ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4807/2003
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4807/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)
Asupra recursului de față:
Din examinarea lucrărilor din dosar,
constată următoarele:
Reclamanta, SC P.M. SA București, a
chemat în judecată pe pârâta, SC D.O. SRL, solicitând obligarea acesteia la
plata sumei de 68.236.282 lei, reprezentând cotă de asociere, contravaloare
utilități și penalități.
Tribunalul București, prin sentința
civilă nr. 1757 din 6 martie 2001, a admis acțiunea precizată, și a obligat pe
pârâtă la 11.042,44 dolari S.U.A. în echivalent în lei, contravaloarea cotei de
asociere și penalități, la 983.704 lei contravaloare utilități și penalități și
la 10.177.356 lei cheltuieli de judecată.
Instanța de fond a reținut, în
esență, că prin contractul de asociere cu SC D.K. SA, reclamanta a dus un
spațiu comercial de desfășurare a activității cu obligația celeilalte părți de
a plăti utilitățile și cota de asociere de 285 dolari S.U.A./lună. Contractul a
fost cedat către SC D.O. SRL, condițiile asocierii rămânând neschimbate.
Prin încheierea de îndreptare a
erorii materiale, instanța de fond a rectificat cuantumul cheltuielilor de
judecată la 12.420.510 lei.
Curtea de Apel București,
soluționând apelul declarat de pârâtă, prin decizia civilă nr. 1347 din 30
octombrie 2001, a respins cererea considerând recunoașterea apelantei, privind
data rezilierii contractului și acceptarea majorării cotei de asociere.
Împotriva deciziei astfel
pronunțate, pârâta a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7,
9 și 10 C. proc. civ.
Astfel, recurenta susține că
încetarea contractului de asociere s-a produs la data de 2 martie 1999,
reziliere solicitată unilateral de reclamantă, și care nu mai poate reveni
asupra manifestării de voință deja exprimată.
Instanța de apel nu s-a pronunțat
asupra probei administrată, actul unilateral de denunțare prevăzut de altfel și
în contract.
Pe de altă parte, inexistența unui
contract exclude posibilitatea evaluării convenționale a pagubei, așa încât
clauza penală nu poate constitui cauza răspunderii, aceasta dobândind caracter
delictual.
Cu privire la majorarea chiriei fără
negociere, instanțele au greșit considerând acceptarea acesteia, în condițiile
în care, din eroare, a fost achitată factura majorată.
Recursul este nefondat și va fi
respins pentru considerentele ce se vor expune:
Prin contract, părțile au stabilit
drepturile și obligațiile pe care acestea le asumă în condițiile asocierii în
participațiune.
Capitolul 3 din învoiala părților
prevedea temeiul până la care asocierea este valabilă (31 decembrie 2003), care
poate fi prelungit prin acord scris. Clauza specială de reziliere prevăzută la
această dispoziție privea încetarea contractului „de la sine”, dacă SC R.L. SA,
proprietarul spațiului, reziliază contractul de închiriere cu reclamanta.
Rezilierea, ca sancțiune
contractuală, alături de penalitățile de întârziere, a fost prevăzută în cap.10,
și privea situații în care asociatul nu respecta clauzele contractuale mai mult
de două luni, cu posibilitatea locatarului principal de a rezilia unilateral
contractul, pentru neachitarea obligațiilor bănești mai mult de 3 luni
consecutiv.
Cu privire la cota de asociere cap.7,
a stabilit posibilitatea renegocierii acesteia, în funcție de factorii
economici ce o pot influența.
Așa fiind, adresa din 2 martie 1999,
prin care reclamanta solicita rezilierea unilaterală a contractului, excedea
clauzelor acestuia, în condițiile în care pârâtei nu i se imputa o conduită
culpabilă și nu putea produce efectele scontate. De altfel, revenirea asupra
acesteia este urmarea firească a imposibilității denunțării unilaterale, în
alte condiții decât cele prevăzute în cap.10.
Emiterea facturilor necontestate creează,
indubitabil, prezumția că recurenta a ocupat spațiul până la 1 iunie 1999, când
s-a produs rezilierea de drept, prevăzută de părți în cap.3.
Astfel, toate clauzele contractuale
și-au produs efectul până la data de 1 iunie 1999, dată până la care părțile
răspund de nerespectarea lor. În această situație nu se poate pune problema
caracterizării delictuale a răspunderii, și pe cale de consecință a
imposibilității evaluării convenționale a prejudiciului.
În legătură cu majorarea chiriei,
trebuie făcută distincția între această instituție și cota de asociere, ca
aport în cadrul participațiunii părților la profit și pierderi. Dispoziția
contractuală (cap.7) prevedea renegocierea în funcție de factorii economici,
iar necontestarea facturilor nu poate fi privită altfel decât ca o acceptare
tacită (
qui tacet consentire videtur
).
Așa fiind, în temeiul art. 312 C.
proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge ca nefondat
recursul, declarat împotriva deciziei civile nr. 1347 din 30 octombrie 2001,
pronunțată de Curtea de Apel București.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de pârâta,
SC D.O. SRL București, împotriva deciziei nr. 1347 din 30 octombrie 2001, a
Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică,
astăzi, 2 decembrie 2003.