ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 706/2003

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 664 din 2

iulie 2002, Tribunalul București, secția a II-a penală, a respins, ca

nefondată, contestația la executare formulată de condamnatul A.E. referitoare

la pedeapsa de 10 ani închisoare aplicată prin sentința penală nr. 49/1998 a

aceleiași instanțe, pentru infracțiunile de delapidare, fals intelectual și uz

de fals prevăzute de art. 215

1

alin. (1), art. 289 și art. 291 C.

pen., toate cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., rămasă definitivă prin

decizia penală nr. 2154 din 17 mai 2000 a Curții Supreme de Justiție, secția

penală.

În cuprinsul contestației,

petiționarul a susținut că, după rămânerea definitivă a sentinței de condamnare

a intervenit o nouă lege mai favorabilă, respectiv O.U.G. nr. 207/2000, fiind

modificat art. 146 C. pen., situație în care s-ar impune reducerea pedepsei de

10 ani închisoare aplicată pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 215

1

alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., fapta sa nemaiavând

consecințe deosebit de grave.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

fond a reținut că în cazul pedepselor definitive, aplicarea legii mai

favorabile fiind facultativă, la reducerea acestora s-a ținut seama de gradul

de pericol social sporit al infracțiunii săvârșite, de persoana condamnatului,

de conduita avută în cursul executării pedepsei, cât și de durata perioadei

executate.

Curtea de Apel București, secția a

II-a penală, prin decizia penală nr. 601/ A din 23 septembrie 2002, a respins,

ca nefondat, apelul condamnatului, motivând că în cauză nu se impune reducerea

pedepsei aplicată acestuia pentru săvârșirea infracțiunii de delapidare în

formă continuată și prin folosirea unor acte false prin care s-a provocat

părții vătămate o pagubă în valoare de 185.905.935 lei, apreciată, în mod just,

la nivelul anului 1997, ca având consecințe deosebit de grave.

Împotriva menționatelor hotărâri,

condamnatul A.E. a declarat recurs, susținând că cele două instanțe au

interpretat greșit O.U.G. nr. 207/2000, cât și prevederile art. 15 alin. (1) C.

pen., referitoare la aplicarea legii mai favorabile.

Recursul nu este fondat.

Contestația la executare, nefiind o

cale de atac, ci un mijloc procesual de rezolvare a incidentelor ivite în

cursul executării pedepsei, nu poate fi exercitată decât în cazurile limitativ

prevăzute de lege, respectiv de art. 461 C. proc. pen.

Cum în speță, cererea de reducere a

pedepsei, în raport de modificările aduse art. 146 C. pen., prin O.U.G. nr. 207/2000,

nu este de esența executării sancțiunilor penale, nu poate fi rezolvată pe

calea contestației la executare.

Osebit de aceasta, potrivit art. 15 alin.

(1) C. pen., „când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și până

la executarea completă a pedepsei închisorii a intervenit o lege care prevede o

pedeapsă mai ușoară, iar sancțiunea aplicată este mai mică decât maximul

special prevăzut de legea nouă, ținându-se seama de infracțiunea săvârșită, de

persoana condamnatului, de conduita acestuia după pronunțarea hotărârii în

timpul executării pedepsei și de timpul cât a executat din pedeapsă”, se poate

dispune fie menținerea, fie reducerea pedepsei.

Având în vedere aplicarea

facultativă a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive,

Curtea constată că cele două instanțe au apreciat corect că reducerea pedepsei

de 10 ani închisoare, aplicată condamnatului nu se justifică, în raport de

gradul de pericol social al infracțiunii săvârșite, constând în sustragerea în

mod repetat din gestiune, prin fals și uz de fals a sumei de 185 milioane lei,

care la nivelul anului 1997 a provocat consecințe deosebit de grave persoanei

vătămate.

Pentru considerentele expuse, având

în vedere și dispozițiile art. 385

15

alin. (1) lit. b) C. proc. pen.,

recursul declarat de condamnat urmează a fi respins, ca nefondat, cu obligarea

recurentului la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Onorariul apărătorului desemnat din

oficiu se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de condamnatul A.E. împotriva deciziei penale nr. 601/ A din 23

septembrie 2002 a Curții de Apel București, secția a II-a penală.

Obligă pe recurentul condamnat la

plata sumei de 550.000 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de

150.000 lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu, se va

avansa din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată în ședință publică, azi

12 februarie 2003.