ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1436/2010

Asupra

recursului civil de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar constată

următoarele:

Prin sentința civilă nr. 3044 din 23

decembrie 2008, pronunțată în rejudecare, după desființare, în dosarul nr.

1865/84/2008,Tribunalul Sălaj a admis în parte acțiunea civilă formulată de

reclamantul P.M.N. împotriva Statului Român, reprezentat prin Ministerul

Finanțelor; a obligat pârâtul la plata sumei de 15.000 lei, cu titlu de daune

morale, către reclamant; a respins capătul de cerere privind acordarea de daune

morale și a obligat pârâtul la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli

de judecată, către reclamant.

Pentru a hotărî astfel, prima

instanță a reținut că, prin sentința penală nr. 81 din 7 iunie 2004 a Tribunalului Sălaj, reclamantul P.M.N. a fost condamnat la pedeapsa de 5 ani închisoare pentru

săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. d), e)

C. pen.

În cursul urmăririi penale,

reclamantul, în calitatea sa de inculpat, a fost reținut pentru o perioadă de

24 ore, dispunându-se apoi obligarea sa de a nu părăsi localitatea de domiciliu

pentru 30 zile.

Prin decizia penală nr. 317/2004 a

Curții de Apel Cluj, menținută în recurs, apelul reclamantului, împotriva sentinței

penale nr. 81/2004 al Tribunalului Sălaj, a fost admis, acesta fiind achitat

pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie.

Daunele morale pretinse de către

reclamant se întemeiază pe reținerea sa timp de 24 ore și pe instituirea interdicției

de a nu părăsi localitatea de domiciliu timp de 30 zile, astfel că repararea

prejudiciului moral cauzat de instituirea acestor măsuri preventive justifică

acordarea în beneficiul reclamantului a sumei de 15.000 lei, cu titlu de daune

morale.

Prin decizia nr. 149/A din 8 mai

2008, Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru

minori și de familie, a admis în tot apelul Parchetului de pe lângă Tribunalul

Sălaj și, în parte, apelul declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice; a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că suma cuvenită

reclamantului cu titlu de daune morale este de 2.000 lei.

A obligat intimatul Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, să plătească reclamantului-intimat suma de

150 lei, cheltuieli de judecată parțiale în apel.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

apel a reținut, în esență, următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 504 alin.

(1) C. proc. pen., are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite și

persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate sau

căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.

În cazurile prevăzute de art. 504 C.

proc. pen., răspunderea statului este obiectivă, ea fiind angajată prin simpla

întrunire a ipotezelor și condițiilor care, în sensul legii procesual penale,

dau dreptul celui prejudiciat la repararea pagubei materiale sau morale

suferite.

Prin prevederile art. 505 alin. (1) C.

proc. pen., se dispune că la stabilirea întinderii reparației se ține seama de

durata privării de libertate sau a restrângerii de libertate suportate, precum

și de consecințele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de

libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă.

În speță, s-a dovedit, că

reclamantul a fost reținut pentru 24 ore, pentru ca apoi să se dispună, prin

Ordonanța nr. 184 din 14 mai 2003 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Sălaj,

obligarea sa de a nu părăsi localitatea Pusta Vale din județul Sălaj.

Prin sentința penală nr. 81 din 7

iunie 2004 a Tribunalului Sălaj, reclamantul P.M.N. a fost condamnat la

pedeapsa de 5 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art.

211 alin. (2) lit. d), e) C. pen., dispunându-se confiscarea în favoarea

statului a sumei de 150.000 lei, rezultă din săvârșirea faptei de tâlhărie, iar

prin decizia penală nr. 317/2004 a Curții de Apel Cluj, pronunțată în apel,

menținută prin decizia nr. 1285/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a fost

achitat reclamantul sub aspectul săvârșirii infracțiunii de tâlhărie prevăzută

de art. 211 alin. (2) lit. d), e) C. pen.

S-a concluzionat, că, reținerea

reclamantului timp de 24 ore și, apoi, obligarea la a nu părăsi localitatea

Pusta Vale timp de 30 zile, urmate de achitarea sa sub aspectul săvârșirii

infracțiunii de tâlhărie, în raport de care fuseseră luate aceste măsuri

preventive, au semnificația unei privări nelegale de libertate, în sensul

prevederilor art. 504 alin. (2) C. proc. pen., fiind fără relevanță că înaintea

primei instanțe reclamantul fusese condamnat penal.

