ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 777/2010
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 777/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)
Deliberând asupra recursului
civil de față;
Din examinarea
actelor dosarului, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 1053 din 04 iunie 2008,
Tribunalul București, secția a V- a civilă, a admis contestația formulată de
reclamanta D.M. prin procurator D.D.F., în contradictoriu cu pârâta Primăria
Municipiului București prin primarul general.
Pentru a pronunta
aceasta hotarare, prima instanta a avut in vedere următoarele considerente de
fapt si de drept:
Prin notificarea din 2001 trimisă prin B.E.J D.I. și C.,
reclamanta D.M. a
solicitat Primăriei Municipiului București repartizarea
unui apartament confort 1 în zona fostei sale proprietăți, (sector
5),
proprietate expropriata și ulterior, demolata abuziv.
În
cuprinsul notificării, reclamanta a arătat că fostul
său imobil, compus din teren în suprafață de 1.063 mp și construcții în
suprafață totală
de 538,15 mp, a
fost prins în planul de sistematizare conform D.C.S. din 11 aprilie 1989 și
demolat în baza D.C.S. din 29 mai 1989. A mai arătat reclamanta ca a rămas
singura dintre
foștii proprietari care nu a primit locuință.
Prin
dispoziția din 21 martie 2005, Primăria Municipiului București prin Primarul
General a respins notificarea menționată, motivat de faptul că aceasta nu face
obiectul Legii nr. 10/2001.
Tribunalul
a apreciat că, in cauza, cu prioritate, s-a impus stabilirea regimului juridic
aplicabil notificării formulate de reclamanta, respectiv calificarea naturii
juridice a cererii- contestație în sensul art. 26 alin. (4) din Legea nr. 10/2001
sau o cerere cu alta semnificatie juridica.
Sub
primul aspect, tribunalul a reținut că, facându-se vorbire în notificarea
menționată despre repartizarea unui apartament
confort 1, ca măsură reparatorie, s-ar
putea trage concluzia că este
vorba despre o notificare formulată în baza Legii nr. 10/2001, chiar dacă acest
temei legal nu apare în cuprinsul notificării. Această concluzie este susținută
și de faptul că notificarea a fost trimisă cu respectarea procedurii și
termenului impuse de art. 22 din Legea nr. 10/2001.
Cu
toate acestea, în declarația dată la 22 septembrie 2004, sub semnătură
legalizată prin încheierea din 22 septembrie 2004, mandatarul reclamantei a
făcut precizarea expresă că
notificarea nu face nici o referire la prevederile Legii nr.
10/2001. Aceeași poziție
juridică a avut-o
și apărătorul reclamantei la termenul din 28 mai 2008.
Față de aceste precizări exprese, față de conținutul
literal al notificării, față de hotărârile judecătorești depuse la dosarul
cauzei prin care s-a statuat asupra cererii de restituire
întemeiată in mod
expres pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, (sentința civilă nr. 1540 din 5
decembrie 2006 a
Tribunalului București, Decizia
civilă nr. 403 din 4 iunie 2007 a Curții de Apel București, filele
79 - 85), tribunalul a constatat că notificarea din
2001 nu a fost formulata în baza Legii
nr. 10/2001.
Sub cel de-al doilea
aspect, tribunalul a avut în vedere că, deși în cauză nu are
incidență Legea nr. 10/2001, câtă vreme s-a emis
o dispoziție întemeiată pe această lege,
pentru rațiuni de simetrie și
calea de atac împotriva dispoziției este contestația reglementată de art. 26 alin.
(4) din Legea nr. 10/2001.
Sub
aspectul legalității dispoziției, tribunalul a constatat că, deși este corectă
constatarea intimatei în sensul că notificarea nu face obiectul Legii nr. 10/2001,
s-a
impus anularea dispoziției din 21 martie
2005, pentru ca solicitarea reclamantei să poata fi
înaintată direcției competente pentru rezolvarea
solicitărilor administrative formulate de
cetățeni.
S-a
retinut, totodata, ca tribunalul este competent să soluționeze direct doar
cererile de restituire
întemeiate pe Legea nr.
