ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3620/2003

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin hotărârea arbitrală nr. 198 din 22 aprilie 2002, Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României a admis acțiunea reclamantei SC U.O. SRL București, în contradictoriu cu pârâta SC P.C.I.R. SRL, pe care a obligat-o la plata sumei de 219.428.136 lei contravaloare prestări servicii, dobânzi și cheltuieli de arbitrare aferente. Împotriva acestei soluții, pârâta a formulat, în termen și legal timbrată, acțiune în anulare, invocând drept temei legal dispozițiile art. 364 lit. d) C. proc. civ., susținând că procedura de citare nu a fost legal îndeplinită, fiindu-i încălcat dreptul la apărare și principiul contradictorialității.

Astfel, pe fond, petenta a expus detaliat situația de fapt, precizând că, deși avea cunoștință că nu mai funcționează la sediul social din București, intimata reclamantă, cu rea credință, l-a indicat, situație ce rezultă și din conținutul procesului-verbal de conciliere din 25 octombrie 2001. Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, prin sentința civilă nr. 12 din 14 ianuarie 2003, a respins cererea, ca nefondată. Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut că, potrivit relațiilor date de Oficiul Registrului Comerțului, petenta este înregistrată cu sediul social indicat în contractul de colaborare, încheiat de părți și precizat în petitul acțiunii arbitrale formulate, cât și pe toate înscrisurile ce atestă desfășurarea raporturilor comerciale derulate, respectiv, facturi, procesul-verbal de conciliere.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termen și legal timbrat, pârâta, criticile făcând referire la aspectele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., considerând că au fost încălcate formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității din art. 105 alin. (2) C. proc. civ., cu referire și la art. 45 din regulile procedurii arbitrale. Se susține că dispoziția din Legea nr. 26/1990, potrivit căreia sediul unei societăți se consideră că este cel declarat la Registrul Comerțului este valabilă doar pentru terții de bună credință, or, în speță, reaua-credință a reclamantei-intimate este vădită, deoarece, în privința sediului, există procesul-verbal de conciliere din 25 octombrie 2001, care, în calitate de ultimă corespondență, a părților făcea dovada că nu putea fi găsită decât la adresa sediului de fapt.

De asemenea, recurenta susține că instanța de apel a ignorat și dispozițiile art. 45 din Regulamentul de Arbitraj, potrivit căruia „comunicările se fac, după caz, la adresa indicată de părți în cererea de arbitrare sau întâmpinare ori în contractul și corespondența dintre părți”. Intimata a depus întâmpinare, prin care solicită respingerea acțiunii, motivând că judecarea pricinii s-a făcut cu respectarea dispozițiilor legale privind citarea, iar prin criticile formulate, recurenta invocă de fapt propria culpă, și anume, existența unui sediu „în fapt”. Recursul este nefondat. Potrivit art. 7 C. proc. civ., cererea împotriva unei persoane juridice de drept privat se face la instanța sediului ei principal.

De asemenea, în art. 36 din Regulamentul de Arbitraj, prevede expres ce trebuie să cuprindă o cerere arbitrală, respectiv, pentru persoanele juridice, denumirea și sediul lor. Sediul societății comerciale este pentru persoana juridică, ceea ce reprezintă domiciliul pentru persoana fizică, adică locul de identificare în spațiu a acesteia.

Legea prevede că sediul social înscris în actele de constituire ale societății trebuie să fie real și nu fictiv, prezentând un interes practic, deoarece determină naționalitatea societății comerciale, în lipsă de stipulație contrară, este locul unde se execută un contract, în care societatea este cea care s-a obligat (art. 59 C. com.), iar din punct de vedere procedural, este locul unde societatea este citată în judecată și unde i se comunică actele de procedură (citații, somații etc). Potrivit Legii nr. 26/1990, societatea comercială are obligația înscrierii sediului său social și care, împreună cu celelalte mențiuni obligatorii, potrivit art. 5 alin. (1), sunt opozabile terților de la data efectuării lor în Registrul Comerțului.

Intimata-reclamantă, respectând dispozițiile legale precitate, a indicat în cererea formulată sediul social al societății pârâte, sediu ce este indicat și în toate înscrisurile ce atestă derularea raporturilor comerciale. Susținerea potrivit căreia au fost încălcate dispozițiile art. 45 din Regulile de procedură arbitrală, raportat la procesul-verbal de conciliere din 25 octombrie 2001, nu poate fi reținută, atâta timp cât această dispoziție menționează expres că citarea se face, după caz, la adresa comunicată de parte în cererea de arbitrare sau în întâmpinare ori în contractul și corespondența între părți. Or, în cererea de arbitrare, s-a indicat sediul social declarat la Oficiul Registrului Comerțului, sediu ce a rămas același pe toată durata judecării pricinii, fiind indicat în contractul de colaborare și facturile emise.

Față de cele arătate, Curtea apreciază că instanța de apel, examinând încadrarea motivelor de desființare a sentinței arbitrale în dispozițiile art. 364 lit. d) C. proc. civ., a reținut corect că acțiunea în anulare nu este admisibilă, soluția fiind legală și temeinică, situație în care, potrivit art. 312 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta, SC P.C.I.R. SRL, București împotriva deciziei nr. 12 din 14 ianuarie 2003 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședința publică, astăzi, 23 septembrie 2003.