În ceea ce privește determinarea

prejudiciului moral suferit de către reclamant, precum și a cuantumului

despăgubirii cuvenite acestuia cu titlu de daune morale, instanța de apel a

reținut că suma de 15.000 lei acordată de către prima instanță este prea mare. Pentru

reținerea acestuia pe timp de 24 ore și obligarea de a nu părăsi localitatea, se

justifică acordarea unei sumei mai mici, respectiv de 2.000 lei, apreciată ca

fiind suficientă pentru repararea prejudiciului moral invocat de reclamant.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, D.G.F.P. Sălaj,

criticând-o pentru nelegalitate, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv de

recurs, recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice – D.G.F.P.

Sălaj a arătat că, în mod nelegal, instanța de apel a obligat Statul Român la

plata către reclamant a sumei de 2.000 lei, reprezentând daune morale și la 150

lei cheltuieli de judecată parțiale în apel, și a menținut obligarea

recurentului la plata sumei de 300 lei cheltuieli de judecată în fața primei

instanțe.

S-a mai arătat, că achitarea

reclamantului în procesul penal nu-i conferă acestuia dreptul de a beneficia de

daunele morale fără ca acestea să fie dovedite.

Prin decizia recurată, instanța s-a

limitat doar la practica instanțelor de judecată pronunțată în cauze similare,

fără a face nicio referire cu privire la prejudiciul moral încercat de

reclamant.

Nu are dreptul la repararea pagubei

persoane care în cursul urmăririi penale sau al judecății, cu intenție sau din

culpă, a stânjenit sau a încercat să stânjenească aflarea adevărului.

În concepția legiuitorului, numai

persoana absolut nevinovată, care nu a săvârșit nicio faptă ilicită care să-i

atragă răspunderea penală sau extrapenală, are dreptul la despăgubiri din

partea statului.

Răspunderea statului, în temeiul

art. 504 alin. (1) și (2) C. proc. pen., nu este angajată „necondiționat”;

deoarece aprecierea asupra îndeplinirii sau neîndeplinirii, în fiecare cauză, a

condițiilor impuse de legiuitor pentru antrenarea răspunderii statului asupra

existenței și cuantumului daunelor se face, în temeiul probelor administrate de

părți, de către instanța de judecată.

O condiție esențială pentru

dobândirea dreptului la repararea pagubei este existența prejudiciului suferit

de persoana care a fost privată de libertate în mod nelegal, care trebuie să

fie cert, personal, direct și să rezulte din atingerea unui drept sau unui

interes legitim.

Referitor la obligarea Ministerului

Finanțelor Publice la plata daunelor morale în cuantum de 2.000 lei, s-a arătat

că este nelegală, deoarece nu s-a motivat în nici un fel criteriile pe baza

cărora curtea de apel a menținut aceste despăgubiri și nici dispozițiile legale

în temeiul cărora s-a ajuns la această sumă.

Instanța de apel trebuia să

analizeze cauza și prin raportare la dosarul penal nr. 24806/1/2004, soluționat

prin Decizia nr. 1285 din 8 martie 2007 de către Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția penală, precum și motivul achitării, care a lăsat să se

înțeleagă că inculpatul putea fi autorul agresiunii.

S-a concluzionat, că din motivarea

deciziei recurate nu rezultă nici un element care să determine acordarea de

daune morale reclamantului.

Examinând decizia în limita

criticilor formulate ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

instanța constată recursul nefondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 315 alin. (1) C. proc.

civ., în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept

dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe, sunt

obligatorii pentru judecătorii fondului.

Prin decizia nr. 133/A din 16 mai

2008, irevocabilă, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă

și asigurări sociale, pentru minori și familie, în primul ciclu procesual, s-a

reținut că, indiferent de modificarea în timp a conținutului dispozițiilor art.