10/2001 și nesoluționate în termen legal de către unitățile deținătoare, astfel
cum s-a statuat prin deciziile în interesul Legii nr. 9/2006 și 20/2007,
date
de Înalta Curte de Casație și Justiție, nu și alte cereri care revin în
competența autorității publice pentru care instanțele au doar atribuții de
cenzurare a legalității
modului de
rezolvare, dar după o altă procedură, respectiv cea prevăzută de Legea nr.
554/2004.
Prin
Decizia civilă nr. 03 din 06 ianuarie 2009, Curtea de Apel București, secția a
IV- a civilă, a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta - pârâtă Primăria
Municipiului București, prin Primarul General.
Curtea
a constatat, din oficiu, că, deși prin minută, ca urmare a admiterii
contestației, dispoziția din 21 martie 2005 emisă de către Primarul General al
Municipiului București a fost anulată, dispoziție care se regăsește și în
considerentele sentinței, dintr-o eroare materială, care nu face obiectul
acestei judecății, a fost omisă mențiunea anulării dispoziției.
În
mod corect, prima instanță a reținut că solicitarea reclamantei nu face
obiectul Legii nr. 10/2001, intrucat repartizarea unei alte locuințe în locul
celei expropriate și demolate, nu figurează printre măsurile reparatorii
instituite prin art. 1 al acestei Legi.
Conform
textului suscitat, imobilele preluate în mod abuziv de stat se restituie în
natură, iar când aceasta nu este posibilă, se vor stabili măsuri reparatorii
prin echivalent constând în alte bunuri sau servicii, sau despăgubiri în
condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății
despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Reclamanta
nu a solicitat, prin prezenta notificare, nici restituirea în natură a
imobilului, teren și construcție, și nici măsuri reparatorii în echivalent.
Din
actele dosarului, a mai rezultat că, astfel de pretenții au mai făcut obiectul si
altor notificări și judecăți (filele 115 - 122 Dosar fond nr. 33171/3/2007).
S-a
constatat ca, reclamanta invocă un drept subiectiv acordat printr-un alt act
normativ, respectiv prevederile art. 8 alin. (5) din Legea nr. 5/1973 (abrogate
prin art. 73 din Legea nr. 114/1996), conform cărora: „cetățenii ale căror
locuințe se demolează pentru noi construcții sau sistematizări, vor primi cu chirie
o locuință din fondul locativ de stat, pentru ei și familiile lor, până ce își
construiesc sau își cumpără o locuință. Suma încasată pentru locuința demolată
va constitui avansul pentru noua locuință pe care o construiește sau o
cumpără”.
În
fapt, reclamanta solicită repartizarea unei astfel de locuințe în vederea
închirierii de la stat.
Pârâta
trebuie să rezolve cererea, în virtutea competențelor sale administrative
instituite prin Legea nr. 215/2001 privind administrația publică locală, și nu
în cadrul procedurii speciale instituite prin Legea nr. 10/2001, privind
regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie
1945 - 22 decembrie 1989.
Împotriva deciziei
instanței de apel a formulat cerere de recurs la data de 9 februarie 2009, Municipiul
București, reprezentat prin Primarul General, prin care a sustinut urmatoarele
aspecte de pretinsa nelegalitate:
Conform dispozițiilor
art. 21 - 23 din Legea nr. 10/2001, notificarea formulată înăuntrul termenului
legal de persoana ce se consideră îndreptățită la restituire trebuie însoțită
de actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum și în cazul
moștenitorilor foștilor proprietari, de acte doveditoare privind calitatea de
moștenitor a acestor persoane - aceste acte putând fi depuse și ulterior, in
condițiile legii (termenul special prevăzut in acest scop, termen ce a fost
proprogat apoi prin mai multe acte normative de modificare a Legii nr. 10/2001).
Astfel,
așa cum a reținut Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001, imobilul solicitat
prin notificare nu face obiectul Legii nr. 10/2001.
Imobilul
din, sector 5, a fost expropriat în baza Decretului Consiliului de Stat nr. 129/1989,
iar cele două instanțe, deși au apreciat că este corectă constatarea instituției
parate conform careia notificarea nu face obiectul Legii nr. 10/2001, au dispus
totuși anularea dispoziției, cu motivatia ca solicitarea reclamantei să poată
fi soluționată de direcția competentă din cadrul acestei institutii.
