ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9403/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Tribunalul Vâlcea, prin sentința

civilă nr. 32 din 10 februarie 1999 a admis acțiunea în revendicare formulată

de reclamanții L.N.N., L.O., T.A. și L.V., precum și cererea de intervenție

formulată de Consiliul Județean Vâlcea și a obligat pe pârâtul Consiliul județean

Vâlcea, în subordinea căruia se află Leagănul pentru copii Râmnicu Vâlcea, să

respecte proprietatea și posesia reclamantelor asupra imobilului situat în

Râmnicu Vâlcea, compus din două corpuri de clădire, unul cu 5 camere și

dependințe, având numai parter și celălalt compus din parter și etaj din

paiantă, 6 camere și teren în suprafața de 1673 mp, identificat prin planul de

situație anexă la raportul de expertiză.

Pârâta SC M. SA Râmnicu Vâlcea a

fost obligată să respecte posesia reclamanților asupra terenului în suprafață

de 60,92 mp, situat la aceeași adresă.

A fost respinsă excepția invocată de

Consiliul județean Vâlcea privind faptul că imobilul ar fi cuprins în domeniul

public și au fost obligați pârâții să plătească reclamanților suma de 600.000

lei cheltuieli de judecată.

Curtea de Apel Pitești, prin decizia

civilă nr. 55/A din 7 octombrie 1999, a respins apelul declarat de pârâții SC M.

SA Râmnicu Vâlcea și Consiliul județean Vâlcea, împotriva acestei sentințe, iar

Curtea Supremă de Justiție, prin decizia civilă nr. 1538 din 5 mai 2000, a

admis recursurile declarate de pârâți, a casat atât sentința pronunțată de

instanța de fond, cât și decizia pronunțată de instanța de apel și a trimis cauza

spre rejudecare aceleiași instanțe de fond.

Rejudecând cauza, Tribunalul Vâlcea,

prin sentința civilă nr. 175 din 8 octombrie 2001, a admis în parte cererile

formulate de reclamanții L.A., L.N.N. , L.O., T.A. și L.V. și cererea

reconvențională introdusă de Consiliul județean Vâlcea, în contradictoriu cu D.J.P.C.

Vâlcea, Leagănul de Copii și SC M. SA Râmnicu Vâlcea.

Pârâta SC M. SA Râmnicu Vâlcea a

fost obligată să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie

suprafața de 98,175 mp teren, pe care se află amplasat un chioșc alimentar de

desfacere produse panificație, nr. 14, iar Consiliul județean Vâlcea a fost

obligat să plătească cu titlu de daune suma de 195.244.030, lei reprezentând

contravaloarea terenului grevat de sarcini și suma de 47.325.079 lei,

reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a imobilelor în litigiu.

S-a instituit în favoarea

Consiliului județean Vâlcea, D.J.P.C. Vâlcea și Leagănului de Copii Râmnicu

Vâlcea drept de superficie pentru terenul în suprafață de 195,70 mp,

identificat pe planșa nr. 2 a raportului de expertiză, aferent Centrului

maternal.

S-a constituit în favoarea acelorași

pârâți servitute de trecere pe terenul proprietatea reclamanților, de la

Centrul maternal la calea publică, în suprafață de 21,72 mp, redată pe planșa

nr. 3 (culoare galbenă) a raportului de expertiză tehnică.

