ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4387/2003
ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4387/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)
Asupra recursului în anulare de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 60 din 17 iulie 2002 a Tribunalului Sălaj, inculpații: - T.I. și, - B.G. au fost condamnați la câte 3 ani închisoare fiecare pentru tentativă de omor deosebit de grav, prevăzută de art. 20, raportat la art. 174 și art. 176 lit. a) C. pen., cu aplicarea art. 73 lit. b) C. pen. Totodată în baza art. 81 C. pen., a fost suspendată condiționat executarea pedepselor pe durata termenului de încercare de 5 ani. Inculpații au fost obligați să plătească despăgubiri și daune morale în favoarea unor părți civile. S-a reținut că la data de 5 octombrie 2000 ambii inculpați au aplicat unei persoane lovituri repetate, producându-i leziuni care i-au pus viața în primejdie.
Hotărârea fiind definitivă prin neapelare, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, a declarat recurs în anulare, deoarece a fost pronunțată cu încălcarea legii. Astfel, s-a susținut că în mod greșit au fost aplicate dispozițiile art. 81 C. pen., deoarece pentru infracțiunea săvârșită legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 15 ani. În afară de aceasta, s-a mai susținut că prima instanță a omis să dea eficiență dispozițiilor art. 64 C. pen., deși în speță aplicarea pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi era obligatorie. În concluzie s-a solicitat admiterea recursului în anulare casarea hotărârii și în urma rejudecării cauzei, înlăturarea dispozițiilor art. 81 C. pen.
și aplicarea art. 64 C. pen. Recursul în anulare este fondat, Potrivit art. 81 alin. (3) C. pen., suspendarea condiționată a executării pedepsei nu poate fi dispusă, printre altele, în cazul infracțiunilor intenționate, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 15 ani. Omorul deosebit de grav săvârșit prin cruzimi se pedepsește cu detențiune pe viață sau închisoare de la 15 la 25 ani și interzicerea unor drepturi. La aplicarea pedepsei corespunzătoare dispoziției art. 81 alin. (3) C. pen., trebuie avută în vedere limita maximă specială prevăzută de lege pentru infracțiunea consumată, chiar dacă fapta concretă a rămas în faza de tentativă.
De altfel, instituind excepția, prevăzută de art. 81 alin. (3) C. pen., legiuitorul a vrut să excludă de la beneficiul suspendării condiționate infracțiunile care prezintă un anumit grad de pericol social abstract evaluat și exprimat în limitele de pedeapsă indiferent de forma perfectă sau imperfectă realizată, în concret de infracțiunea săvârșită. În caz contrar tentativa ar deveni o infracțiune distinctă de infracțiunea consumată, cu un regim sancționator propriu, prevăzută de art. 21 C. pen. Într-adevăr tentativa prezintă toate elementele unei infracțiuni, dar nu are o incriminare distinctă fiind concepută numai ca o formă imperfectă a infracțiunii. În acest context și regimul sancționator este unic și anume cel prevăzut pentru infracțiunea consumată.
Că este așa, rezultă și din împrejurarea că tentativa se pedepsește, numai atunci când legiuitorul a dorit aceasta. Regimul sancționator fiind unic, acesta constituie singurul criteriu de aplicare a art. 81 alin. (3) C. pen. și ca atare, greșit a procedat prima instanță dispunând suspendarea condiționată a executării pedepselor. Referitor la cel de al doilea motiv de recurs în anulare, se constată că potrivit art. 65 C. pen., pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi poate fi aplicată dacă pedeapsa principală este închisoare de cel puțin 2 ani și instanța constată că față de natura și gravitatea infracțiunii, împrejurările cauzei și persoana infractorului această pedeapsă este necesară.
Aplicarea pedepsei interzicerii unor drepturi este obligatorie, când legea o prevede (art. 64 alin. (2) C. pen.). Condiția arătată în alin. (1), cu privire la cuantumul pedepsei principale trebuie să fie îndeplinită și în cazul în care aplicarea pedepsei complementare este obligatorie. Deoarece art. 176 alin. (2) C. pen., prevede că omorul deosebit de grav se pedepsește cu detențiune pe viață sau cu închisoare de la 15 la 25 ani închisoare și interzicerea unor drepturi, este evident că prima instanță a greșit nedând eficiență dispozițiilor art. 65 C. pen. și art. 64 C. pen. În consecință, recursul în anulare, urmează să fie admis pentru motivele invocate. Întrucât urmează ca dispozițiile art. 81 C. pen., să fie înlăturate, se va face aplicarea art. 71 și art. 64 C. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E Admite recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, împotriva sentinței nr. 60 din 17 iulie 2002 a Tribunalului Sălaj, privind pe inculpații T.I. și B.G. Casează sentința atacată, numai cu privire la greșita aplicare a dispozițiilor art. 81 C. pen. și la omisiunea aplicării dispozițiilor art. 65 C. pen., referitoare la pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi. Înlătură dispozițiile art. 81 și art. 82 C. pen., urmând ca inculpații să execute pedepsele de câte 3 ani închisoare și câte 2 ani interzicerea drepturilor, prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., în regim de detenție. Face aplicarea art. 71 și art. 64 C. pen.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței. Pronunțată în ședință publică, azi 9 octombrie 2003.
Grupate prin similitudine semantică
Caută în toată jurisprudența, nu doar în această hotărâre.
Contul gratuit ridică limita la 40 de căutări pe zi, deschide căutarea semantică în română, rusă și engleză și 3 întrebări zilnice către asistentul AI. Fără card.