ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 392/2003

Decizia nr. 392 Dosar nr. 353/2002 Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 5 ianuarie 1999, reclamantul G.M. a chemat în judecată pe pârâta S.C. R. S.A. București pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtei la plata drepturilor bănești datorate în baza folosirii brevetului de invenție nr. 109182 („Procedeu și mijloace de transport a unei instalații de foraj între locații”), precizate la suma de 257.416.000 lei potrivit calculului expertizei în varianta I, cu cheltuieli de judecată. Prin sentința civilă nr. 1110 din 20 noiembrie 2000, Tribunalul București a admis acțiunea precizată a reclamantului și a obligat pe pârâtă la plata sumei de 257.416.000 lei daune reprezentând drepturi bănești pe perioada 1996 – 1998 ca urmare a brevetului de invenție nr. 9400647 din 18 aprilie 1994 și 1.600.000 lei cheltuieli de judecată.

Curtea de Apel București, secția comercială, prin decizia civilă nr. 504 din 16 noiembrie 2001, a respins apelul pârâtei, ca nefondat. În contra acestei din urmă hotărâri judecătorești, pârâta a declarat recurs, solicitând în esență, respingerea acțiunii reclamantei ca inadmisibilă, întrucât nu datorează daunele reținute în sarcina sa, utilizarea invenției având loc exclusiv pe teritoriul altui stat. Recursul pârâtei este nefondat pentru cele ce se vor arăta în continuare. Din examinarea lucrărilor dosarului, în raport de susținerile pe care le face prin recursul de față, se constată că acestea nu sunt de natură a conduce la casarea hotărârii atacate, întrucât nu sunt îndeplinite nici una dintre situațiile prevăzute de art. 304 C. proc.

civ. În speță, se constată că în mod corect instanțele au respins excepția de inadmisibilitate invocată de pârâtă, reiterată și prin recursul de față. Este necontestat, că pârâta a folosit, în baza unui contract de licență încheiat în 1995, procedeul tehnic din brevetul de invenție în discuție și în perioada 1996-1999 când a efectuat conform invenției un număr de operații de montaj și transport-montaj al instalațiilor de forare de pe șantierul din Libia. În consecință, procedând la o corectă aplicațiune a prevederilor din Legea nr. 64/1991, care impune recunoașterea și apărarea invenției, prin eliberarea titlului de către OSIM, corect instanțele au reținut că titularul brevetului având dreptul exclusiv de folosință asupra invenției sale, este îndreptățit la plata drepturilor bănești ce i se cuvin din folosirea și aplicarea invenției.

Este de reținut, deci, că societatea care utilizează invenția, este obligată a dezdăuna pe autorul invenției, indiferent de locul unde această societate își desfășoară activitatea de profil și folosește procedeul tehnic brevetat. Astfel că, deși recunoaște că a utilizat invenția respectivă pe șantierul său din Libia, refuzul de plată practicat de pârâtă apare ca nefondat, aceasta fiind corect obligată, cu titlul de daune, la suma reprezentând calculul drepturilor bănești cuvenite reclamantului în calitate de titular al brevetului, conform raportului de expertiză pe care instanțele și-au fondat soluțiile. Față de cele de mai sus recursul pârâtei se privește ca nefondat și va fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E: Respinge recursul declarat de pârâta S.C. R. S.A. București împotriva deciziei nr. 504 din 16 noiembrie 2001 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 ianuarie 2003.