ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 233/2004

Asupra recursului de față, În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Tribunalul Timiș prin sentința nr.631 din 29 septembrie 2003 în baza art. 211 alin. (2) lit. c) C. pen. a condamnat pe inculpatul M.C.L. la 5 ani închisoare pentru infracțiunea de tâlhărie. S-a făcut aplicarea art. 64 și 71 C. pen., a fost menținută starea de arest, computată durata prevenției, confiscată o sumă de bani în valută și obligat inculpatul să plătească statului cheltuieli judiciare. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că în ziua de 23 iunie 2003 în jurul orelor 17,20 în timp ce recurentul se afla într-un bar din municipiul Timișoara, a venit o persoană care a consumat băuturi alcoolice până în jurul orelor 19,30.

În momentul când acea persoană a plătit consumația, inculpatul observând că avea la ea o sumă mare, a plecat în urmărirea ei după ce aceasta a părăsit localul, cu scopul de a o deposeda de bani. La un moment dat, inculpatul ajungând-o din urmă i-a aplicat două lovituri cu pumnul în față din care cauză partea vătămată s-a dezechilibrat căzând pe carosabil, moment în care profitând de neputința victimei de a se apăra, i-a furat un ceas de mână precum și o sumă de bani în lei și dolari SUA, după care a părăsit locul faptei. În urma agresiunii victima a suferit leziuni corporale pentru vindecarea cărora au fost necesare 7 zile îngrijiri medicale. Apelul declarat de inculpat a fost respins de către Curtea de Apel Timișoara prin decizia nr.391 din 29 octombrie 2003. Împotriva acestor soluții, inculpatul a declarat recurs.

Apărătorul, invocând cele relatate de recurent în memoriul depus la dosar, a susținut că el a lovit pe victimă întrucât aceasta încerca să acosteze două fete care erau prietene cu un cunoscut de al său. Pentru acest motiv, apărătorul a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor și în principal schimbarea încadrării juridice din infracțiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. c) C. pen. în cea de lovire prevăzută de art .180 C. pen. deoarece inculpatul nu a avut intenția de a fura bani sau alte bunuri ca urmare a folosirii violenței. În subsidiar a cerut reducerea pedepsei. Recursul nu este fondat. Analizând hotărârile pronunțate se constată că ele sunt legale și temeinice sub toate aspectele.

Astfel, instanțele, pe baza probelor, care au fost complet administrate și corect interpretate, bine au reținut starea de fapt și vinovăția recurentului, iar încadrarea juridică a acțiunilor întreprinse este judicios stabilită. Astfel, din probele administrate reiese cu certitudine că el a comis infracțiunea de tâlhărie, împrejurare recunoscută în declarațiile date în cursul procesului penal în care a arătat următoarele: „...m-am apropiat de el, l-am lovit cu pumnul în gură, omul a căzut iar eu i-am luat din mână banii pe care îi avea și văzând că are un ceas la mână i l-am smuls și am luat-o la fugă...”. Este evident că în atare situație inculpatul a furtat ca urmare a folosirii violenței, care a pus victima în imposibilitatea de a se apăra.

Deci, existând latura subiectivă a infracțiunii de tâlhărie bine au procedat instanțele condamnându-l pentru această faptă penală. La individualizarea pedepsei s-a avut în vedere pericolul social concret al faptei săvârșite determinat de caracterul calificat al infracțiunii, prejudiciul produs părții vătămate precum și numărul de zile necesar vindecării victimei. Totodată, instanțele au ținut seama și de persoana făptuitorului care nu are antecedente penale, a recunoscut și regretat comiterea faptei. Pedeapsa așa cum a fost aplicată în cuantumul stabilit este de natură să asigure reeducarea inculpatului și să realizeze prevenția generală, așa cum prevede art. 52 C. pen., astfel încât nu se impune reducerea ei.

Ca atare, neconstatându-se nici un motiv care să ducă la casarea hotărârilor, recursul urmează să fie respins. Întrucât inculpatul a fost judecat în stare de arest urmează ca din pedeapsa aplicată să se compute durata prevenției. Cheltuielile efectuate de stat cu ocazia soluționării cauzei, în care se include și onorariul apărătorului din oficiu ce va fi avansat din fondul Ministerului Justiției vor fi restituite de către recurent.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge recursul declarat de inculpatul M.C.L. împotriva deciziei nr.391 din 29 octombrie 2003 a Curții de Apel Timișoara, ca nefondat. Compută din pedeapsa aplicată durata reținerii și arestării preventive de la 25 iunie 2003 la zi. Obligă pe recurent, să plătească statului 1.400.000 lei cheltuieli judiciare, în care se include și onorariul apărătorului din oficiu în sumă de 400.000 lei ce va fi avansat din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, azi 15 ianuarie 2004.