ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2118/2007

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2118/2007 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 151/ FC din 20 decembrie

2004, Curtea de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ,

a respins acțiunea formulată de reclamanta F.G.E. împotriva pârâtului M.T.C.T.

și a admis cererea de intervenție accesorie formulată de SC O.R. SA.

În motivarea sentinței

civile pronunțate, Curtea de Apel a reținut, în esență, aspectele ce vor fi

arătate în continuare.

chemat în judecată pe pârâtul M.T., solicitând Instanței să constate nulitatea

certificatelor de atestare a dreptului de proprietate emise în beneficiul SC O.

SA Râmnicu Vâlcea din 18 decembrie 2001, pentru suprafața de 12,99 mp, și din

18 decembrie 2001, pentru suprafața de 350,89 mp, inclusă în suprafața de

3.788,83 mp, terenuri situate pe raza localității Băile Olănești. Reclamanta

susține că este unica moștenitoare a autorului I.I.V., care a deținut în

proprietate terenul din litigiu, pe baza actelor de proprietate autentice din

anii 1939 – 1940 și pe care l-a stăpânit până la decesul intervenit în anul

de proprietate contestate, deși acestea nu au făcut niciodată parte din activul

societății și nu au fost trecute în proprietatea statului. Totodată, reclamanta

arată că terenurile respective au făcut obiectul reconstituirii dreptului de

proprietate în baza Legii nr. 18/1991. De asemenea, susține că terenurile

respective nu au făcut parte din patrimoniul SC O. SA, acest fapt rezultând și

din interpunerea terenului în suprafață de 356 m.p., proprietatea cetățeanului A.I., între pavilionul B.M. și terenul proprietatea sa. Mai

susține reclamanta că societatea respectivă a întocmit în mod abuziv

documentația pentru emiterea certificatului de atestare a dreptului de

proprietate, ca urmare a unei acțiuni în constatare, soluționată în

contradictoriu cu Primăria Olănești, și în baza căreia a dobândind în mod

nelegal dreptul de administrare asupra terenului proprietatea sa.

La data de 17 iunie 2003,

reclamanta și-a precizat acțiunea, înțelegând să și-o mențină numai în ceea ce

privește constatarea nulității certificatului de atestare a dreptului de

proprietate din 18 decembrie 2001, pentru suprafața de 350,89 m.p., subliniind că suprafața de 12,99 m.p. este aferentă sondei de ape termale nr. 4.

Prin întâmpinare, pârâtul a

invocat excepția tardivității acțiunii, iar, pe fondul cauzei, a solicitat

respingerea acțiunii, susținând că terenurile incluse în certificatele de

atestare a dreptului de proprietate contestate sunt aferente activelor

societății și că reclamanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate

printr-un extras de carte funciară eliberat de Judecătoria Râmnicu Vâlcea, ci a

prezentat doar o listă cu care tinde să facă dovada faptului că proprietatea respectivă

nu a fost înscrisă în C.A.P. Totodată, se arată că societatea a avut în

administrare terenurile la data intrării în vigoare a Legii nr. 15/1990, iar

documentația pentru emiterea certificatelor de atestare a dreptului de

proprietate a fost întocmită conform H.G. nr. 834/1991.

147/ F/ C din 18 iunie 2003, Curtea de Apel Pitești a respins ca tardiv

formulată acțiunea reclamantei, reținând că aceasta a fost depusă cu

nesocotirea termenului prevăzut de art. 5 alin. (3) din Legea nr. 29/1990.

19 mai 2004, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios

administrativ și fiscal, a admis recursul declarat de reclamanta F.G.E., a

casat sentința civilă nr. 147/ F/ C din 18 iunie 2003 a Curții de Apel Pitești și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași Instanțe, reținând că

acțiunea a fost formulată în termenul legal.

depuse acte noi și a fost efectuată expertiză tehnică.

