ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 665/2004

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 435 din 22

martie 2000, a Tribunalului Brașov, secția comercială și de contencios

administrativ, a fost admisă, în parte, acțiunea formulată și precizată de

reclamanta, SC P.D. SA Predeal, iar pârât SC K.H. SRL Predeal a fost obligată

la 342.599.246 lei daune moratorii, plată ce urmează a se face în 6 rate

lunare, respectiv câte 57.099.874 lei lunar, plus cheltuieli de judecată

aferente sumei.

Prin aceeași sentință au fost

respinse cererile reclamantei privind rezilierea asocierii, părțile încheind

între timp un nou contract de asociere pentru aceeași vilă, „C.B.”, precum și

evacuarea pârâtei.

De asemenea, cererea reconvențională

a pârâtei, prin care invoca nulitatea clauzei, privind împărțirea foloaselor

asocierii stipulată în contract cât și în actele adiționale, nulitatea

argumentată pe dispozițiile art. 1513 C. civ., a fost respinsă ca nefondată,

reținându-se că pârâta a acceptat, recunoscut și executat parțial cele

stipulate în respectiva clauză.

Apelul declarat de pârâtă împotriva

acestei sentințe, atât cu privire la cererea principală, cât și cu privire la

reconvențională, a fost respins prin decizia nr. 138 din 11 aprilie 2001, a

Curții de Apel Brașov, secția comercială și de contencios administrativ.

Instanța de apel a reținut că

asocierea părților, cu privire la exploatarea vilei „C.B.” din Predeal, s-a

concretizat prin încheierea contractului nr. 10 din 28 februarie 1995, contract

supus regulilor stipulate în dispozițiile art. 251-263 C. com., și nu

dispozițiile art. 1513 C. civ.

Cele stipulate de părți, în art. 13

din contract, cu privire la împărțirea profitului, nu contravine ordinii

publice sau bunelor moravuri, așa încât, cele stipulate în art. 5 din C. civ.,

au fost respectate, dispozițiile art. 969 C. civ., urmând a-și produce pe deplin

efectele.

S-a reținut și că pârâta, prin

conduita ei procesuală, semnând în fața primei instanțe actul prin care era de

acord cu reeșalonarea datoriei, nu a manifestat conduita celui ce consideră

nulă convenția respectivă, așa încât apelul ei a fost respins ca nefondat.

Nemulțumită de această decizie

pârâta a declarat recurs, solicitând casarea ei pentru motivele prevăzute în

dispozițiile art. 304 pct. 8, 9 și 10 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs,

recurenta critică soluțiile instanțelor de înlăturare a dispozițiilor art. 1513

C. civ., potrivit cărora, în contractul de societate este sancționată cu

nulitate absolută acea clauză prin care una dintre părți își apropie numai

câștigul, celeilalte rămânându-i pierderile, o asemenea clauză fiind și abuzivă

în accepțiunea Legii 193/2000.

Cum dispozițiile art. 1513 C. civ.

sunt imperative, în cauză greșit s-a conferit putere de lege celor convenite de

părți în respectiva clauză, făcându-se aplicarea greșită a disp. art. 969 C.

civ.

De asemenea, recurenta critică

neaplicarea compensării creanțelor reciproce ale părților rezultate din

contract, compensare ce opera de drept în temeiul dispozițiilor art. 1144 C.

civ., creanța sa în sumă de 132.820.432 lei, reprezentând contravaloarea

investițiilor făcute, nefiind contestată de reclamantă, motivarea instanței de

apel fiind lapidară sub acest aspect, iar soluția greșită, așa încât recurenta

solicită constatarea compensației legale, conform celor invocate în

reconvențională.

Întrucât ea a solicitat numai

constatarea compensării, și nicidecum valorificarea unor pretenții proprii,

recurenta apreciază că nu datorează taxa de timbru la valoare și nici nu poate

fi avută în vedere transformarea obligațiilor reciproce invocată în întâmpinarea

din apel de către reclamantă.

În final, recurenta apreciază că

temeiul juridic al contractului încheiat cu reclamanta sunt dispozițiile art. 33

și 34 din Legea 15/1990 și nu dispozițiile art. 251-263 C. com., fiind vorba

despre o locație de gestiune și nu asociere comercială.

Prin concluziile scrise, depuse de

recurentă astăzi la dosar, argumentarea criticilor este diferită de cea

invocată inițial, așa încât curtea va analiza legalitatea și temeinicia

deciziei din apel, doar prin prisma celor invocate în termenul legal de

motivare a recursului declarat.

Recursul este nefondat pentru

considerentele ce se vor arăta:

Critica, referitoare la

nesancționarea celor stipulate de părți în art. 13 din contract cu nulitate

absolută, este neîntemeiată, deoarece, prin respectiva clauză, părțile au

convenit împărțirea profiturilor în limita a 30% pentru reclamantă și 70%

pentru pârâta recurentă.

Pentru reclamantă s-a stipulat că

profitul ei net este de 30% , dar nu mai puțin de 833.334 lei, fapt ce

echivalează nu cu o excludere a reclamantei de la pierderi, ci cu o limitare a

acestora, situația juridică ce nu este sancționată cu nulitatea absolută în

reglementarea asocierii în participațiune prevăzută în dispozițiile art. 251-263

C. com.

Potrivit dispozițiilor art. 1 din C.

com., dispozițiile C. civ. se aplică numai atunci când C. com. nu dispune,

condiție neîndeplinită în cazul asocierii în participațiune.

De altfel, chiar în notele scrise,

recurenta recunoaște că în contractul încheiat cu reclamanta nu au fost inserate

clauze la care se referă dispozițiile art. 1513 C. civ., dar susține eronat că

reclamanta a fost scutită de instanță de a participa la pierderi, cererea sa

reconvențională nefiind formulată în acest sens.

Susținerile recurentei, în sensul că

greșit s-a considerat contractul părților ca fiind un contract de asociere și

nu locație de gestiune, precum și greșita respingere a cererii ei de

„constatare a compensării legale”, au fost invocate pentru prima dată în

recurs,

omisso medio

, apelul său fiind argumentat exclusiv pe nulitatea

clauzei leonine stipulată în art. 1513 C. civ., așa încât nu pot fi analizate,

ele neavând suport nici în reconvenționala formulată la fond.

De altfel, prin notele scrise nici

n-au mai fost susținute aceste critici.

În consecință, curtea apreciază că

recursul declarat este nefondat, urmând a fi respins, decizia din apel fiind

legală și temeinică, ea reținând, ca și instanța de fond, că pe parcursul

procesului pârâta a și achitat cota de profit restantă, în discuție rămânând

numai daunele moratorii, părțile convenind prin notele depuse la dosar plata

lor eșalonată, iar în prezent derulând un nou contract de asociere.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de pârâta, SC K.H. SRL Predeal, împotriva deciziei nr. 138/Ap din 11

aprilie 2000, a Curții de Apel Brașov, secția comercială și de contencios

administrativ.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi, 19 februarie 2004.