ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1182/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar constată

următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului București la 11 iulie 2006, P.N.C.M. a solicitat, în

contradictoriu cu Ministerul Justiției, anularea Ordinului nr. 1357/C din 2

iunie 2006 emis de pârât ca fiind nelegal și netemeinic, obligarea pârâtului la

emiterea unui ordin de restituire în natură către reclamant a imobilului situat

în București, , iar în subsidiar, dacă imobilul menționat nu se găsește în

posesia Ministerului Justiției sau a unor instituții pentru care acesta are obligația

de a emite ordin de restituire, obligarea pârâtului la indicarea deținătorului

actual.

Tribunalul București, secția a IV-a

civilă, prin sentința nr. 346 din 2 martie 2007 a respins ca neîntemeiată contestația formulată de P.N.C.M. în contradictoriu cu Ministerul

Justiției.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond

a reținut că modalitatea de preluare a imobilului în cauză nu se încadrează în

prevederile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001, dreptul de

proprietate asupra imobilului fiind dobândit de Ministerul Justiției printr-un

act juridic bilateral încheiat prin realizarea acordului de voință dintre două

părți, respectiv printr-un contract sinalagmatic care îndeplinea la data la

care a fost încheiat toate condițiile prevăzute de lege pentru a-și produce

efectele în mod valabil. Situația de fapt în cauză nu poate fi asimilată nici

ipotezei prevăzută de art. 2 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 10/2001, care se

referă la imobilele rechiziționate și nerestituite proprietarilor și la

imobilele rechiziționate în condițiile neacordării unei compensații echitabile.

S-a constatat că prin cererea de chemare

în judecată s-a invocat nerespectarea clauzelor unui contract de vânzare-cumpărare

încheiat potrivit dispozițiilor Codului civil, care însă nu se încadrează în

prevederile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, dreptul reclamantului

putând fi valorificat pe calea dreptului comun, motiv pentru care tribunalul a

apreciat ca legal și temeinic Ordinul Ministerului Justiției nr. 1357 din 2 iunie

deținătoare în sensul dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și nu poate fi obligată

la emiterea unui ordin de restituire în natură a imobilului, iar art. 28 din

legea specială de reparație instituie obligația Primăriei municipiului

București de a identifica unitatea deținătoare și de a comunica persoanei

îndreptățite elementele de identificare ale acesteia.

Apelul declarat de reclamant împotriva

sentinței tribunalului a fost admis de Curtea de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia nr. 799 A din 12

decembrie 2007. S-a schimbat în parte sentința, în sensul că a fost obligat

pârâtul să indice reclamantului deținătorul actual al imobilului. S-au menținut

restul dispozițiilor sentinței.

S-a reținut de către instanța de apel că

autoarea reclamantului a încheiat de bunăvoie cu Ministerul Justiției contractul

de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 18231/1940 de către Secția notariat a

Tribunalului Ilfov, voința sa contractuală nefiind în nici un mod constrânsă de

către cumpărător. Apărarea apelantului – reclamant potrivit căreia o acțiune în

rezilierea contractului în perioada comunistă nu ar fi putut avea câștig de

cauză nu poate extinde efectele Legii nr. 10/2001 asupra unui imobil preluat cu

titlu valabil de către stat prin Ministerul Justiției, cu atât mai mult cu cât

după anul 1989, reclamantul ar fi putut exercita în justiție orice acțiune de

drept comun care să tindă la recuperarea prejudiciului suferit pentru

neexecutarea de către pârât a obligației de plată a rentei viagere. Nu în

ultimul rând s-a reținut și faptul că Legea nr. 10/2001 se aplică numai

imobilelor preluate abuziv de stat într-o anumită perioadă de referință,

respectiv 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, în timp ce preluarea imobilului în

litigiu, prin efectul contractului de vânzare-cumpărare încheiat de autoarea

reclamantului, s-a făcut anterior acestei perioade, respectiv în anul 1940.

S-a constatat că apelul reclamantului

este fondat doar sub aspectul criticii vizând hotărârea dată celui de al doilea

capăt de acțiune, urmând să fie obligat Ministerul Justiției să indice

reclamantului, în măsura în care a pierdut proprietatea imobilului în litigiu,

care este actualmente persoana deținătoare, obligație generală care incumbă și

pârâtului, conform dispozițiilor art. 723 C. proc. civ. și art. 1075 C. civ.

