ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3502/2003

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamanta SC P. SA București a acționat în judecată, la Tribunalul București, pe pârâta F.P.S. București (în prezent APAPS București) și a solicitat anularea pachetului de 51% acțiuni deținute la SC V. SA Ploiești și, în consecință, anularea proceselor-verbale încheiate la 23 martie 1999 de către F.P.S., anularea hotărârilor nr. 21 din 20 aprilie 1999 și nr. 27 din 12 februarie 1999 ale Comisiei de Analiză și Rezolvare a Contestațiilor și Reclamațiilor din cadrul F.P.S., anularea contractului încheiat de F.P.S. și SC R. SA și obligarea pârâtei la plata sumei de 2.000.000 lei cu titlu de despăgubiri, cu cheltuieli de judecată aferente.

În drept, reclamanta a invocat prevederile O.G. nr. 88/1997, H.G. nr. 55/1998 și dispoziții C. civ. Întrucât între Tribunalul București, secția comercială, și Curtea de Apel București, secția comercială, s-a ivit conflict negativ de competență, prin decizia nr. 904 din 14 februarie 2001, secția comercială a Curții Supreme de Justiție a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția comercială. Primind cauza spre soluționare, Curtea de Apel București, secția comercială, prin sentința civilă nr. 38 din 21 iunie 2001, a respins, ca nefondată, acțiunea reclamantei.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că ofertele de cumpărare, prin negociere directă, de acțiuni la SC V. SA Ploiești, prezentate în urma hotărârii F.P.S., de a privatiza această societate, nu au îndeplinit condițiile stipulate în dosarul de prezentare la poziția cumpărătorilor, cu privire la datoriile societății și modul de garantare al investițiilor. Aceste oferte, prezentate de SC R. SA, SC P. SA și D. L.T.D., au fost analizate, în conformitate cu grila de calcul prevăzută în Ordinul Ministerului Privatizării nr. 59/1998, astfel că acțiunea reclamantei a fost privită de instanța de fond ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței de mai sus, reclamanta SC P. SA București a declarat recurs și a criticat-o, sub aspectul netemeiniciei și nelegalității, susținând următoarele: 1 – hotărârea recurată nu a ținut seama că procedura de vânzare, prin negociere directă, nu s-a desfășurat cu respectarea legii, în ce privește participarea SC R. SA București; s-ar fi constatat, dacă se respecta legea, că la data depunerii ofertelor de negociere, această societate deținea 15% din capitalul social; 2 – nu s-a ținut seama că ofertanții SC R. SA și SC D. L.T.D.

au fost favorizați de comisia de negociere; 3 – greșit, a reținut instanța de apel că ofertele la vânzarea SC V. SA Ploiești au fost analizate, în conformitate cu grila de calcul, prevăzută în ordinul Ministerului Privatizării nr. 59/1998; 4 – nu au fost analizate motivele invocate în acțiune, privind nelegalitatea și netemeinicia deciziei de negociere, din 16 aprilie 1999; 5 – nu s-a analizat aspectul că instanța de fond s-a pronunțat cu încălcarea dreptului la apărare al reclamantei. Recursul reclamantei este nefondat și se va respinge, întrucât nici unul dintre aceste motive nu sunt de natură a modifica sau casa hotărârea recurată. În anul 1999, F.P.S. a hotărât să procedeze la privatizare, prin negociere directă, în conformitate cu O.U.G.

nr. 88/1997, a SC V. SA Ploiești. În momentul deschiderii ofertei, respectiv, la 23 martie 1999, cele trei ofertante, anume SC R. SA București, SC P. SA București și SC D. L.T.D. Irlanda, nu au prezentat nici una ofertă valabilă, motiv pentru care, de comun acord cu organizatorul ofertei s-a amânat această procedură pentru termenul din 14 aprilie 1999. Critica recurentei, prezentată în primul motiv de recurs, este nefondată, căci așa cum s-a reținut și în hotărârea instanței de fond, condițiile legale cerute sub sancțiunea nulității, pentru încheierea valabilă a contractului de vânzare-cumpărare, sunt verificate, în raport de momentul încheierii acestuia. Întrucât contractul nr. 153 din 17 mai 1999 s-a încheiat între SC R. SA și F.P.S., în momentul în care cota de capital era scăzută sub 10%, nu se mai punea problema nerespectării dispozițiilor art. 3 lit. a) din O.U.G.

