ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1222/2003
ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1222/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)
Asupra r
ecursurilor de față;
În baza lucrărilor din dosar,
constată următoarele:
Tribunalul București, secția I
penală, prin sentința penală nr. 450 din 21 mai 2002 în baza art. 449 alin. (1)
lit. a) C. proc. pen., a admis cererea de contopire a pedepselor formulată de
condamnatul D.V. și a constatat că pedeapsa de 5 ani închisoare (aplicată prin
sentința penală nr. 199 din 3 aprilie 2000 a Tribunalului București, secția I
penală, definitivă prin decizia penală nr. 305 din 24 ianuarie 2001 a Curții
Supreme de Justiție, secția penală) este concurentă cu pedeapsa de 3 ani
închisoare (aplicată prin sentința penală nr. 1349 din 20 septembrie 2000 a
Judecătoriei Buftea).
În baza art. 36 alin. (1), coroborat
cu art. 33 lit. a) și art. 34 lit. b) C. pen., instanța a contopit cele două
pedepse în cea mai grea de 5 ani închisoare, urmând ca inculpatul să execute,
în final, această pedeapsă, cu aplicarea art. 71, raportat la art. 64 C. pen.;
a dedus din pedeapsă timpul reținerii și al arestării preventive; a dispus
anularea celor două mandate de executare și emiterea unui nou mandat, cu
menținerea stării de arest a inculpatului.
Împotriva sentinței a declarat apel,
în termen legal Parchetul de pe lângă Tribunalul București, criticând-o pentru
nelegalitate și netemeinicie, în sensul neaplicării art. 36 alin. (3) C. pen.,
pe de o parte, iar pe de altă parte, pentru neaplicarea unui spor de pedeapsă,
față de specificul infracțiunilor și de persistența infracțională a
inculpatului.
Curtea de Apel București, secția I
penală, prin decizia nr. 695 din 5 noiembrie 2002, a admis apelul parchetului,
a desființat parțial sentința criticată și, în fond, în baza art. 36 alin. (3)
C. pen., a dedus din pedeapsa aplicată perioada executată de la 7 februarie
2000, la 5 noiembrie 2002.
În ceea ce privește aplicarea unui
spor, instanța de control judiciar a constatat că, pedepsele aplicate pentru
fiecare faptă, precum și rezultanta „sunt suficiente pentru atingerea
finalității pedepsei, deoarece odată cu individualizarea judiciară a pedepsei,
instanțele puteau să aplice o pedeapsă mai mare de minimul special legal”.
În termen legal, decizia a fost
atacată cu recursurile declarate de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel
București, cu reiterarea aceluiași motiv, referitor la necesitatea aplicării
unui spor la pedeapsa rezultantă și inculpatul D.V., pe care nu l-a motivat,
iar în instanță, cu prilejul judecății, a lăsat la aprecierea acesteia
soluționarea lui.
Examinând hotărârea atacată în
raport de cazul de recurs prevăzut de art. 385
9
alin. (1) pct. 14
teza întâi C. proc. pen., Curtea constată recursul parchetului nefondat, urmând
a fi respins, iar al inculpatului, inadmisibil, urmând a fi respins ca atare.
În ceea ce privește recursul
parchetului, Curtea reține că, la stabilirea pedepselor instanțele au luat în
considerare toate criteriile generale de individualizare prevăzute de art. 72
C. pen., iar cu ocazia contopirii acestora instanțele au apreciat, în mod
corect că, față de aceleași cerințe, dar și de prevederile art. 52 din același
cod, funcțiile și scopul pedepsei se pot realiza și fără aplicarea unui spor,
pedeapsa rezultantă, de 5 ani închisoare, fiind îndestulătoare, în raport cu
împrejurările săvârșirii faptelor și cu datele ce caracterizează persoana
inculpatului (este încă deosebit de tânăr, născut în 1978 și a avut o atitudine
sinceră și deschisă în recunoașterea faptelor săvârșite).
Referitor la recursul declarat de
către inculpat, Curtea constată că, potrivit dispozițiilor cuprinse în art. 385
1
alin. final teza întâi C. proc. pen., nu pot fi atacate cu recurs sentințele în
privința cărora, persoanele prevăzute în art. 362 din același cod (care se
aplică în mod corespunzător) printre care și inculpatul nu au folosit calea
apelului. Totodată, decizia pronunțată în apel poate fi atacată cu recurs de
cei care nu au declarat apel, în situația în care, de regulă, li s-a îngreunat
situația (art. 385
1
alin. final teza a doua).
În cauză, se constată că, inculpatul
D.V. nu a formulat apel împotriva sentinței prin care i s-au contopit
pedepsele, iar prin admiterea apelului declarat de către parchet nu i s-a
agravat situația, dimpotrivă, din pedeapsa rezultantă i s-a dedus perioada deja
executată.
În consecință, secția penală a
Curții Supreme de Justiție, în baza art. 385
15
alin. (1) pct. 1 lit.
b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de
pe lângă Curtea de Apel București, iar conform art. 385
15
alin. (1)
pct. 1 lit. a), va respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de către
inculpatul D.V., cu obligarea sa la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU
ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge,
ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel
București și, ca inadmisibil, recursul declarat de condamnatul D.V. împotriva
deciziei penale nr. 695 din 5 noiembrie 2002 a Curții de Apel București, secția
I penală.
Obligă pe recurentul condamnat la
plata sumei de 650.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat din
care, suma de 150.000 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din
oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.
Pronunțată în ședință publică, azi
11 martie 2003.