ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 910/2003

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele :

Prin sentința penală nr. 43 din 8 aprilie

2002, Tribunalul Giurgiu a condamnat pe inculpatul J.V. la 7 ani și 6 luni

închisoare, pentru infracțiunea prevăzută de art. 20, raportat la art. 174 și

art. 175 lit. i) C. pen. și 4 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64

lit. a), b) și c) C. pen.

A făcut aplicarea dispozițiilor art.

71 și art. 64 C. pen.

A menținut starea de arest a

inculpatului.

A dedus din pedeapsa aplicată

inculpatului durata arestării preventive de la 22 octombrie 2001 la zi.

În baza art. 118 lit. b) C. pen., a

confiscat în folosul statului bara de fier cornier corp - delict.

A admis în parte acțiunea civilă

formulată de partea vătămată P.A.

A obligat inculpatul la plata sumei

de 10.000.000 lei către partea vătămată reprezentând daune morale.

A obligat inculpatul la plata sumei

de 1.307.480 lei despăgubiri civile către Spitalul Clinic Dr. D.B. București

plus dobânda aferentă până la achitarea integrală a sumei.

A obligat inculpatul la 2.000.000

lei cheltuieli judiciare statului.

Onorariu apărător oficiu pentru

inculpat în sumă de 300.000 lei a fost avansat din fondurile Ministerului

Justiției.

Pentru a se pronunța astfel,

tribunalul a reținut următoarele:

Pe baza unei stări conflictuale

vechi între cele două familii, pe data de 21 octombrie 2001 inculpatul și

partea vătămată s-au înjurat reciproc.

În jurul orelor 16,00 când s-au

întâlnit întâmplător, a avut loc iarăși un schimb de cuvinte injurioase și

amenințări.

La lăsarea întunericului, partea

vătămată fără a intra în curtea sa, a mers la familia T.M.D. iar după câteva

minute a ieșit din curtea acestora cu intenția de a merge la locuința

martorului S.I. Pentru a putea ajunge la locuința acestuia, partea vătămată

trebuia să treacă prin fața locuinței martorilor P.C. și G. și prin fața

locuinței inculpatului J.V.

Din declarația martorei T.M.D. rezultă

că a condus partea vătămată până la poartă și că, până să ajungă să intre din

nou în casă a auzit niște lovituri înfundate, iar pentru faptul că pe parcursul

acestei zile au existat schimburi de cuvinte jignitoare între inculpat și

partea vătămată, a ieșit din nou la poartă să vadă ce se întâmplă, ocazie cu

care nu a văzut nici o persoană pe drum și mergând în direcția în care plecase

partea vătămată, l-a găsit pe acesta căzut la pământ fără cunoștință. De

asemenea, din declarația martorei, rezultă că în momentul în care a plecat din

curtea sa, partea vătămată nu avea asupra sa nici un băț.

Din declarația părții vătămate

rezultă că, în timp ce se deplasa spre locuința martorului S.I., în dreptul

locuinței martorului P.C., din lateral și dinspre gard a fost lovit în cap cu

un obiect dur de către inculpatul J.V. Mai rezultă că ar fi fost atacat de mai

multe persoane, printre care și un frate al inculpatului, dar din cercetări a

rezultat că J.G. se afla la acea oră în altă parte.

Fiind audiat inculpatul a recunoscut

că a lovit în cap cu bara de fier cornier pe partea vătămată, însă susține că

acesta îl lovise în cap cu un băț.

Apărarea pe care inculpatul și-a

făcut-o în sensul că partea vătămată este cea care l-a lovit cu bățul, nu poate

fi primită, deoarece din nici o probă ce s-a administrat nu rezultă că partea

vătămată ar fi avut asupra sa un băț, de reținut și timpul foarte scurt care

s-a scurs din momentul în care partea vătămată s-a despărțit de martora T.M.D. și

momentul producerii faptei.

Așa cum a arătat martora T.M.D.,

aceasta a condus partea vătămată până la poartă, și până să ajungă să intre în

casă a auzit niște lovituri înfundate.

Deci, practic, partea vătămată nu

avea posibilitatea să-și procure un băț pe un traseu atât de scurt, iar martora

ar fi auzit și alte zgomote decât cele pe care le-a precizat în declarația sa.

Așa fiind, tribunalul a concluzionat

că, inculpatul, se face vinovat de săvârșirea faptei pentru care a fost trimis

în judecată, respectiv infracțiunea de tentativă la omor prevăzută de art. 20,

raportat la art. 174 și art. 175 lit. i) C. pen.