nr. 88/1999. În cea de a doua sa critică, recurenta a susținut că au fost favorizate, de comisia de negociere, celelalte două ofertante, cu care aceasta a intrat în competiție. A susținut, în acest sens, că dacă ar fi cunoscut documentația depusă de SC R. SA București, nu ar mai fi fost de acord cu amânarea la un alt termen a negocierii directe. În hotărârea recurată s-a menționat că nici una dintre ofertele prezentate nu a întrunit, la data deschiderii ofertei, condițiile stipulate în dosarul de prezentate la poziția cumpărătorilor, cu privire la datoriile societății și modul de garantare a investițiilor. Așadar, nici oferta recurentei nu întrunea toate condițiile și singura modalitate de a continua procesul acestei vânzări directe era aceea de a se dispune o amânare de comun acord, cum de altfel corect s-a și procedat.

Nu este întemeiat nici motivul de recurs, cum că, greșit, instanța de apel a reținut că ofertele pentru vânzarea societății ploieștene au fost analizate în conformitate cu grila de calcul, prevăzută în Ordonanța Ministrului Privatizării nr. 59/1998. Din analiza actelor dosarului instanței de fond, rezultă că, așa cum prevede și ordinul de mai sus, pe lângă oferta de preț cea mai ridicată, s-a avut în vedere și programul investițional la care s-au angajat ofertanții. Fiecare dintre ofertanți au luat cunoștință de ponderea criteriilor de apreciere a ofertelor din dosarul de prezentare, cum, corect, a reținut și instanța de apel, pe ultima pagină a hotărârii recurate. Tot neîntemeiat este și motivul patru de recurs, potrivit cu care nu au fost analizate motivele de nelegalitate și netemeinicia deciziei de negociere din 16 aprilie 1999, invocate în acțiunea introductivă.

Prin decizia nr. 904 din 14 februarie 2001, Curtea Supremă de Justiție, secția comercială, pronunțându-se cu privire la obiectul prezentului litigiu, a stabilit că acesta privește operațiunile și actele întocmite prin efectuarea și finalizarea procesului de privatizare, fiind aplicabile dispozițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 99/1999. Instanța nu are căderea a se pronunța numai asupra aplicării corecte a legislației în materie, iar aplicarea corectă a legii s-a realizat și prin decizia de negociere din 16 aprilie 1999, contestată neîntemeiat de recurentă. În fine, prin ultimul motiv de recurs, reclamanta a criticat hotărârea recurată, pentru motivul că nu a analizat aspectul că instanța de fond s-a pronunțat cu încălcarea dreptului său la apărare.

A susținut astfel, că a solicitat instanței de fond atât proba cu înscrisuri, respectiv, actele care se găseau la dosarul F.P.S., întocmite în cadrul procedurii de negociere directă, cât și o expertiză tehnică, iar instanța de fond, nejustificat, i-a respins aceste probe. Curtea de Apel București a luat în analiză, în ședința din 17 iulie 2001, aceste propuneri, privind probele propuse de reclamantă în acest proces și nota de probatoriu a reclamantei a fost dezbătută în acea ședință publică, ocazie cu care s-au încuviințat, pentru părți, proba cu înscrisuri, s-a dispus ca F.P.S. să depună, în termen de 7 zile, copie de pe dosarul de privatizare și s-a respins proba cu expertiză contabilă, ca nefiind utilă soluționării pricinii.

Cum problema probelor, respectiv a dreptului de apărare, pretins a-i fi fost încălcat recurentei, s-a dezbătut în ședință publică, acest motiv de recurs apare, de asemenea, ca neîntemeiat. Pentru cele ce preced, recursul reclamantei este nefondat și se va respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de SC P. SA București împotriva sentinței nr. 38 din 21 iunie 2001 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială. Irevocabilă. Pronunțată, în ședința publică, astăzi, 16 septembrie 2003.