ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1240/2004
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1240/2004 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2004)
Asupra recursurilor de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar,
constată următoarele:
Prin sentința nr. 27 din 28
februarie 2002, Colegiul jurisdicțional al municipiului București al Curții de Conturi
a admis în parte sesizarea nr. 14233/24D/2001, a Procurorului general financiar
și a obligat în solidar, pe pârâții S.A., E.I., Ș.H. și G.A., la despăgubiri
civile către R.A. A.P.P.S. București, în sumă de 21.000.000 lei, reprezentând
majorări de întârziere aferente diferenței de impozit pe profit în sumă de
139.823.800 lei.
Hotărând astfel, colegiul
jurisdicțional a reținut că producerea prejudiciului reprezentând majorări de
întârziere aferente diferenței de impozit pe profit, a fost determinată de
înscrierea în cheltuielile sucursalei Snagov, a cheltuielilor de funcționare a
unor imobile ieșite din patrimoniul R.A. A.P.P.S., din culpa pârâților care,
având funcții de conducere, nu au luat măsuri de recuperare a acestor
cheltuieli de la actualii deținători și au acordat „bun de plată” pe facturile
respective.
Recursurile jurisdicționale
declarate împotriva acestei sentințe de E.I. și Ș.H. au fost respinse prin
decizia nr. 499 din 4 octombrie 2002, pronunțată de secția jurisdicțională a
Curții de Conturi.
Împotriva deciziei pronunțate de
instanța de recurs jurisdicțional și în temeiul art. 82 din Legea nr. 94/1992,
republicată, au declarat recurs pârâții E.I. și Ș.H., solicitând casarea
hotărârii, ca nelegală și netemeinică.
Recurentul E.I. a susținut că
instanța de recurs jurisdicțional a menținut nelegal obligația sa de plată,
deși Procurorul financiar și reprezentantul R.A. A.P.P.S. au pus concluzii de
respingere a actului de sesizare. De asemenea, recurentul a arătat că a fost
greșit reținută vinovăția sa, pentru că nu avea responsabilitatea încheierii
contractelor cu beneficiarii de utilități și că această obligație revenea
directorului comercial.
Recurentul Ș.H. a invocat motivele
de casare prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., susținând că instanța a reținut greșit în sarcina sa, atribuții privind urmărirea și recuperarea
debitelor înregistrate la vilele retrocedate și s-a pronunțat, fără a lua în
calcul toate actele și faptele care erau hotărâtoare în dezlegarea pricinii.
Recurentul a arătat că derularea contractelor de prestări servicii era în
sarcina compartimentului comercial și a fost nelegal obligat să răspundă pentru
cheltuieli pe anul 2000, deși de la data de 1 martie 2000, a fost eliberat din funcția de director tehnic al sucursalei Snagov.
Analizând actele și lucrările
dosarului, Curtea va respinge ca nefondat, recursul declarat de E.I., pentru
următoarele considerente:
Recurentul E.I. a îndeplinit funcția
de director coordonator al sucursalei Snagov din cadrul R.A. A.P.P.S., în
perioada 5 septembrie – 31 decembrie 2000 și în această calitate nu și-a
exercitat atribuțiile de control asupra activității economice, în sensul de a
se lua măsuri pentru încheierea cu beneficiarii utilităților, a unor contracte
pentru recuperarea cheltuielilor, suportate fără temei legal din patrimoniul
sucursalei.
Susținerea recurentului E.I. privind
responsabilitatea directorului comercial pentru efectuarea acestor plăți
nelegale, este infirmată de înscrisurile depuse la dosar, dar și de propriile
apărări formulate cu ocazia judecății pe fond a cauzei.
În întâmpinarea depusă la 6
septembrie 2001, recurentul a susținut că răspunderea pentru prejudiciul cauzat
aparține directorului economic. De asemenea, recurentul a susținut neîntemeiat,
că prin funcția de director coordonator, nu avea competență să verifice și să
controleze activitatea directorilor compartimentelor de specialitate, care se
aflau în subordinea sa.
Împrejurarea invocată în recurs, că
intimata R.A. A.P.P.S. a pus concluzii de respingere a actului de sesizare față
de recurentul E.I., este lipsită de relevanță în cauză, pentru că înregistrarea
pe cheltuieli excepționale a majorărilor de întârziere, aprobată prin hotărârea
nr. 5 din 8 mai 2001, a Consiliului de administrație, produce efecte numai în
privința evidenței contabile și a executării silite, nu și față de răspunderea
civilă a persoanelor vinovate de producerea prejudiciului, așa după cum s-a
precizat și în întâmpinarea depusă în recurs, de unitatea prejudiciată.
În consecință, nefiind motive de
casare sau de modificare a hotărârii atacate, Curtea va respinge ca nefondat,
recursul declarat de E.I.
Recurentul Ș.H. nu a achitat taxa
judiciară de timbru și timbrul judiciar datorate conform art. 3 lit. m) și art.
11 alin. (1) din Legea nr. 146/1997, astfel cum a fost modificată și completată
prin H.G. nr. 1278/2002 și art. 3 din Legea nr. 123/1997, deși i s-a comunicat
de către instanță, cuantumul sumelor datorate cu acest titlu.
Constatând că recurentul Ș.H. nu a îndeplinit
obligația de plată a taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar, Curtea
va aplica dispozițiile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 și art. 9 din O.G.
nr. 32/1995, aprobată prin Legea nr. 123/1997 și va dispune anularea recursului,
ca netimbrat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de E.I. împotriva
deciziei nr. 499 din 4 octombrie 2002, a Curții de Conturi, secția jurisdicțională, ca nefondat.
Anulează recursul declarat de Ș.H.
împotriva aceleiași decizii, ca netimbrat.
Pronunțată în ședință publică,
astăzi 26 martie 2004.