A fost respins capătul de cerere

formulat de Consiliul județean Vâlcea, având ca obiect daune și înființare

drept retenție și a fost obligat pârâtul Consiliul județean Vâlcea la plata

sumei de 5.000.000 lei, iar pârâta SC M. SA Râmnicu Vâlcea la plata sumei de

2.000.000 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 60/A din 9

octombrie 2002, Curtea de Apel Pitești a admis apelurile declarate de

reclamanți și de intervenientul Consiliul județean Vâlcea împotriva acestei

sentințe, a schimbat în parte sentința apelată, a admis acțiunea în revendicare

formulată de reclamanți și a obligat Consiliul județean Vâlcea, în subordinea

căruia se află Leagănul de Copii Râmnicu Vâlcea, să respecte proprietatea și

posesia a două corpuri de clădire alcătuite, unul din 5 camere și dependințe,

având numai parter, iar celălalt compus din parter și etaj, din paiantă cu 6

camere și teren în suprafața de 1673,08 mp

Reclamanții au fost obligați să

plătească Consiliul județean Vâlcea suma de 1.260.364.700 lei cu titlu de

despăgubiri civile și s-a instituit în favoarea ultimei apelante drept de

retenție asupra clădirilor până la achitarea efectivă de către reclamanți a

despăgubirilor.

S-au menținut restul dispozițiilor

sentinței apelate, s-au respins apelurile formulate de pârâții Ministerul

Finanțelor Publice și SC M. SA Râmnicu Vâlcea împotriva aceleiași sentințe și

au fost obligați acești apelanți-pârâți să plătească apelanților-reclamanți

suma de 3.000.000 lei cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 2611 din 17

iunie 2003 Curtea Supremă de Justiție a admis recursurile declarate de

reclamanții L.A., L.N.N.N., L.O., T.A., L.V. și intervenientul Consiliul

județean Vâlcea împotriva deciziei civile nr. 60 A din 9 octombrie 2002 a Curții

de Apel Pitești, a casat decizia atacată și a trimis cauza aceleiași instanțe

pentru rejudecarea apelurilor declarate de reclamanți și intervenient.

Recursurile declarate de SC P. SA și

Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, D.G.F.P. Vâlcea,

împotriva aceleiași decizii au fost respinse.

Primind dosarul spre rejudecare,

Curtea de Apel Pitești, prin decizia civilă nr. 1577/A din 2 iulie 2004, a

declinat în favoarea Tribunalului Vâlcea competența de soluționare a apelurilor

declarate de reclamanți și de intervenientul Consiliul județean Vâlcea,

reținând că pricina, rămasă în pronunțare, a fost repusă pe rol pentru a se

pune în discuția părților suplimentarea expertize, „în sensul de a impune

expertului să arate pe fiecare categorie de lucrări durata normală de

amortizare și respectiv uzura concretă a fiecărei lucrări în parte”.

Reține instanța de apel, că fiind

adoptată Legea nr. 195/2004 de aprobare a O.U.G. nr. 58/2003, s-a pus în

discuție competența materială de soluționare a acțiunii în revendicare, cu

toate capetele de cerere incidente și accesorii. Această lege, în art. III,

statuează că hotărârile pronunțate în primă instanță, în materia fondului

funciar, sunt supuse apelului la tribunal și recursului la curtea de apel și

că, în aceste situații, apelurile aflate pe rolul curților de apel la data

intrării în vigoare a legii se trimit la tribunale. Hotărârea pronunțată de

tribunal fiind dată în materia fondului funciar și obiectul principal al

revendicării constituindu-l terenul care aparține acestui fond (construcțiile

fiind accesorii), instanța competentă să soluționeze apelul este Tribunalul

Vâlcea, secția civilă.

Împotriva acestei hotărâri au

declarat recurs, în termenul legal, reclamanții L.A., L.N.N., L.O., T.A. și L.V.,

precum și Consiliul județean Vâlcea.

Reclamanții, invocând art. 304 pct.

9 C. proc. civ., susțin că hotărârea atacată este nelegală, în raport de

obiectul pricinii și de faptul că instanța era investită cu soluționarea

apelului prin hotărârea Curții Supreme de Justiție.

Susțin recurenții că, în cauză, nu

sunt aplicabile prevederile art. III din Legea nr. 195/2004, care privesc

hotărârile pronunțate de judecătorii în materia fondului funciar. Problema

revendicării a fost tranșată în primul ciclu procesual, iar casarea s-a dispus

numai sub aspectul cuantumului despăgubirilor datorate de părți.

