ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1182/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București la 11 iulie 2006, P.N.C.M. a solicitat, în contradictoriu cu Ministerul Justiției, anularea Ordinului nr. 1357/C din 2 iunie 2006 emis de pârât ca fiind nelegal și netemeinic, obligarea pârâtului la emiterea unui ordin de restituire în natură către reclamant a imobilului situat în București, , iar în subsidiar, dacă imobilul menționat nu se găsește în posesia Ministerului Justiției sau a unor instituții pentru care acesta are obligația de a emite ordin de restituire, obligarea pârâtului la indicarea deținătorului actual. Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin sentința nr. 346 din 2 martie 2007 a respins ca neîntemeiată contestația formulată de P.N.C.M.

în contradictoriu cu Ministerul Justiției. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că modalitatea de preluare a imobilului în cauză nu se încadrează în prevederile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001, dreptul de proprietate asupra imobilului fiind dobândit de Ministerul Justiției printr-un act juridic bilateral încheiat prin realizarea acordului de voință dintre două părți, respectiv printr-un contract sinalagmatic care îndeplinea la data la care a fost încheiat toate condițiile prevăzute de lege pentru a-și produce efectele în mod valabil. Situația de fapt în cauză nu poate fi asimilată nici ipotezei prevăzută de art. 2 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 10/2001, care se referă la imobilele rechiziționate și nerestituite proprietarilor și la imobilele rechiziționate în condițiile neacordării unei compensații echitabile.

S-a constatat că prin cererea de chemare în judecată s-a invocat nerespectarea clauzelor unui contract de vânzare-cumpărare încheiat potrivit dispozițiilor Codului civil, care însă nu se încadrează în prevederile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, dreptul reclamantului putând fi valorificat pe calea dreptului comun, motiv pentru care tribunalul a apreciat ca legal și temeinic Ordinul Ministerului Justiției nr. 1357 din 2 iunie 2006. S-a reținut totodată că respectiva instituție nu are calitatea de unitate deținătoare în sensul dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și nu poate fi obligată la emiterea unui ordin de restituire în natură a imobilului, iar art. 28 din legea specială de reparație instituie obligația Primăriei municipiului București de a identifica unitatea deținătoare și de a comunica persoanei îndreptățite elementele de identificare ale acesteia.

Apelul declarat de reclamant împotriva sentinței tribunalului a fost admis de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia nr. 799 A din 12 decembrie 2007. S-a schimbat în parte sentința, în sensul că a fost obligat pârâtul să indice reclamantului deținătorul actual al imobilului. S-au menținut restul dispozițiilor sentinței. S-a reținut de către instanța de apel că autoarea reclamantului a încheiat de bunăvoie cu Ministerul Justiției contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 18231/1940 de către Secția notariat a Tribunalului Ilfov, voința sa contractuală nefiind în nici un mod constrânsă de către cumpărător.

Apărarea apelantului – reclamant potrivit căreia o acțiune în rezilierea contractului în perioada comunistă nu ar fi putut avea câștig de cauză nu poate extinde efectele Legii nr. 10/2001 asupra unui imobil preluat cu titlu valabil de către stat prin Ministerul Justiției, cu atât mai mult cu cât după anul 1989, reclamantul ar fi putut exercita în justiție orice acțiune de drept comun care să tindă la recuperarea prejudiciului suferit pentru neexecutarea de către pârât a obligației de plată a rentei viagere.

Nu în ultimul rând s-a reținut și faptul că Legea nr. 10/2001 se aplică numai imobilelor preluate abuziv de stat într-o anumită perioadă de referință, respectiv 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, în timp ce preluarea imobilului în litigiu, prin efectul contractului de vânzare-cumpărare încheiat de autoarea reclamantului, s-a făcut anterior acestei perioade, respectiv în anul 1940. S-a constatat că apelul reclamantului este fondat doar sub aspectul criticii vizând hotărârea dată celui de al doilea capăt de acțiune, urmând să fie obligat Ministerul Justiției să indice reclamantului, în măsura în care a pierdut proprietatea imobilului în litigiu, care este actualmente persoana deținătoare, obligație generală care incumbă și pârâtului, conform dispozițiilor art. 723 C. proc.

