ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 706/2003
ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 706/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)
Asupra recursului de față;
În baza lucrărilor din dosar,
constată următoarele:
Prin sentința penală nr. 664 din 2
iulie 2002, Tribunalul București, secția a II-a penală, a respins, ca
nefondată, contestația la executare formulată de condamnatul A.E. referitoare
la pedeapsa de 10 ani închisoare aplicată prin sentința penală nr. 49/1998 a
aceleiași instanțe, pentru infracțiunile de delapidare, fals intelectual și uz
de fals prevăzute de art. 215
1
alin. (1), art. 289 și art. 291 C.
pen., toate cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., rămasă definitivă prin
decizia penală nr. 2154 din 17 mai 2000 a Curții Supreme de Justiție, secția
penală.
În cuprinsul contestației,
petiționarul a susținut că, după rămânerea definitivă a sentinței de condamnare
a intervenit o nouă lege mai favorabilă, respectiv O.U.G. nr. 207/2000, fiind
modificat art. 146 C. pen., situație în care s-ar impune reducerea pedepsei de
10 ani închisoare aplicată pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 215
1
alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., fapta sa nemaiavând
consecințe deosebit de grave.
Pentru a hotărî astfel, instanța de
fond a reținut că în cazul pedepselor definitive, aplicarea legii mai
favorabile fiind facultativă, la reducerea acestora s-a ținut seama de gradul
de pericol social sporit al infracțiunii săvârșite, de persoana condamnatului,
de conduita avută în cursul executării pedepsei, cât și de durata perioadei
executate.
Curtea de Apel București, secția a
II-a penală, prin decizia penală nr. 601/ A din 23 septembrie 2002, a respins,
ca nefondat, apelul condamnatului, motivând că în cauză nu se impune reducerea
pedepsei aplicată acestuia pentru săvârșirea infracțiunii de delapidare în
formă continuată și prin folosirea unor acte false prin care s-a provocat
părții vătămate o pagubă în valoare de 185.905.935 lei, apreciată, în mod just,
la nivelul anului 1997, ca având consecințe deosebit de grave.
Împotriva menționatelor hotărâri,
condamnatul A.E. a declarat recurs, susținând că cele două instanțe au
interpretat greșit O.U.G. nr. 207/2000, cât și prevederile art. 15 alin. (1) C.
pen., referitoare la aplicarea legii mai favorabile.
Recursul nu este fondat.
Contestația la executare, nefiind o
cale de atac, ci un mijloc procesual de rezolvare a incidentelor ivite în
cursul executării pedepsei, nu poate fi exercitată decât în cazurile limitativ
prevăzute de lege, respectiv de art. 461 C. proc. pen.
Cum în speță, cererea de reducere a
pedepsei, în raport de modificările aduse art. 146 C. pen., prin O.U.G. nr. 207/2000,
nu este de esența executării sancțiunilor penale, nu poate fi rezolvată pe
calea contestației la executare.
Osebit de aceasta, potrivit art. 15 alin.
(1) C. pen., „când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și până
la executarea completă a pedepsei închisorii a intervenit o lege care prevede o
pedeapsă mai ușoară, iar sancțiunea aplicată este mai mică decât maximul
special prevăzut de legea nouă, ținându-se seama de infracțiunea săvârșită, de
persoana condamnatului, de conduita acestuia după pronunțarea hotărârii în
timpul executării pedepsei și de timpul cât a executat din pedeapsă”, se poate
dispune fie menținerea, fie reducerea pedepsei.
Având în vedere aplicarea
facultativă a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive,
Curtea constată că cele două instanțe au apreciat corect că reducerea pedepsei
de 10 ani închisoare, aplicată condamnatului nu se justifică, în raport de
gradul de pericol social al infracțiunii săvârșite, constând în sustragerea în
mod repetat din gestiune, prin fals și uz de fals a sumei de 185 milioane lei,
care la nivelul anului 1997 a provocat consecințe deosebit de grave persoanei
vătămate.
Pentru considerentele expuse, având
în vedere și dispozițiile art. 385
15
alin. (1) lit. b) C. proc. pen.,
recursul declarat de condamnat urmează a fi respins, ca nefondat, cu obligarea
recurentului la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Onorariul apărătorului desemnat din
oficiu se va avansa din fondul Ministerului Justiției.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul
declarat de condamnatul A.E. împotriva deciziei penale nr. 601/ A din 23
septembrie 2002 a Curții de Apel București, secția a II-a penală.
Obligă pe recurentul condamnat la
plata sumei de 550.000 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de
150.000 lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu, se va
avansa din fondul Ministerului Justiției.
Pronunțată în ședință publică, azi
12 februarie 2003.