ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1222/2003

Asupra r

ecursurilor de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Tribunalul București, secția I

penală, prin sentința penală nr. 450 din 21 mai 2002 în baza art. 449 alin. (1)

lit. a) C. proc. pen., a admis cererea de contopire a pedepselor formulată de

condamnatul D.V. și a constatat că pedeapsa de 5 ani închisoare (aplicată prin

sentința penală nr. 199 din 3 aprilie 2000 a Tribunalului București, secția I

penală, definitivă prin decizia penală nr. 305 din 24 ianuarie 2001 a Curții

Supreme de Justiție, secția penală) este concurentă cu pedeapsa de 3 ani

închisoare (aplicată prin sentința penală nr. 1349 din 20 septembrie 2000 a

Judecătoriei Buftea).

În baza art. 36 alin. (1), coroborat

cu art. 33 lit. a) și art. 34 lit. b) C. pen., instanța a contopit cele două

pedepse în cea mai grea de 5 ani închisoare, urmând ca inculpatul să execute,

în final, această pedeapsă, cu aplicarea art. 71, raportat la art. 64 C. pen.;

a dedus din pedeapsă timpul reținerii și al arestării preventive; a dispus

anularea celor două mandate de executare și emiterea unui nou mandat, cu

menținerea stării de arest a inculpatului.

Împotriva sentinței a declarat apel,

în termen legal Parchetul de pe lângă Tribunalul București, criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie, în sensul neaplicării art. 36 alin. (3) C. pen.,

pe de o parte, iar pe de altă parte, pentru neaplicarea unui spor de pedeapsă,

față de specificul infracțiunilor și de persistența infracțională a

inculpatului.

Curtea de Apel București, secția I

penală, prin decizia nr. 695 din 5 noiembrie 2002, a admis apelul parchetului,

a desființat parțial sentința criticată și, în fond, în baza art. 36 alin. (3)

C. pen., a dedus din pedeapsa aplicată perioada executată de la 7 februarie

2000, la 5 noiembrie 2002.

În ceea ce privește aplicarea unui

spor, instanța de control judiciar a constatat că, pedepsele aplicate pentru

fiecare faptă, precum și rezultanta „sunt suficiente pentru atingerea

finalității pedepsei, deoarece odată cu individualizarea judiciară a pedepsei,

instanțele puteau să aplice o pedeapsă mai mare de minimul special legal”.

În termen legal, decizia a fost

atacată cu recursurile declarate de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

București, cu reiterarea aceluiași motiv, referitor la necesitatea aplicării

unui spor la pedeapsa rezultantă și inculpatul D.V., pe care nu l-a motivat,

iar în instanță, cu prilejul judecății, a lăsat la aprecierea acesteia

soluționarea lui.

Examinând hotărârea atacată în

raport de cazul de recurs prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 14

teza întâi C. proc. pen., Curtea constată recursul parchetului nefondat, urmând

a fi respins, iar al inculpatului, inadmisibil, urmând a fi respins ca atare.

parchetului, Curtea reține că, la stabilirea pedepselor instanțele au luat în

considerare toate criteriile generale de individualizare prevăzute de art. 72

C. pen., iar cu ocazia contopirii acestora instanțele au apreciat, în mod

corect că, față de aceleași cerințe, dar și de prevederile art. 52 din același

cod, funcțiile și scopul pedepsei se pot realiza și fără aplicarea unui spor,

pedeapsa rezultantă, de 5 ani închisoare, fiind îndestulătoare, în raport cu

împrejurările săvârșirii faptelor și cu datele ce caracterizează persoana

inculpatului (este încă deosebit de tânăr, născut în 1978 și a avut o atitudine

sinceră și deschisă în recunoașterea faptelor săvârșite).

către inculpat, Curtea constată că, potrivit dispozițiilor cuprinse în art. 385

1

alin. final teza întâi C. proc. pen., nu pot fi atacate cu recurs sentințele în

privința cărora, persoanele prevăzute în art. 362 din același cod (care se

aplică în mod corespunzător) printre care și inculpatul nu au folosit calea

apelului. Totodată, decizia pronunțată în apel poate fi atacată cu recurs de

cei care nu au declarat apel, în situația în care, de regulă, li s-a îngreunat

situația (art. 385

1

alin. final teza a doua).

În cauză, se constată că, inculpatul

D.V. nu a formulat apel împotriva sentinței prin care i s-au contopit

pedepsele, iar prin admiterea apelului declarat de către parchet nu i s-a

agravat situația, dimpotrivă, din pedeapsa rezultantă i s-a dedus perioada deja

executată.

În consecință, secția penală a

Curții Supreme de Justiție, în baza art. 385

15

alin. (1) pct. 1 lit.

b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de

pe lângă Curtea de Apel București, iar conform art. 385

15

alin. (1)

pct. 1 lit. a), va respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de către

inculpatul D.V., cu obligarea sa la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

București și, ca inadmisibil, recursul declarat de condamnatul D.V. împotriva

deciziei penale nr. 695 din 5 noiembrie 2002 a Curții de Apel București, secția

I penală.

Obligă pe recurentul condamnat la

plata sumei de 650.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat din

care, suma de 150.000 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din

oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată în ședință publică, azi

11 martie 2003.