Consiliul județean Vâlcea, invocând

motivul de recurs înscris în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arată că la

termenul când s-a invocat excepția (2 iulie 2004) părțile s-au opus la

admiterea ei și instanța, deși a acordat termen pentru rediscutarea excepției

la 9 iulie 2004, ulterior, după închiderea dezbaterilor, a revenit asupra

termenului și a declinat competența în favoarea Tribunalului Vâlcea.

Arată recurentul că, întrucât

sentința a fost pronunțată de tribunal este impropriu ca și apelul să fie

soluționat tot de tribunal, iar prin decizia civilă nr. 2611 din 17 iunie 2003

Curtea Supremă de Justiție a trimis cauza curții de apel.

Mai susține că pricina nu se

încadrează în cauzele precizate de art. II și art. III din Legea nr. 195 din 25

mai 2004.

Prin cererea înregistrată la nr.

6820 din 26 octombrie 2005, intimata SC V.P. SA, arătând că este de acord cu

recursul formulat de Consiliul județean Vâlcea, a cerut să se caseze hotărârea

atacată.

Ambele recursuri vor fi admise,

pentru următoarele considerente:

Criticile formulate fac posibilă

încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar dispozițiile acestui text sunt

incidente în cauză, deoarece hotărârea atacată este dată cu aplicarea greșită a

art. III din Legea nr. 195/2004 și art. 3 alin. (2) C. proc. civ.

Legea nr. 195/2004, în articolul

III, reglementează aspecte procesuale privind căile de atac împotriva hotărârilor

pronunțate în materia fondului funciar.

Textul prevede în alin. (1) că

hotărârile pronunțate de judecătorii în primă instanță în materia fondului

funciar sunt supuse apelului la tribunal și recursului la curtea de apel, iar

în alin. (2) dispune că apelurile aflate pe rolul curților de apel la data

intrării în vigoare a legii se trimit la tribunale.

Expresia „în materia fondului

funciar” se circumscrie reglementărilor legale care privesc fondul funciar și

litigiilor întemeiate pe dispozițiile legilor speciale privitoare la fondul

funciar.

Textul citat se aplică hotărârilor

judecătorești date în plângerile formulate împotriva hotărârilor comisiilor

județene sau ordinului prefectului și celor date în acțiuni care privesc

constituirea, reconstituirea dreptului de proprietate ori constatarea nulității

titlului de proprietate, potrivit art. III din Legea nr. 169/1997 pentru

modificarea și completarea Legii nr. 18/1991.

Or, în prezenta cauză, litigiul care

are ca obiect revendicarea unor imobile, nu este în materia fondului funciar,

în sensul art. III din Legea nr. 195/2004, așa cum greșit s-a reținut prin

hotărârea atacată.

Prin acțiunea întemeiată pe art. 480

C. civ., recurenții-reclamanți își valorifică dreptul de proprietate asupra

imobilelor care fac obiectul cererii (teren și construcții), iar instanțele

competente material să soluționeze cauza în fond și căile de atac împotriva

hotărârilor pronunțate se stabilesc în raport de prevederile art. 1 și urm. C.

proc. civ., competența fiind determinată de valoarea imobilelor revendicate.

De aceea, față de valoarea

imobilelor de 5.457.230.254 lei, precizată de recurentul-pârât prin adresa nr.

8589 din 7 noiembrie 2005, conform art. 3 alin. (2) C. proc. civ, competentă să

soluționeze apelul este Curtea de Apel Pitești, și nu Tribunalul Vâlcea, în

favoarea căruia s-a declinat competența prin hotărârea atacată.

Pentru considerentele expuse, fără a

se analiza celelalte susțineri, vor fi admise recursurile, se va casa hotărârea

atacată și se va trimite cauza aceleiași instanțe, Curtea de Apel Pitești, pentru

soluționarea apelurilor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursurile declarate de

reclamanții L.A., L.N.N., L.O., L.V., T.A. și intervenientul Consiliul județean

Vâlcea împotriva deciziei civile nr. 1577 A din 2 iulie 2004 a Curții de Apel Pitești,

pe care o casează.

Trimite cauza aceleiași instanțe

pentru soluționarea apelurilor.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 noiembrie 2005.