civ. și art. 1075 C. civ. Împotriva acestei ultime decizii a declarat recurs pârâtul, întemeiat pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. A arătat că instanța ar fi trebuit să constate că Ministerul Justiției a indicat unitatea deținătoare prin adresa nr. 1259/2006/95081 din 22 noiembrie 2006 unde se precizează că din cercetările efectuate, imobilul se află în administrarea Academiei Române, iar din anul 1957 este deținut de Institutul de Etnografie și Folclor „Constantin Brăiloiu”. În aceeași ordine de idei, a solicitat a se constata că o obligație în sensul indicării unității deținătoare revenea Primăriei, așa cum a stabilit instanța de fond, însă nu în temeiul Legii nr. 10/2001, ci în virtutea competențelor sale.

A arătat că, de altfel, prin adresa nr. 131118 din 30 august 2008, Primăria municipiului București – Direcția Evidența Imobiliară și Cadastrală – Serviciul Evidența Populației a comunicat, la solicitarea Ministerului Justiției, că imobilul se află în posesia Institutului de Cercetări Etnologice. Recursul este întemeiat urmând a fi admis pentru considerentele ce se vor expune în continuare.

Prin Ordinul nr. 1357/C din 2 iunie 2006 emis de Ministerul Justiției, urmare notificării depusă de P.N.C.M., s-a respins cererea petentului privind restituirea în natură a imobilului situat în București, sector 1. Potrivit referatului întocmit reiese că respingerea cererii de restituire în natură a respectivului imobil a avut în vedere faptul că solicitarea petentului nu se încadrează în prevederile Legii nr. 10/2001, în cauză fiind vorba de nerespectarea clauzelor unui contract de vânzare-cumpărare, că imobilul nu se încadrează în sfera imobilelor preluate în mod abuziv de stat, astfel cum sunt acestea definite în art. 2 alin. (1) din legea specială de reparație, iar din acte nu rezultă care este destinația și deținătorul actual al imobilului pentru a determina competența Ministerului Justiției în soluționarea cererii.

Prin actul de vânzare autentificat la Tribunalul Ilfov, Secția IX Notariat, sub nr. 25534 din 31 iulie 1940, A.W., autoarea reclamantului a vândut imobilul în litigiu Statului Român reprezentat prin Ministerul Justiției, prețul constând într-o rentă viageră. Se reține astfel că nu sunt aplicabile în cauză dispozițiile Legii nr. 10/2001, ca lege specială de reparație în materie imobiliară, care reglementează situația privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Prin urmare, sunt corecte reținerile instanței de apel potrivit cărora prevederile Legii nr. 10/2001 nu pot fi extinse și asupra imobilelor preluate anterior acestei perioade, cu atât mai mult cu cât în speță transmiterea proprietății s-a realizat prin efectul unui contract de vânzare-cumpărare, încheiat cu acordul de voință al părților contractante.

În ceea ce privește însă obligarea Ministerului Justiției de a indica reclamantului, în măsura în care a pierdut proprietatea imobilului în litigiu, persoana deținătoare, obligație generală care incumbă pârâtului, conform dispozițiilor art. 723 C. proc. civ. și art. 1075 C. civ., se reține că instanța de apel a procedat în mod eronat. Astfel, textul de lege indicat din Codul de procedură civilă reglementează obligația exercitării drepturilor procedurale cu bună-credință și potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege, precum și abuzul de drept, iar a rt. 1075 C. civ.

stipulează că orice obligatie de a face sau de a nu face se schimbă in dezdăunări, în caz de neexecutare din partea debitorului . Prin urmare, recurentul – pârât nu poate fi obligat, în baza dispozițiilor legale menționate, la indicarea persoanei deținătoare a imobilului, cu atât mai mult cu cât Ministerul Justiției a arătat că, prin adresa nr. 131118 din 30 august 2008, Primăria municipiului București – Direcția Evidența Imobiliară și Cadastrală – Serviciul Evidența populației a comunicat, la solicitarea sa, că imobilul se află în posesia Institutului de Cercetări Etnologice. Pentru aceste motive, se va admite recursul declarat de pârât, se va modifica decizia atacată și se va respinge apelul reclamantului ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești împotriva deciziei nr. 799 A din 12 decembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Modifică decizia atacată și respinge apelul ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 februarie 2010.