Pârâta SC O. SA a invocat

excepția tardivității acțiunii și excepția lipsei de interes, argumentând că

reclamantei nu i-a fost reconstituită proprietatea asupra terenului din

litigiu, că acest teren a aparținut întotdeauna pavilionului B.M., proprietatea

societății, iar actele contestate au fost emise cu respectarea dispozițiilor

H.G. nr. 834/1991. Pârâta a mai susținut că reclamanta nu poate dovedi

exercitarea unei posesii legitime, iar interpunerea terenului aparținând

cetățeanului A.I. este rezultatul admiterii unei acțiuni în revendicare. În

același sens, pârâta a susținut că terenul de incintă al construcției pavilion

B.M. a aparținut din anul 1945 S.A.O., conform actului de vânzare - cumpărare din

19 octombrie 1945 și schiței anexe, construcția fiind dată în administrarea

fostei Î.B.O., în anul 1990, iar prin intrarea în vigoare a Legii nr. 15/1990 a

devenit proprietatea sa.

În raport cu probatoriul

administrat și susținerile părților, Instanța de rejudecare a reținut, în

esență, următoarele:

Terenul în litigiu face

parte din suprafața de 3.788,83 mp, menționată în certificatul de atestare a

dreptului de proprietate din 18 februarie 2001, emis în beneficiul

intervenientei SC O. SA. Pentru sonda nr. 4, amplasată pe suprafața de 12,99 m.p., a fost emis în beneficiul intervenientei certificatul de atestare a dreptului de

proprietate asupra terenurilor din 18 decembrie 2001.

Potrivit adeverinței de

reconstituire a dreptului de proprietate din 05 noiembrie 1991, autorul

reclamantei I.V. a fost validat pentru suprafața de 3,46 ha teren agricol și 0,85 ha pădure.

Acțiunea reclamantei în

vederea punerii în posesie în perspectiva dobândirii titlului de proprietate a

fost respinsă irevocabil prin sentința civilă nr. 8004 din 15 noiembrie 2001

pronunțată de Judecătoria Râmnicu Vâlcea, rămasă definitivă prin Decizia nr.

411 din 25 martie 2002 pronunțată de Tribunalul Vâlcea și irevocabilă prin Decizia

nr. 1325/ R din 26 iunie 2002 pronunțată de Curtea de Apel Pitești.

S-a reținut cu titlu de

prezumție absolută, că punerea în posesie pe un amplasament prestabilit concretizat

excede competenței materiale a Instanțelor de judecată, intrând în sfera de

competență a comisiilor de aplicare a Legii fondului funciar.

Nefiind pusă în posesie până

în prezent, reclamanta nu justifică un interes legitim și o vătămare in

drepturile sale, recunoscute de lege în emiterea actului administrativ.

În plus, prin sentința civilă nr.

5930 din 06 octombrie 2003, pronunțată de Judecătoria Sibiu, definitivă prin Decizia

nr. 793/ A din 20 mai 2004, pronunțată de Curtea de Apel Alba - Iulia, reclamanta

a fost obligată să lase intervenientei în deplină proprietate și posesie

terenul în suprafață de 350,89 m.p., să-și ridice gardul împrejmuitor și

construcțiile de pe acesta, reținându-se că nu poate dovedi exercitarea unei

posesii legitime, din moment ce nu este în măsură să prezinte titlul de

proprietate, ce trebuia emis în procedura reconstituirii proprietății potrivit

Legii nr. 18/1991. Totodată, s-a reținut aplicabilitatea prevederilor Legii nr.

15/1990 și ale H.G. nr. 834/1991 în ceea ce o privește pe pârâtă și faptul că

suprafața revendicată este inclusă în proprietatea intervenientei, atestată de

certificatele de atestare a proprietății, transcrise în C.F. din 19 iunie 2002.

În consecință, în raport cu

prevederile art. 1 din Legea nr. 29/1990, Instanța de rejudecare a reținut că

reclamanta nu justifică un interes legitim ocrotit de lege care să-i fi fost

încălcat prin emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate

contestat.

