ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3620/2003

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin hotărârea arbitrală nr. 198 din

22 aprilie 2002, Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera

de Comerț și Industrie a României a admis acțiunea reclamantei SC U.O. SRL

București, în contradictoriu cu pârâta SC P.C.I.R. SRL, pe care a obligat-o la

plata sumei de 219.428.136 lei contravaloare prestări servicii, dobânzi și

cheltuieli de arbitrare aferente.

Împotriva acestei soluții, pârâta a

formulat, în termen și legal timbrată, acțiune în anulare, invocând drept temei

legal dispozițiile art. 364 lit. d) C. proc. civ., susținând că procedura de

citare nu a fost legal îndeplinită, fiindu-i încălcat dreptul la apărare și principiul

contradictorialității.

Astfel, pe fond, petenta a expus

detaliat situația de fapt, precizând că, deși avea cunoștință că nu mai funcționează

la sediul social din București, intimata reclamantă, cu rea credință, l-a

indicat, situație ce rezultă și din conținutul procesului-verbal de conciliere

din 25 octombrie 2001.

Curtea de Apel București, secția a

VI-a comercială, prin sentința civilă nr. 12 din 14 ianuarie 2003, a respins

cererea, ca nefondată.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța a reținut că, potrivit relațiilor date de Oficiul Registrului

Comerțului, petenta este înregistrată cu sediul social indicat în contractul de

colaborare, încheiat de părți și precizat în petitul acțiunii arbitrale

formulate, cât și pe toate înscrisurile ce atestă desfășurarea raporturilor

comerciale derulate, respectiv, facturi, procesul-verbal de conciliere.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs, în termen și legal timbrat, pârâta, criticile făcând referire

la aspectele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

considerând că au fost încălcate formele de procedură prevăzute sub sancțiunea

nulității din art. 105 alin. (2) C. proc. civ., cu referire și la art. 45 din

regulile procedurii arbitrale.

Se susține că dispoziția din Legea nr.

26/1990, potrivit căreia sediul unei societăți se consideră că este cel

declarat la Registrul Comerțului este valabilă doar pentru terții de bună credință,

or, în speță, reaua-credință a reclamantei-intimate este vădită, deoarece, în

privința sediului, există procesul-verbal de conciliere din 25 octombrie 2001,

care, în calitate de ultimă corespondență, a părților făcea dovada că nu putea

fi găsită decât la adresa sediului de fapt.

De asemenea, recurenta susține că

instanța de apel a ignorat și dispozițiile art. 45 din Regulamentul de Arbitraj,

potrivit căruia „comunicările se fac, după caz, la adresa indicată de părți în

cererea de arbitrare sau întâmpinare ori în contractul și corespondența dintre

părți”.

Intimata a depus întâmpinare, prin

care solicită respingerea acțiunii, motivând că judecarea pricinii s-a făcut cu

respectarea dispozițiilor legale privind citarea, iar prin criticile formulate,

recurenta invocă de fapt propria culpă, și anume, existența unui sediu „în

fapt”.

Recursul este nefondat.

Potrivit art. 7 C. proc. civ.,

cererea împotriva unei persoane juridice de drept privat se face la instanța

sediului ei principal.

De asemenea, în art. 36 din

Regulamentul de Arbitraj, prevede expres ce trebuie să cuprindă o cerere

arbitrală, respectiv, pentru persoanele juridice, denumirea și sediul lor.

Sediul societății comerciale este

pentru persoana juridică, ceea ce reprezintă domiciliul pentru persoana fizică,

adică locul de identificare în spațiu a acesteia. Legea prevede că sediul

social înscris în actele de constituire ale societății trebuie să fie real și

nu fictiv, prezentând un interes practic, deoarece determină naționalitatea

societății comerciale, în lipsă de stipulație contrară, este locul unde se

execută un contract, în care societatea este cea care s-a obligat (art. 59 C.

com.), iar din punct de vedere procedural, este locul unde societatea este

citată în judecată și unde i se comunică actele de procedură (citații, somații

etc).

Potrivit Legii nr. 26/1990,

societatea comercială are obligația înscrierii sediului său social și care,

împreună cu celelalte mențiuni obligatorii, potrivit art. 5 alin. (1), sunt

opozabile terților de la data efectuării lor în Registrul Comerțului.

Intimata-reclamantă, respectând

dispozițiile legale precitate, a indicat în cererea formulată sediul social al

societății pârâte, sediu ce este indicat și în toate înscrisurile ce atestă

derularea raporturilor comerciale.

Susținerea potrivit căreia au fost

încălcate dispozițiile art. 45 din Regulile de procedură arbitrală, raportat la

procesul-verbal de conciliere din 25 octombrie 2001, nu poate fi reținută,

atâta timp cât această dispoziție menționează expres că citarea se face, după

caz, la adresa comunicată de parte în cererea de arbitrare sau în întâmpinare

ori în contractul și corespondența între părți.

Or, în cererea de arbitrare, s-a

indicat sediul social declarat la Oficiul Registrului Comerțului, sediu ce a

rămas același pe toată durata judecării pricinii, fiind indicat în contractul

de colaborare și facturile emise.

Față de cele arătate, Curtea

apreciază că instanța de apel, examinând încadrarea motivelor de desființare a

sentinței arbitrale în dispozițiile art. 364 lit. d) C. proc. civ., a reținut

corect că acțiunea în anulare nu este admisibilă, soluția fiind legală și

temeinică, situație în care, potrivit art. 312 C. proc. civ., recursul urmează

a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta,

SC P.C.I.R. SRL, București împotriva deciziei nr. 12 din 14 ianuarie 2003 a

Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședința publică,

astăzi, 23 septembrie 2003.