ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 491/2004

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată la 31 ianuarie 2003, reclamantul A.K.A.A. a chemat în judecată Ministerul de Interne, solicitând anularea procesului-verbal de aducere la cunoștință nr.1271024 din 12 decembrie 2002 prin care i s-a acordat viza de ieșire din România, cu termen de valabilitate până la 29 decembrie 2002. Ulterior, reclamantul și-a completat acțiunea, solicitând anularea dispoziției de părăsire a teritoriului României, nr. 2121580 din 3 februarie 2003. Prin sentința civilă nr. 419 din 16 aprilie 2003, Curtea de Apel Cluj a respins acțiunea reținând că refuzul de prelungire a vizei de ședere este justificat de neîndeplinirea cerințelor prevăzute de H.G.

nr. 476/2001, în sensul că reclamantul nu a făcut dovada veniturilor lunare de 500 USD și a spațiului de locuit. Totodată, instanța a reținut ca tardiv formulată contestația împotriva dispoziției nr. 2121580 din 3 februarie 2003. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, reclamantul care a susținut în esență că pentru aceeași sancțiune au fost emise în mod nejustificat două acte administrative întemeiate pe dispoziții diferite și cu ignorarea dovezilor privind îndeplinirea cerințelor legale pentru prelungirea vizei de ședere atât sub aspect material cât și sub aspect social. Recursul este fondat și urmează a fi admis pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Prin procesul verbal de aducere la cunoștință nr. 1271024 din 12 decembrie 2002, s-a acordat reclamantului viza de ieșire din România pentru motivul că nu a făcut dovada îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 28 alin. (1) lit. c) și art. 29 alin. (1) lit. a) din H.G.

nr. 476/2001 pentru aplicarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr.123/2001 privind regimul străinilor în România, în sensul deținerii unui spațiu de locuit și al veniturilor de 500 USD lunar, pentru vizele privind simbol B (viza simplă pentru străinii care au calități de investitori). Or, din copia pașaportului depus la dosar, rezultă că reclamantul a intrat în țară la 22 septembrie 1993, obținând o viză de ședere temporară de 30 de zile aprobată de Ministerul Administrației și Internelor și prelungită ulterior până în 2002. De reținut că viza nu a fost simbolizată, iar după intrarea în vigoare a H.G. nr. 476/2001, reclamantului i s-a eliberat o legitimație provizorie seria H nr. 0102267 din 23 ianuarie 2001 menționându-se scopul „căsătorie”.

De altfel, acesta a dovedi că este căsătorit din 1992, că are doi copii minori în întreținere, că deține cu titlu de proprietar o locuință situată în municipiul Cluj și că este asociatul unei firme, realizând venituri necesare întreținerii familiei. Astfel fiind, măsura aplicată prin procesul-verbal menționat se dovedește a fi neîntemeiată. Referitor la dispoziția nr. 2121580/2003, prin care reclamantul a fost obligat să părăsească teritoriul României în termen de 90 de zile de la comunicarea deciziei, de reținut că a fost emisă în temeiul O.U.G. nr. 194/2002, privind regimul străinilor în România, drept sancțiune pentru neîndeplinirea cerințelor prevăzute de art. 80 alin. (1) lit. a) și b), în condițiile în care reclamantul nu a mai formulat o altă cerere de prelungire a vizei de ședere în afara celei soluționate prin procesul verbal nr. 1271024/2002.

Fără a sesiza acest aspect precum și identitatea de obiect dintre cele două acte administrative contestate, dar mai ales faptul că dispoziția nr. 2121580/2003 a fost emisă ulterior investirii instanței de contencios cu acțiunea în anularea măsurii dispuse de Ministerul de Interne, Curtea de Apel Cluj în mod greșit a respins ca tardivă contestația împotriva acestei ultime dispoziții, în situația dată, aprecierea legalității sesizării instanței sub aspectul respectării termenului fiind nerelevantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de reclamantul A.K.A.A. împotriva sentinței civile nr. 419 din 16 aprilie 2003 a Curții de Apel Cluj, secția comercială și de contencios administrativ. Casează sentința atacată și, pe fond, admite acțiunea și anulează procesul verbal nr. 127/024 din 12 decembrie 2002 și dispoziția nr. 212/1580 din 3 februarie 2003. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 februarie 2004.