Împotriva acestei ultime decizii a

declarat recurs pârâtul, întemeiat pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ. A arătat că instanța ar fi trebuit să constate că

Ministerul Justiției a indicat unitatea deținătoare prin adresa nr. 1259/2006/95081

din 22 noiembrie 2006 unde se precizează că din cercetările efectuate, imobilul

se află în administrarea Academiei Române, iar din anul 1957 este deținut de

Institutul de Etnografie și Folclor „Constantin Brăiloiu”. În aceeași ordine de

idei, a solicitat a se constata că o obligație în sensul indicării unității

deținătoare revenea Primăriei, așa cum a stabilit instanța de fond, însă nu în

temeiul Legii nr. 10/2001, ci în virtutea competențelor sale. A arătat că, de

altfel, prin adresa nr. 131118 din 30 august 2008, Primăria municipiului

București – Direcția Evidența Imobiliară și Cadastrală – Serviciul Evidența Populației

a comunicat, la solicitarea Ministerului Justiției, că imobilul se află în

posesia Institutului de Cercetări Etnologice.

Recursul este întemeiat urmând a fi admis

pentru considerentele ce se vor expune în continuare.

Prin Ordinul nr. 1357/C din 2 iunie 2006

emis de Ministerul Justiției, urmare notificării depusă de P.N.C.M., s-a

respins cererea petentului privind restituirea în natură a imobilului situat în

București, sector 1.

Potrivit referatului întocmit reiese că

respingerea cererii de restituire în natură a respectivului imobil a avut în

vedere faptul că solicitarea petentului nu se încadrează în prevederile Legii

nr. 10/2001, în cauză fiind vorba de nerespectarea clauzelor unui contract de

vânzare-cumpărare, că imobilul nu se încadrează în sfera imobilelor preluate în

mod abuziv de stat, astfel cum sunt acestea definite în art. 2 alin. (1) din

legea specială de reparație, iar din acte nu rezultă care este destinația și

deținătorul actual al imobilului pentru a determina competența Ministerului

Justiției în soluționarea cererii.

Prin actul de vânzare autentificat la Tribunalul Ilfov, Secția IX Notariat, sub nr. 25534 din 31 iulie 1940, A.W., autoarea

reclamantului a vândut imobilul în litigiu Statului Român reprezentat prin

Ministerul Justiției, prețul constând într-o rentă viageră.

Se reține astfel că nu sunt aplicabile în

cauză dispozițiile Legii nr. 10/2001, ca lege specială de reparație în materie

imobiliară, care reglementează situația

privind regimul juridic al unor imobile

preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Prin urmare, sunt corecte reținerile

instanței de apel potrivit cărora prevederile Legii nr. 10/2001 nu pot fi

extinse și asupra imobilelor preluate anterior acestei perioade, cu atât mai

mult cu cât în speță transmiterea proprietății s-a realizat prin efectul unui

contract de vânzare-cumpărare, încheiat cu acordul de voință al părților

contractante.

În ceea ce privește însă obligarea Ministerului

Justiției de a indica reclamantului, în măsura în care a pierdut proprietatea

imobilului în litigiu, persoana deținătoare, obligație generală care incumbă

pârâtului, conform dispozițiilor art. 723 C. proc. civ. și art. 1075 C. civ.,

se reține că instanța de apel a procedat în mod eronat.

Astfel, textul de lege indicat din Codul

de procedură civilă reglementează obligația exercitării drepturilor procedurale

cu bună-credință și potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de

lege, precum și abuzul de drept, iar a

rt. 1075

C. civ. stipulează că

orice obligatie de a face sau de a nu face se

schimbă in dezdăunări, în caz de neexecutare din partea debitorului

.

Prin urmare, recurentul – pârât nu

poate fi obligat, în baza dispozițiilor legale menționate, la indicarea persoanei

deținătoare a imobilului, cu atât mai mult cu cât Ministerul Justiției a arătat

că, prin adresa nr. 131118 din 30 august 2008, Primăria municipiului București

– Direcția Evidența Imobiliară și Cadastrală – Serviciul Evidența populației a

comunicat, la solicitarea sa, că imobilul se află în posesia Institutului de

Cercetări Etnologice.

Pentru aceste motive, se va admite

recursul declarat de pârât, se va modifica decizia atacată și se va respinge

apelul reclamantului ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul

Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești împotriva deciziei nr. 799 A

din 12 decembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie.

Modifică decizia atacată și respinge

apelul ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 februarie

2010.