În temeiul art. 54 C. proc. civ., Instanța de rejudecare a admis cererea de intervenție formulată în interesul

pârâtului și a reținut că, față de considerentele Deciziei nr. 2010 din 19 mai 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, nu mai

poate fi analizată excepția tardivității acțiunii invocată de pârâtă.

Împotriva sentinței civile

nr. 151/ FC din 20 decembrie 2004 a Curții de Apel Pitești, secția comercială

și de contencios administrativ, a declarat recurs reclamanta F.G.E., invocând

prevederile art. 304 pct. 7, 8, 9 și 10 C. proc. civ. (acest din urmă text era în vigoare la data declarării căii de atac), precum și cele cuprinse în art.

304

1

C. proc. civ.

Recurenta critică hotărârea

fondului pentru ignorarea dispozițiilor art. 480 C. civ., arătând că este proprietara terenului vizat (în parte) de cele două certificate de

atestare a dreptului de proprietate atacate.

Acest teren face parte din

punctul A.G.T., reprezintă grădina casei sale, a fost posedat legal și nu a

aparținut vreodată domeniului public ori societăților comerciale. În anii 1967

– 1977 pe acest teren s-a fixat o sondă de foraj pentru exploatarea căreia s-au

alocat 12,99 m.p., zona de afectațiune specială fiind îngrădită cu gard din

beton armat și gard metalic special.

Recurenta susține că nu

există nici o justificare legală pentru a considera diferența de teren de 350,83 m.p. ca având aceeași destinație, în condițiile în care atât înainte de 1990, cât și după

acest moment, a posedat netulburată această suprafață de teren.

Instanța de Fond nu a observat,

mai arată recurenta, că intimata - intervenientă a întocmit abuziv documentația

la care se referă H.G. nr. 834/1991, la mult timp după anul 1991, abia în anul

2001, încălcând prevederile acestui act normativ.

O altă împrejurare esențială

care nu a fost evidențiată în hotărârea atacată o reprezintă stabilirea pe cale

judiciară, prin sentința civilă nr. 94 din 29 ianuarie 1998 a Tribunalului Vâlcea, a dreptului său de a fi pusă în posesie pe întreaga suprafață de teren,

adică și pe terenul în litigiu.

Cât privește dreptul de

proprietate al intimatei - interveniente asupra terenului, recurenta - reclamantă

consideră că acesta nu există, nici un moment acesta nu a fost în patrimoniul

societății ori al antecesoarei sale, acesta fiind și motivul pentru care printr-o

hotărâre judecătorească ce nu îi este opozabilă pe calea unei acțiuni în

constatare, în contradictoriu cu C.L.O. și-a preconstituit dovezile care îi

erau necesare pentru întocmirea documentației prevăzute de H.G. nr. 834/1991.

Considerentul fondului

referitor la împrejurarea că terenul în discuție nu a fost în patrimoniul

C.A.P. este eronat.

Invocă, prin similitudine,

actul prin care vecinul A.I. a cumpărat terenul vecin reconstituit în baza

Legii nr. 18/1991, dovedind contrariul.

Lipsită de suport mai este

și constatarea Instanței de Fond, privind faptul dobândirii dreptului de

proprietate asupra terenului de către pavilionul B.M., invocându-se un act de

vânzare între SC A.O. și C.A.S. din 1945. Recurenta susține că Instanța s-a

aflat în eroare, întrucât terenul în litigiu nu poate fi vizat de acel act, ci

a fost dobândit de autorul său, I.I.V., în anii 1939 – 1940, care s-a judecat

cu O.M.O. în anul 1943 și a câștigat acțiunea în revendicare.

Așa fiind, conchide

recurenta, aplicând principiul „prior tempore potior jure”, ea este proprietara

terenului vizat de actele administrative atacate.

La recurs, ambii intimați au

formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Intimații, cu argumente

similare, invocă lipsa interesului legitim al recurentei - reclamante în

promovarea acțiunii în contencios administrativ.