Recurentul consideră că acest argument nu poate sta la
baza nulității dispoziției emise,
întrucât nulitatea privește exclusiv actul
atacat, ori, în speță, nu se poate reține nici un motiv de nulitate a acestei
dispoziții administrative.
Instanța
putea eventual să oblige instituția noastră ca petiția formulată, în situația
în care nu avea valoarea unei notificări, să fie redirectionată către direcția
competentă.
Înalta
Curte va constata nulitatea cererii de recurs formulate, pentru considerentele
ce urmeaza:
În
calea de atac extraordinara a recursului, criticile ce pot fi formulate de
partea recurentă nu pot viza decât ipotezele strict prevăzute de art. 304 din C.
proc. civ., care concretizează aspecte de nelegalitate in legătura cu hotărârea
atacata (pe aspecte de ordin procedural si/sau substanțial). Scopul acestei cai
de atac este, prin urmare, esențialmente, de control al legalității hotărârii
atacate cu recurs, ceea ce înseamnă ca orice susținere care releva, o expunere
a istoricului cauzei deduse judecatii, o redare relativ detaliata a
continutului reglementarilor legale incidente in litigiile avand ca obiect
imobilele preluate abuziv de stat, fara insa ca aceasta sa fie particularizata
cadrului procesual de investire ori etapei procesuale ori considerentelor deja
redate in cuprinsul hotararii judecatoresti contestate, pretinse necorelari ale
actiunilor partii adverse cu dispozitiile legale procedurale, manifestarea
dezacordului fata de solutia pronuntata, fara insa ca aceasta sa fie insotita
de redarea situatiei concrete de incalcare sau aplicare gresita a legii, fata
de temeiul formal invocat in sustinerea cererii, exced analizei instanței de
recurs.
Este motivul pentru
care legiuitorul a prevăzut sancțiunea nulității atât pentru nemotivarea
cererii de recurs, cat si pentru situația in care cererea se motivează, însa
criticile nu pot fi încadrate in nici una din ipotezele de nelegalitate
enumerate de norma procedurala susmenționată.
Noua formulare a
textului art. 304 C. proc. civ. accentuează caracterul nondevolutiv al căii
extraordinare de atac a recursului, tocmai pentru faptul că părțile au
beneficiat de o judecată în primă instanță și una în apel (ambele judecăți de
fond), finalizata prin configurarea situatiei de fapt a dosarului pendinte si
prin pronuntarea unei hotarari definitive in acest dosar.
O situație de
nelegalitate, în esență, pentru a fi analizată în recurs trebuie susținută prin
invocarea expresă a textului de lege încălcat sau aplicat greșit, la situația
de fapt pe deplin stabilită în fața instanțelor anterioare.
În fața unei instanțe
de recurs nu pot fi aduse spre analiză decât exclusiv aspecte de nelegalitate,
nu de netemeinicie, și aceasta pentru că recurentul a beneficiat în mod concret
de sistemului dublului grad de jurisdicție, calea de atac a recursului fiind in
mod expres desemnată de legiuitor drept o cale extraordinară de atac.
Împrejurarea ca
ambele instante de fond au ajuns la concluzia ca notificarea expediata de
reclamanta nu face obiectul Legii nr. 10/2001, si, drept consecinta, au dispus
anularea dispoziției administrative, considerentul principal avut in vedere
fiind acela ca solicitarea reclamantei să poată fi soluționată de direcția
competentă din cadrul institutiei parate, nu poate fi asimilata unei situatii
de nelegalitate, intrucat solutia este rezultatul unui rationament firesc si
logic, de punere de acord a situatiei de fapt-formularea unei solicitari
concrete din partea reclamantei, cu dispozitiile legii speciale de reparatie
civila.
Cat timp insusi
recurentul-parat sustine si motiveaza expres in cuprinsul dispoziției
administrative din 21 martie 2005 ca notificarea reclamantei nu face obiectul
Legii nr. 10/2001, pastrarea efectelor unui act juridic care se sprijina, chiar
si formal, pe acest act normativ, nu poate fi acceptata.
Pentru toate aceste
considerente de fapt si de drept, Înalta Curtea in conformitate cu dispozițiile
art. 306 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., va constata nulitatea recursului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Constată nul recursul
declarat
de pârâtul Municipiul București prin Primarul general împotriva Deciziei nr. 3
din 6 ianuarie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV- a civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 10 februarie 2010.