ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1436/2010

Asupra recursului civil de față; Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 3044 din 23 decembrie 2008, pronunțată în rejudecare, după desființare, în dosarul nr. 1865/84/2008,Tribunalul Sălaj a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamantul P.M.N. împotriva Statului Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor; a obligat pârâtul la plata sumei de 15.000 lei, cu titlu de daune morale, către reclamant; a respins capătul de cerere privind acordarea de daune morale și a obligat pârâtul la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, către reclamant. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că, prin sentința penală nr. 81 din 7 iunie 2004 a Tribunalului Sălaj, reclamantul P.M.N.

a fost condamnat la pedeapsa de 5 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. d), e) C. pen. În cursul urmăririi penale, reclamantul, în calitatea sa de inculpat, a fost reținut pentru o perioadă de 24 ore, dispunându-se apoi obligarea sa de a nu părăsi localitatea de domiciliu pentru 30 zile. Prin decizia penală nr. 317/2004 a Curții de Apel Cluj, menținută în recurs, apelul reclamantului, împotriva sentinței penale nr. 81/2004 al Tribunalului Sălaj, a fost admis, acesta fiind achitat pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie. Daunele morale pretinse de către reclamant se întemeiază pe reținerea sa timp de 24 ore și pe instituirea interdicției de a nu părăsi localitatea de domiciliu timp de 30 zile, astfel că repararea prejudiciului moral cauzat de instituirea acestor măsuri preventive justifică acordarea în beneficiul reclamantului a sumei de 15.000 lei, cu titlu de daune morale.

Prin decizia nr. 149/A din 8 mai 2008, Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și de familie, a admis în tot apelul Parchetului de pe lângă Tribunalul Sălaj și, în parte, apelul declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice; a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că suma cuvenită reclamantului cu titlu de daune morale este de 2.000 lei. A obligat intimatul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, să plătească reclamantului-intimat suma de 150 lei, cheltuieli de judecată parțiale în apel. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut, în esență, următoarele: Potrivit dispozițiilor art. 504 alin. (1) C. proc. pen., are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate sau căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.

În cazurile prevăzute de art. 504 C. proc. pen., răspunderea statului este obiectivă, ea fiind angajată prin simpla întrunire a ipotezelor și condițiilor care, în sensul legii procesual penale, dau dreptul celui prejudiciat la repararea pagubei materiale sau morale suferite. Prin prevederile art. 505 alin. (1) C. proc. pen., se dispune că la stabilirea întinderii reparației se ține seama de durata privării de libertate sau a restrângerii de libertate suportate, precum și de consecințele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă. În speță, s-a dovedit, că reclamantul a fost reținut pentru 24 ore, pentru ca apoi să se dispună, prin Ordonanța nr. 184 din 14 mai 2003 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Sălaj, obligarea sa de a nu părăsi localitatea Pusta Vale din județul Sălaj.

Prin sentința penală nr. 81 din 7 iunie 2004 a Tribunalului Sălaj, reclamantul P.M.N. a fost condamnat la pedeapsa de 5 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. d), e) C. pen., dispunându-se confiscarea în favoarea statului a sumei de 150.000 lei, rezultă din săvârșirea faptei de tâlhărie, iar prin decizia penală nr. 317/2004 a Curții de Apel Cluj, pronunțată în apel, menținută prin decizia nr. 1285/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a fost achitat reclamantul sub aspectul săvârșirii infracțiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. d), e) C. pen.

S-a concluzionat, că, reținerea reclamantului timp de 24 ore și, apoi, obligarea la a nu părăsi localitatea Pusta Vale timp de 30 zile, urmate de achitarea sa sub aspectul săvârșirii infracțiunii de tâlhărie, în raport de care fuseseră luate aceste măsuri preventive, au semnificația unei privări nelegale de libertate, în sensul prevederilor art. 504 alin. (2) C. proc. pen., fiind fără relevanță că înaintea primei instanțe reclamantul fusese condamnat penal. În ceea ce privește determinarea prejudiciului moral suferit de către reclamant, precum și a cuantumului despăgubirii cuvenite acestuia cu titlu de daune morale, instanța de apel a reținut că suma de 15.000 lei acordată de către prima instanță este prea mare.

Pentru reținerea acestuia pe timp de 24 ore și obligarea de a nu părăsi localitatea, se justifică acordarea unei sumei mai mici, respectiv de 2.000 lei, apreciată ca fiind suficientă pentru repararea prejudiciului moral invocat de reclamant. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, D.G.F.P. Sălaj, criticând-o pentru nelegalitate, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice – D.G.F.P. Sălaj a arătat că, în mod nelegal, instanța de apel a obligat Statul Român la plata către reclamant a sumei de 2.000 lei, reprezentând daune morale și la 150 lei cheltuieli de judecată parțiale în apel, și a menținut obligarea recurentului la plata sumei de 300 lei cheltuieli de judecată în fața primei instanțe.

S-a mai arătat, că achitarea reclamantului în procesul penal nu-i conferă acestuia dreptul de a beneficia de daunele morale fără ca acestea să fie dovedite. Prin decizia recurată, instanța s-a limitat doar la practica instanțelor de judecată pronunțată în cauze similare, fără a face nicio referire cu privire la prejudiciul moral încercat de reclamant. Nu are dreptul la repararea pagubei persoane care în cursul urmăririi penale sau al judecății, cu intenție sau din culpă, a stânjenit sau a încercat să stânjenească aflarea adevărului. În concepția legiuitorului, numai persoana absolut nevinovată, care nu a săvârșit nicio faptă ilicită care să-i atragă răspunderea penală sau extrapenală, are dreptul la despăgubiri din partea statului.

