantei la restituirea avansului și plăților efectuate, de
recurentă, această cerere fiind formulată pentru prima oară în recurs, ea urmează
a fi respinsă, conform art. 294 C. proc. civ., raportat la art. 316 C. proc.
civ.
Astfel fiind, pentru considerentele
arătate, reținându-se că decizia instanței de apel este legală și temeinică,
recursul formulat de pârâtă împotriva acesteia, urmează a fi respins ca
nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de SC E.T.C.
SRL București, împotriva deciziei nr. 13 din 11 martie 2003 a Curții de Apel
București, secția comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțata în ședință publică,
astăzi 29 iunie 2005.