ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 491/2004

Asupra

recursului de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

acțiunea formulată la 31 ianuarie 2003, reclamantul A.K.A.A. a chemat în

judecată Ministerul de Interne, solicitând anularea procesului-verbal de

aducere la cunoștință nr.1271024 din 12 decembrie 2002 prin care i s-a acordat

viza de ieșire din România, cu termen de valabilitate până la 29 decembrie

2002.

Ulterior,

reclamantul și-a completat acțiunea, solicitând anularea dispoziției de părăsire

a teritoriului României,  nr. 2121580 din 3 februarie 2003.

Prin

sentința civilă nr. 419 din 16 aprilie 2003, Curtea de Apel Cluj a respins

acțiunea reținând că refuzul de prelungire a vizei de ședere este justificat de

neîndeplinirea cerințelor prevăzute de H.G. nr. 476/2001, în sensul că

reclamantul nu a făcut dovada veniturilor lunare de 500 USD și a  spațiului de

locuit. Totodată, instanța a reținut ca tardiv formulată contestația împotriva

dispoziției nr. 2121580 din 3 februarie 2003.

Împotriva

acestei sentințe a declarat recurs, reclamantul care a susținut în esență că

pentru aceeași sancțiune au fost emise în mod nejustificat două acte

administrative întemeiate pe dispoziții diferite și cu ignorarea dovezilor

privind îndeplinirea cerințelor legale pentru prelungirea vizei de ședere  atât

sub aspect material cât și sub aspect social.

Recursul

este fondat și urmează a fi admis pentru considerentele ce vor fi expuse în

continuare.

Prin

procesul verbal de aducere la cunoștință nr. 1271024 din 12 decembrie 2002, s-a

acordat reclamantului viza de ieșire  din România pentru motivul că nu a făcut

dovada îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 28  alin. (1) lit. c) și art.

29 alin. (1) lit. a) din H.G. nr. 476/2001 pentru aplicarea Normelor

metodologice de aplicare a Legii nr.123/2001 privind regimul străinilor în

România, în sensul deținerii unui spațiu de locuit și al veniturilor de 500 USD

lunar, pentru vizele privind simbol B (viza simplă pentru străinii care au

calități de investitori).

Or,

din copia pașaportului depus la dosar, rezultă că reclamantul a intrat în țară

la 22 septembrie 1993,  obținând o viză de ședere temporară de 30 de zile

aprobată de Ministerul Administrației și Internelor și prelungită ulterior până

în 2002.

De reținut

că viza nu a fost simbolizată,  iar după intrarea în vigoare a H.G. nr. 476/2001,

reclamantului i s-a eliberat o legitimație provizorie seria H nr. 0102267 din

23 ianuarie 2001 menționându-se scopul „căsătorie”.

De

altfel, acesta a dovedi că este căsătorit din 1992, că are doi copii minori  în

întreținere, că deține cu titlu de proprietar o locuință situată în municipiul

Cluj și că este asociatul unei firme, realizând venituri necesare  întreținerii

familiei.

Astfel

fiind, măsura aplicată prin procesul-verbal menționat se dovedește a fi

neîntemeiată.

Referitor

la dispoziția nr. 2121580/2003, prin care reclamantul a fost obligat să

părăsească teritoriul României în termen de 90 de zile de la comunicarea

deciziei, de reținut că a fost emisă în temeiul O.U.G. nr. 194/2002, privind

regimul străinilor în România, drept sancțiune pentru neîndeplinirea

cerințelor prevăzute de art. 80 alin. (1) lit. a) și b),  în condițiile în care

reclamantul nu a mai formulat o altă cerere de prelungire a vizei de ședere în

afara celei  soluționate prin procesul verbal nr. 1271024/2002.

Fără a

sesiza acest aspect precum și identitatea de obiect dintre cele două acte

administrative contestate, dar mai ales faptul că dispoziția nr. 2121580/2003 a

fost emisă ulterior investirii instanței de contencios cu acțiunea în anularea

măsurii dispuse de Ministerul de Interne, Curtea de Apel Cluj în mod greșit a

respins ca tardivă contestația împotriva acestei ultime dispoziții, în situația

dată, aprecierea legalității sesizării instanței sub aspectul respectării

termenului fiind nerelevantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite

recursul declarat de reclamantul A.K.A.A. împotriva sentinței civile nr. 419

din 16 aprilie 2003 a Curții de Apel Cluj, secția comercială și de contencios

administrativ.

Casează

sentința atacată și, pe fond, admite acțiunea și anulează procesul verbal nr. 127/024

din 12 decembrie 2002 și dispoziția nr. 212/1580 din 3 februarie 2003.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 6 februarie 2004.