504 C. proc. pen., scopul urmărit constant de acest text de lege a fost și este

de materializare a principiului constituțional potrivit căruia statul răspunde

patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare în procesele

penale; că scopul legii este acela de a permite repararea prejudiciilor cauzate

atât prin condamnarea pe nedrept, cât și prin nelegala privare de libertate sau

restrângerea de libertate în cazul procesului penal, și numai în acest fel

legea internă este în concordanță cu prevederile art. 5 paragraful 5 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului; că prima instanță, deși în

dispozitivul sentinței a respins acțiunea ca nefondată, prin considerentele

acesteia s-a reținut că acțiunea ar fi inadmisibilă câtă vreme reclamantul nu

se află în situațiile expres reglementate de art. 504 C. proc. pen.; că, în

sensul celor statuate prin decizia nr. 45/1998 a Curții Constituționale,

dispozițiile art. 504 alin. (4) C. proc. pen., trebuie interpretate în sensul

că nu pot limita sfera persoanelor îndreptățite la repararea pagubei doar la

cele private de libertate după intervenirea prescripției, amnistiei sau

discriminării faptei, iar acest drept trebuie recunoscut și în cazul incidenței

altor cauze care înlătură răspunderea penală sau consecințele condamnării.

S-a concluzionat, că, în rejudecare,

se va completa probațiunea și se va învedera reclamantului să propună probe în

„dovedirea cuantumului despăgubirilor materiale, precum și a prejudiciului

moral suferit”.

Prin urmare, problemele de drept

dezlegate irevocabil, în primul ciclu procesual, privind dreptul reclamantului

de a beneficia de despăgubiri morale pentru reținerea sa pentru 24 ore, în cursul

urmăririi penale și obligarea sa de a nu părăsi localitatea timp de 30 zile, precum

și răspunderea statului pentru prejudiciile cauzate prin eroare judiciară reclamantului

au fost obligatorii pentru judecătorii fondului și nu mai puteau face obiectul

judecății în al doilea ciclu procesual.

În ceea ce privește criteriile avute

în vedere de către instanțele de fond și apel, în stabilirea cuantumului

daunelor morale, se constată că, în mod corect, a apreciat instanța de apel, că

suma de 2.000 lei este suficientă reparării prejudiciului moral încercat de

reclamant, întrucât reținerea nelegală și interdicția de a părăsi localitatea,

au avut consecințe grave asupra creditului moral, poziției sociale și onoarei

reclamantului, criterii care definesc persoana umană și care, analizate și

evaluate obiectiv, constituie fundamentul daunelor morale solicitate de

reclamant.

La stabilirea cuantumului acestora s-au

avut în vedere consecințele negative, suferite pe plan fizic și psihic,

importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost vătămate aceste

valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării de

către reclamant.

Stabilirea cuantumului daunelor morale,

în lipsa unor criterii obiective, se face numai pe baza calității personale și

profesionale a judecătorului cauzei, cu respectarea principiului

proporționalității daunei cu despăgubirea acordată.

Prin raportarea la datele concrete

ale cauzei, cu respectarea principiului evocat, întinderea despăgubirilor

acordate pentru repararea daunelor morale, de 2.000 lei, nu este excesivă.

Cum stabilirea cuantumului daunelor morale

are în vedere circumstanțele fiecărei cauze, critica formulată de

recurentul-pârât în sensul că instanța de apel nu a administrat probe pentru

dovedirea prejudiciului moral suferit de reclamant este nefondată.

În ceea ce privește critica potrivit

căreia greșit instanța de apel a menținut sentința civilă apelată în ceea ce

privește obligarea recurentului-pârât la plata sumei de 300 lei, cu titlul de

cheltuieli de judecată și l-a obligat pe pârât la cheltuieli de judecată în

apel către reclamant, este nefondată, deoarece pârâtul, în condițiile art. 274 alin.

(1) C. proc. civ., prin admiterea acțiunii reclamantului, soluție menținută și

prin decizia recurată, a căzut în pretenții, iar la cererea reclamantului,

legal, acesta a fost obligat la cheltuieli de judecată.

Pentru considerentele expuse,

instanța, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul

declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice – D.G.F.P.

Sălaj

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice – D.G.F.P. Sălaj împotriva

deciziei nr. 149/A din 8 mai 2008 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de

muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi

4 martie 2010.