La individualizarea pedepsei ce i-a

fost aplicată inculpatului instanța a avut în vedere dispozițiile art. 72 C.

pen., gradul de pericol social deosebit de grav al faptei, dar și persoana

acestuia. Este infractor primar și are șapte copii minori în întreținere.

În ceea ce privește latura civilă,

prima instanță a constatat că partea vătămată nu a făcut dovada despăgubirilor

civile, pe care le-a solicitat și nici a prestației periodice pe care a

solicitat-o.

Împotriva acestei sentințe penale a

declarat apel inculpatul J.V., care a solicitat reducerea pedepsei.

În motivarea apelului inculpatul a

arătat că pedeapsa aplicată este prea mare față de circumstanțele reale în care

s-a comis fapta și față de circumstanțele sale personale.

Prin decizia penală nr. 407/ A din

27 iunie 2002, Curtea de Apel București, secția a II-a penală, a respins ca

nefondat apelul declarat de inculpat, apreciind că hotărârea pronunțată este

legală și temeinică.

Împotriva acestei decizii, ca și a

hotărârii primei instanțe, în termen legal a declarat recurs inculpatul, care

prin apărătorul său a criticat hotărârile pronunțate pentru motivul de casare

cuprins la pct. 14 al art. 385

9

C. proc. pen., solicitând, în

esență, reducerea pedepsei.

În ultimul cuvânt acordat

inculpatului, de instanța de recurs, acesta a declarat că recunoaște și regretă

fapta comisă.

Recursul declarat de inculpat, va fi

admis pentru următoarele considerente:

Examinând actele și lucrările

dosarului în raport de critica formulată și prevederile legale, Curtea Supremă

constată că, față de dispozițiile art. 72 C. pen., ce reglementează criteriile

generale de individualizare a pedepselor, în mod corect, instanțele, la

stabilirea pedepsei inculpatului au ținut cont de periculozitatea socială

concretă a faptei săvârșite și urmările produse, dar, în același timp,

instanțele au greșit atunci când nu au acordat eficiența cuvenită circumstanțelor

atenuante favorabile ce caracterizează persoana inculpatului și care se

impuneau a fi avute în vedere.

Astfel, atitudinea procesuală

sinceră și cooperantă a inculpatului în cursul procesului penal, regretul permanent,

conduita bună avută în societate înainte de comiterea faptei, lipsa antecedentelor

penale, tatăl a 7 copii, sunt elemente ce nu puteau fi ignorate, ci dimpotrivă,

formează convingerea că pentru atingerea scopului preventiv educativ al legii

penale, aplicarea unei pedepse sub minimul special prevăzut de lege, este de

natură a satisface cerințele normei penale, conform art. 52 C. pen.

Așa fiind, pentru considerentele mai

sus expuse, secția penală, a Curții Supreme de Justiție, în temeiul

dispozițiilor art. 385

15

pct. 2 lit. d) C. proc. pen., va admite

recursul declarat, va casa hotărârile atacate numai cu privire la

individualizarea pedepsei și în rejudecare, va coborî pedeapsa aplicată sub

minimul special prevăzut de lege prin reținerea în favoarea inculpatului a

dispozițiilor art. 74 lit. a) și c) C. pen.

În temeiul dispozițiilor art. 88 din

același cod, se va deduce din pedeapsă reținerea și perioada executată în arest

preventiv de la 22 octombrie 2001 la 21 februarie 2003.

Onorariul apărătorului din oficiu se

va suporta din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

inculpatul J.V. împotriva deciziei penale nr. 407/ A din 27 iunie 2002 a Curții

de Apel București, secția a II-a penală.

Casează decizia penală atacată,

precum și sentința penală nr. 43 din 8 aprilie 2002 a Tribunalului Giurgiu,

numai cu privire la individualizarea pedepsei.

Aplică inculpatului dispozițiile art.

74 lit. a) și c) C. pen., raportat la art. 76 C. pen., și reduce pedeapsa

aplicată inculpatului de la 7 ani și 6 luni închisoare la 5 ani închisoare.

Menține celelalte dispoziții ale

hotărârilor atacate.

Deduce din pedeapsă reținerea și

perioada executată în arest preventiv de la 22 octombrie 2001 la 21 februarie

2003.

Onorariul de avocat pentru apărarea

din oficiu, în sumă de 300.000 lei, se va plăti din fondul Ministerului

Justiției.

Pronunțată în ședință publică, azi

21 februarie 2003.