ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1587/2004

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 20

februarie 2001 pe rolul Tribunalului Vâlcea, SC C. SRL Râmnicu Vâlcea a chemat

în judecată Consiliul județean Vâlcea și județul Vâlcea, solicitând obligarea

acestora la plata sumei de 955 milioane lei, reprezentând contravaloarea

magazinului R. proprietatea reclamantei, demolat abuziv în baza unei ordonanțe

președințiale, sentința civilă nr. 948 din 13 februarie 2001 a Judecătoriei

Vâlcea.

În motivarea acțiunii s-a susținut

că deși la data realizării construcției pe domeniul public nu a existat

autorizație de construcție, comportamentul tolerant al autorităților a

determinat presupunerea ca magazinul poate funcționa în continuare, reclamanta

având calitatea de constructor de bună credință. Cu toate acestea, s-a

susținut, abuziv construcția a fost demolată, impunându-se despăgubirea

proprietarului. În drept au fost invocate dispozițiile art. 494 alin. (3) teza

a II–a C. civ., coroborat cu art. 998 urm. C. civ.

Prin cerere reconvențională,

pârâtele au solicitat obligarea reclamantei la plata contravalorii lucrărilor

de demolare a construcției și la ridicarea materialelor rezultate în urma

demolării și a mobilierului.

Prin sentința civilă nr. 59 din 14

februarie 2002, Tribunalul Vâlcea, secția civilă, a respins acțiunea, a admis

cererea reconvențională, obligând reclamanta la plata sumei de 50.699.000 lei

către pârâte, reprezentând contravaloarea lucrărilor de demolare, reclamanta

fiind obligată la ridicarea materialelor rezultate, aflate în depozit.

Pentru motivarea acestei soluții,

instanța de fond a reținut în esență că edificarea construcției s-a făcut cu

încălcarea dispozițiilor legale în vigoare (Decretul nr. 144/1958 și ulterior

Legea nr. 50/1991), fapt constatat și în cadrul unor litigii anterioare, atât

pe cale de ordonanță președințială, cât și pe calea dreptului comun.

Ca atare, în examinarea

aplicabilității art. 494 C. civ., invocate în acțiune, s-a constatat că

reclamanta a fost de rea-credință, nefiind de aceea îndreptățită la

contravaloarea construcției. Cu privire la cererea reconvențională, s-a

considerat fondată, dată fiind atitudinea reclamantei care, deși somată, nu a

înțeles să se supună dispoziției judecătorești de demolare, creditorul fiind

îndreptățit să recupereze cheltuielile efectuate cu demolarea, probate la

dosar.

Apelul reclamantei împotriva acestei

sentințe a fost respins prin decizia nr. 29 din 26 aprilie 2002 a Curții de

Apel Pitești, secția civilă.

Împotriva acestei decizii în termen

legal a declarat recurs reclamanta, care a invocat motivele de casare prevăzute

de art. 304 pct. 7, 9 și 10 C. proc. civ.

În esență, se susține că au fost

încălcate dispozițiile art. 494 C. civ., instanța nepronunțându-se asupra unor

mijloace de probă care erau de natură să atragă calificarea reclamantei,

constructor de bună-credință pe terenul altuia, iar pe de altă parte decizia

recurată ar cuprinde motive contradictorii.

Prin întâmpinare, intimatele-pârâte

au solicitat respingerea recursului.

Recursul este nefondat, urmând a fi

respins pentru următoarele considerente:

Este necontestat că pe un teren

proprietate publică, aflat în imediata apropriere a Muzeului Județean Vâlcea,

societatea reclamantă a edificat pe cheltuiala sa, în anul 1991 o construcție

provizorie.

Prin contracte încheiate în anii

1992, 1993, 1994 reclamanta a închiriat de la Muzeul Județean Vâlcea suprafața

de 100 m

2

teren, toate contractele conținând clauza că „la

rezilierea contractului terenul va fi curățat de orice amenajare” inclusiv

temeliile din beton ale clădirii.

Datorită aprobării unui proiect de

interes județean privind edificarea unei biblioteci municipale, terenul a fost

trecut în domeniul public al Județului Vâlcea, iar reclamanta a fost somată

să-l elibereze.

Întrucât nu s-a conformat,

proprietarul terenului a formulat o cerere de ordonanță președințială, admisă,

în temeiul căreia a demolat construcția. Între timp și acțiunea formulată

potrivit dreptului comun a fost admisă, constatându-se caracterul abuziv al

construcției realizate de reclamantă, care obținuse la 19 iulie 1991 numai „un

aviz favorabil” pentru executarea unui chioșc.

Potrivit art. 494 alin. (1) C. civ.,

dacă construcțiile au fost făcute de către o a treia persoană cu materialele

ei, proprietarul terenului are dreptul de a le ține pentru dânsul sau de a

îndatora pe acea persoană să le ridice.

În speță, cum rezultă din rezumatul

lucrărilor dosarului, proprietarul terenului nu a fost interesat în păstrarea

lucrărilor, ci a cerut constructorului să le ridice.

Reclamanta a invocat teza a II–a

art. 494 alin. (3) C. civ., potrivit cu care în cazul constructorului de

bună-credință, proprietarul trebuie să înapoieze valoarea materialelor și

prețul muncii.

Ambele instanțe au aplicat corect

legea când au hotărât că textul invocat nu poate primi aplicare la speță,

reclamanta nefiind constructor de bună-credință.

Într-adevăr, reclamanta a primit un

aviz la 19 iulie 1991 pentru a ridica un „chioșc”, construcție provizorie, iar

la scurt timp a intrat în vigoare Legea nr. 50/1991 privind autorizarea

executării construcțiilor, a edificat o construcție masivă, întinsă pe 100 m

2

,

cu fundații de beton.

Această împrejurare a fost reținută

irevocabil și de instanțele care au dispus demolarea construcției, astfel că,

din acest punct de vedere, reaua-credință a reclamantei este dincolo de orice

îndoială.

În prezentul litigiu, ambele

instanțe s-au referit, în motivarea soluțiilor pronunțate, la ansamblul

probelor administrate: avize, contracte, somații etc., nefiind nici o

contradicție între aspectele reținute în motivare, cum se susține prin motivele

recursului declarat.

Așa fiind, nu se poate reține nici

caracterul delictual al operațiunii de demolare, efectuată în condițiile

existenței autorizării instanței de judecată, care a dispus desființarea

construcției, pe cheltuiala constructorului de rea-credință.

Pentru aceste considerente, văzând

că nici unul dintre motivele invocate nu este fondat, conform art. 312 alin.

(1) și art. 314 C. proc. civ., recursul se va respinge ca neîntemeiat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de reclamanta SC C. SRL Râmnicu Vâlcea împotriva deciziei nr. 29 A din 26

aprilie 2002 a Curții de Apel Pitești, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 27 februarie 2004.