ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4346/2003

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin hotărârea nr. 18 din 28

octombrie 2002 a Camerei de Comerț, Industrie, Navigație și Agricultură

Constanța – Comisia de Arbitraj – s-a respins ca, fiind prescrisă, acțiunea

prin care reclamantele SC E.C.O. SA cu sediul în Grecia și SC G.C.O. SA cu

sediul în Panama, au solicitat obligarea pârâtei, SC O.M.N. SA București, la

plata sumei de 4.147.414.671 lei, echivalentul a 124.360,26 dolari S.U.A.,

reprezentând despăgubiri datorate în calitate de societate de asigurare, cu

cheltuieli de judecată.

Curtea de Apel Constanța, secția

comercială, prin sentința civilă nr. 6 din 22 ianuarie 2003, a respins acțiunea

în anularea hotărârii arbitrale nr. 18 din 23 octombrie 2002.

Instanța a reținut că, în speță,

termenul de prescripție este de 1 an, prevăzut de art. 954 C. com., în cazul

acțiunilor ce decurg din contractul de asigurare.

Cu privire la momentul nașterii

dreptului la acțiune, acesta a început să curgă de la data la care a expirat

valabilitatea contractului, respectiv, 19 februarie 2001, așa încât acțiunea

formulată de reclamantă, la 28 iunie 2002, este prescrisă, cu depășirea

termenului de 1 an prevăzut de lege.

Reclamantele SC E.C.O. SA cu sediul

în Grecia și SC G.C.O. SA cu sediul în Panama, au declarat recurs și au

susținut că sentința Curții de Apel Constanța este nelegală și netemeinică.

Recurentele au arătat că termenul de

prescripție, în materia asigurărilor, este de 2 ani, stabilit prin art. 3 alin.

(2) din Decretul nr. 167/1958, întrucât termenul special de 1 an, prevăzut de art.

954 C. com., a fost abrogat.

Referitor la momentul de la care

începe să curgă termenul de prescripție extinctivă, s-a susținut că acesta este

11 iulie 2002, data când au cunoscut că asiguratul refuză să-și îndeplinească

obligațiile asumate prin polița de asigurare, respectiv, de a efectua plata

despăgubirilor.

Prin întâmpinare, intimata a

solicitat respingerea recursului, întrucât soluția instanței este legală și

temeinică.

Recursul nu este fondat.

Problema de drept, ce vizează

examinarea primului motiv de recurs, este stabilirea termenului de prescripție

aplicabil în materia asigurărilor.

Potrivit art. 954 C. com.,

„acțiunile ce decurg din contractul de asigurare se prescriu prin trecerea unui

an”.

Art. 3 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958,

privind prescripția extinctivă, a prevăzut că, în raporturile ce izvorăsc din

asigurare, termenul de prescripție este 2 ani, în afara acelor raporturi ce izvorăsc

din asigurările de persoane, în care obligațiile devin exigibile prin ajungere

la termen sau prin amortizare.

Același decret a statuat, la art. 26,

că, pe data intrării în vigoare a acestui act normativ, se abrogă orice

dispoziții legale contrare, în afară de cele care stabilesc un termen de

prescripție mai scurt decât termenul corespunzător prevăzut prin decretul de

față.

Din interpretarea acestor prevederi

legale, rezultă că termenul de prescripție de 1 an, prevăzut de art. 954 C.

com., este mai scurt decât termenul de drept comun, stabilit prin art. 3 alin. (2)

din Decretul nr. 167/1958 și, în raport cu art. 26 din același decret, este

aplicabil în speță și nu a fost abrogat.

Față de toate aceste considerente,

susținerea recurentelor, privind aplicarea termenului de prescripție de 2 ani,

va fi înlăturată, întrucât nu are temei legal.

Nici cea de a doua critică, care

vizează o problemă de drept – cea a momentului de la care începe să curgă termenul

de prescripție extinctivă - nu este fondată.

Potrivit art. 954 alin. (3) C. com.,

„în asigurările maritime, termenul începe a curge după terminarea călătoriei ce

a fost asigurată și pentru asigurările cu termen, din ziua în care se sfârșește

asigurarea”.

În speță, dreptul la acțiune al

reclamantelor a început să curgă la 19 februarie 2001, data expirării

valabilității contractului de asigurare.

Termenul de un an s-a împlinit la 19

februarie 2002, așa încât acțiunea formulată de reclamante, la 28 iunie 2002,

este prescrisă, așa cum, în mod corect, s-a reținut de instanță.

Pe de altă parte, chiar în situația

în care s-ar admite punctul de vedere al recurentelor, conform căruia

asigurarea este un contract aleatoriu, afectat de condiția suspensivă a

producerii riscului asigurat, acțiunea este prescrisă.

Cum condiția suspensivă s-a împlinit

la 1 august 2000, când nava E.U.R. a fost arestată în portul Tripoli, acțiunea

înregistrată la 28 iunie 2002 a fost formulată peste termenul de 1 an.

Susținerea recurentelor, că termenul

de 1 an ar începe să curgă de la data efectuării ultimei plăți pentru care s-a

solicitat despăgubirea, respectiv de la data de 10 iulie 2001, fiind eliberat

un C.E.C. la data de 10 iunie 2001 cu scadență 10 iulie 2001, va fi înlăturată,

întrucât nu are temei legal.

Pentru toate aceste considerente,

urmează ca, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ., să se respingă, ca

nefondat, recursul declarat de reclamante.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge recursul declarat de

reclamantele SC E.C.O. SA Grecia și SC G.C.O. SA Panama, ambele cu sediul ales

la cabinetul avocatului C.A. din Constanța, împotriva sentinței nr. 6/COM din

22 ianuarie 2003, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția comercială, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi, 12 noiembrie 2003.