ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2513/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 134/F-C

din 4 octombrie 2000, pronunțată în fond după casare de Curtea de Apel Pitești,

secția comercială și de contencios administrativ, a fost respinsă acțiunea

reclamanților Z.M. și C.E., pentru anularea parțială a certificatului de

atestare a dreptului de proprietate seria VL nr. 0001 din 18 iunie 1993, emis

de Consiliul Județean Vâlcea, în favoarea SC P. SA Vâlcea, ca neîntemeiată.

Prin aceeași sentință a fost

admisă cererea de intervenție în interes propriu formulată de Fundația R.M. -

Universitatea S.H. București.

Pentru a hotărî în acest mod,

instanța a reținut, în esență, că actul administrativ atacat a fost emis de

autoritatea pârâtă, cu respectarea prevederilor legale în materie, reclamanții

neavând la data emiterii actului, un drept recunoscut de lege, vătămat.

Împotriva sentinței,

reclamanții au declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie,

conform prevederilor art. 304 pct. 9, 10 și 11 C. proc. civ.

Astfel, prin motivele de

recurs depuse la dosar se susține că hotărârea atacată este lipsită de temei

legal, fiind dată cu aplicarea greșită a legii, deoarece instanța care a

pronunțat-o, a ignorat faptul că reclamanții sunt succesorii proprietarilor

inițiali ai terenului (652 mp), cuprins în certificatul contestat, așa încât,

potrivit art. 35 din Legea nr. 18/1991, aveau un drept recunoscut de lege,

vătămat în sensul art. 1 din Legea nr. 29/1990, în vigoare la data introducerii

acțiunii.

Printr-un alt motiv de

recurs se susține că instanța nu s-a pronunțat asupra mijloacelor de apărare

invocate de reclamanți și asupra dovezilor administrate, respectiv adresa

Primăriei municipiului Râmnicu Vâlcea și hotărârile judecătorești prin care s-a

solicitat Prefecturii județului Vâlcea, să atribuie reclamanților, terenul în

discuție.

În fine, sentința instanței

de fond mai este criticată pentru greșita apreciere a probelor, recurenții

susținând că, deși la dosarul cauzei există actele primare de proprietate ale

reclamanților (de vânzare-cumpărare și de succesiune, anterioare exproprierii

survenite prin Decretul nr. 834/1985), instanța a ajuns la concluzia greșită că

aceștia nu se pot prevala de dispozițiile art. 1 din Legea nr. 29/1990,

întrucât terenul nu le-a fost atribuit conform normelor legii fondului funciar

și, deci, nu au dovedit existența unui drept încălcat.

Recursul este nefondat.

Într-adevăr, prin

certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, seria

VL nr. 0001, emis de Consiliul Județean Vâlcea, la data de 18 iunie 1993, s-a

atestat proprietatea exclusivă a SC P.V. SA asupra terenului în suprafață de

2009, 80 m

2

, situat în municipiul Râmnicu Vâlcea.

La emiterea certificatului

au fost avute în vedere și respectate prevederile Legii nr. 15/1990 privind

reorganizarea unităților economice de stat, ca regii autonome și societăți

comerciale și ale H.G. nr. 834/1991 privind stabilirea și evaluarea unor

terenuri aflate în patrimoniul societăților comerciale cu capital de stat.

După 5 ani, mai precis la 8 decembrie

1998, reclamanții au solicitat autorității administrative, revocarea

certificatului de atestare susținând că o parte (652 mp) din terenul atribuit

SC P.V. SA este proprietatea lor.

În realitate, la acea dată

terenul în discuție nu se afla în proprietatea reclamanților, ei fiind

expropriați prin Decretul nr. 227/1985.

Abia la data de 5 februarie

2002, Prefectul județului Vâlcea a dispus prin Ordinul nr. 20, în baza art. 36

din Legea nr. 18/1991, republicată și a art. 137 din Legea nr. 215/2001, privind

administrația publică locală, restituirea în proprietatea reclamanților-recurenți,

a terenului de 652 mp.

Dar, este de principiu că

legalitatea actului administrativ se examinează în raport cu cerințele generale

și speciale prevăzute de lege în momentul adoptării lui, sancțiunea anulării intervenind

numai pentru cauze anterioare sau concomitente emiterii acțiunii.

În cauză, la data la care a

fost emis certificatul de atestare contestat - 18 iunie 1993, terenul pretins

de reclamanții-recurenți era proprietate de stat, astfel încât susținerile

referitoare la „actele primare” și la art. 36 din Legea nr. 18/1991, din care

ar decurge dreptul lor de proprietate, sunt nefondate.

Prin urmare, în mod legal și

temeinic instanța de fond a apreciat că reclamanții nu fac dovada dreptului lor

de proprietate, această dovadă fiind obținută ulterior emiterii actului

administrativ, respectiv la 5 februarie 2002.

Compararea celor două

titluri de proprietate nu este, însă, de competența instanței de contencios

administrativ, ci de competența instanței civile într-o eventuală acțiune în

revendicare formulată de partea interesată.

Așa fiind, în raport cu cele

prezentate, recursul se privește ca nefondat și urmează să fie respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de Z.M. și C.E. împotriva sentinței civile nr. 134/F-C din 4 octombrie 2000, a

Curții de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ, ca

nefondat.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 14 aprilie 2005.