Răspunderea statului, în temeiul art. 504 alin. (1) și (2) C. proc. pen., nu este angajată „necondiționat”; deoarece aprecierea asupra îndeplinirii sau neîndeplinirii, în fiecare cauză, a condițiilor impuse de legiuitor pentru antrenarea răspunderii statului asupra existenței și cuantumului daunelor se face, în temeiul probelor administrate de părți, de către instanța de judecată. O condiție esențială pentru dobândirea dreptului la repararea pagubei este existența prejudiciului suferit de persoana care a fost privată de libertate în mod nelegal, care trebuie să fie cert, personal, direct și să rezulte din atingerea unui drept sau unui interes legitim. Referitor la obligarea Ministerului Finanțelor Publice la plata daunelor morale în cuantum de 2.000 lei, s-a arătat că este nelegală, deoarece nu s-a motivat în nici un fel criteriile pe baza cărora curtea de apel a menținut aceste despăgubiri și nici dispozițiile legale în temeiul cărora s-a ajuns la această sumă.

Instanța de apel trebuia să analizeze cauza și prin raportare la dosarul penal nr. 24806/1/2004, soluționat prin Decizia nr. 1285 din 8 martie 2007 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, precum și motivul achitării, care a lăsat să se înțeleagă că inculpatul putea fi autorul agresiunii. S-a concluzionat, că din motivarea deciziei recurate nu rezultă nici un element care să determine acordarea de daune morale reclamantului. Examinând decizia în limita criticilor formulate ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanța constată recursul nefondat, pentru următoarele considerente: Potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe, sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

Prin decizia nr. 133/A din 16 mai 2008, irevocabilă, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie, în primul ciclu procesual, s-a reținut că, indiferent de modificarea în timp a conținutului dispozițiilor art. 504 C. proc.

pen., scopul urmărit constant de acest text de lege a fost și este de materializare a principiului constituțional potrivit căruia statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare în procesele penale; că scopul legii este acela de a permite repararea prejudiciilor cauzate atât prin condamnarea pe nedrept, cât și prin nelegala privare de libertate sau restrângerea de libertate în cazul procesului penal, și numai în acest fel legea internă este în concordanță cu prevederile art. 5 paragraful 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului; că prima instanță, deși în dispozitivul sentinței a respins acțiunea ca nefondată, prin considerentele acesteia s-a reținut că acțiunea ar fi inadmisibilă câtă vreme reclamantul nu se află în situațiile expres reglementate de art. 504 C. proc.

pen.; că, în sensul celor statuate prin decizia nr. 45/1998 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 504 alin. (4) C. proc. pen., trebuie interpretate în sensul că nu pot limita sfera persoanelor îndreptățite la repararea pagubei doar la cele private de libertate după intervenirea prescripției, amnistiei sau discriminării faptei, iar acest drept trebuie recunoscut și în cazul incidenței altor cauze care înlătură răspunderea penală sau consecințele condamnării. S-a concluzionat, că, în rejudecare, se va completa probațiunea și se va învedera reclamantului să propună probe în „dovedirea cuantumului despăgubirilor materiale, precum și a prejudiciului moral suferit”.

Prin urmare, problemele de drept dezlegate irevocabil, în primul ciclu procesual, privind dreptul reclamantului de a beneficia de despăgubiri morale pentru reținerea sa pentru 24 ore, în cursul urmăririi penale și obligarea sa de a nu părăsi localitatea timp de 30 zile, precum și răspunderea statului pentru prejudiciile cauzate prin eroare judiciară reclamantului au fost obligatorii pentru judecătorii fondului și nu mai puteau face obiectul judecății în al doilea ciclu procesual.

În ceea ce privește criteriile avute în vedere de către instanțele de fond și apel, în stabilirea cuantumului daunelor morale, se constată că, în mod corect, a apreciat instanța de apel, că suma de 2.000 lei este suficientă reparării prejudiciului moral încercat de reclamant, întrucât reținerea nelegală și interdicția de a părăsi localitatea, au avut consecințe grave asupra creditului moral, poziției sociale și onoarei reclamantului, criterii care definesc persoana umană și care, analizate și evaluate obiectiv, constituie fundamentul daunelor morale solicitate de reclamant. La stabilirea cuantumului acestora s-au avut în vedere consecințele negative, suferite pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost vătămate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării de către reclamant.

Stabilirea cuantumului daunelor morale, în lipsa unor criterii obiective, se face numai pe baza calității personale și profesionale a judecătorului cauzei, cu respectarea principiului proporționalității daunei cu despăgubirea acordată. Prin raportarea la datele concrete ale cauzei, cu respectarea principiului evocat, întinderea despăgubirilor acordate pentru repararea daunelor morale, de 2.000 lei, nu este excesivă. Cum stabilirea cuantumului daunelor morale are în vedere circumstanțele fiecărei cauze, critica formulată de recurentul-pârât în sensul că instanța de apel nu a administrat probe pentru dovedirea prejudiciului moral suferit de reclamant este nefondată.

În ceea ce privește critica potrivit căreia greșit instanța de apel a menținut sentința civilă apelată în ceea ce privește obligarea recurentului-pârât la plata sumei de 300 lei, cu titlul de cheltuieli de judecată și l-a obligat pe pârât la cheltuieli de judecată în apel către reclamant, este nefondată, deoarece pârâtul, în condițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., prin admiterea acțiunii reclamantului, soluție menținută și prin decizia recurată, a căzut în pretenții, iar la cererea reclamantului, legal, acesta a fost obligat la cheltuieli de judecată. Pentru considerentele expuse, instanța, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice – D.G.F.P.

Sălaj

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice – D.G.F.P. Sălaj împotriva deciziei nr. 149/A din 8 mai 2008 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 4 martie 2010.