Se susține că deși prin

adeverința din 5 noiembrie 1991 i s-a reconstituit dreptul de proprietate

pentru suprafața de teren de 3,45 ha agricol și 0,85 ha pădure, nu a fost pusă în posesie pe terenul în litigiu situat în Olănești, pct. G.T.

datorită afectațiunii speciale a acestuia. Prin sentința civilă nr. 8004 din 15

noiembrie 2001 a Judecătoriei Râmnicu Vâlcea, irevocabilă prin Decizia nr.

1325/ R din 26 iunie 2002 a Curții de Apel Pitești s-a respins acțiunea

recurentei F.E. prin care solicita punerea în posesie pe vechiul amplasament,

respectiv în pct. G.T.

Intimații mai arată că

actele administrative atacate au fost emise cu respectarea H.G. nr. 834/1991,

avându-se în vedere faptul că la data de 1 ianuarie 1990 terenurile aferente

tuturor construcțiilor, inclusiv al pavilionului B.M., al sondelor de apă

minerală și termală, se aflau în administrarea fostei întreprinderi B.O.

Prin încheierea de la 30

septembrie 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus la cererea

recurentei - reclamante suspendarea soluționării recursului, în temeiul art.

244 pct. 1 C. proc. civ.

Recurenta - reclamantă

invocase art. 3 alin. (1) din Legea nr. 169/1997 pentru modificarea și completarea

Legii nr. 18/1991, introdus prin Legea nr. 247/2005, arătând că în temeiul

noilor prevederi legale a solicitat din nou reconstituirea dreptului de

proprietate pentru terenul din pct. A.G.T.

Suspendarea recursului a

dăinuit până la data de 13 octombrie 2006, când, la cererea recurentei - reclamante

recursul a fost repus pe rol, fără a face dovada că a obținut punerea în

posesie pe cale administrativă ori judiciară asupra terenului în dispută.

Examinând recursul de față,

prin prisma criticilor formulate, a apărărilor cuprinse în întâmpinări, precum

și potrivit art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată:

Cu privire la terenul în

suprafață de 12,99 m.p. afectat exploatării sondei nr. 4 de ape termominerale

din B.O., pentru care s-a emis de către M.T., la data de 18 decembrie 2001

certificatul de atestare a dreptului de proprietate, chiar recurenta - reclamantă

prin concluziile scrise formulate la data de 17 iunie 2003 a lăsat la aprecierea Instanței soluționarea cererii sale de anulare a acestui act

administrativ.

În cuprinsul acelorași

concluzii, recurenta - reclamantă recunoaște explicit că acest teren este

împrejmuit cu gard metalic încă din anul 1980, având afectațiunea arătată.

Prin urmare, recurenta - reclamantă

acceptă faptul că certificatul de atestare a dreptului de proprietate a fost

legal emis potrivit H.G. nr. 834/1991, întrucât terenul pe care îl vizează s-a

aflat în patrimoniul SC B.O. SA la data promulgării Legii nr. 15/1990.

Așa fiind, cum din modul în

care au fost concepute motivele de recurs rezultă că formal acestea privesc și

soluționarea capătului de cerere privind anularea acestui act administrativ,

Înalta Curte reține că sunt în întregime nefondate.

În ceea ce privește

suprafața de 350,89 m.p., care este încorporată în suprafața de 3788,83 m.p., pentru care s-a emis de către M.T., certificatul de atestare a dreptului de proprietate

asupra terenurilor din 18 decembrie 2001, Înalta Curte constată că între

recurenta - reclamantă și intimata - intervenientă dar și cu alte părți s-au purtat

mai multe litigii.

Prin sentința civilă nr.

5930 din 6 octombrie 2003 a Judecătoriei Sibiu, definitivă și irevocabilă prin

respingerea apelului și a recursului, s-a admis acțiunea în revendicare

formulată de SC O. SA împotriva pârâtei F.E., care a fost obligată să lase în

deplină proprietate și posesie a societății comerciale reclamante terenul în

suprafață de 350,89 m.p., situat în B.O. pavilion B.M. și să ridice gradul

împrejmuitor și construcțiile toate edificate fără autorizate de construcție,

aflate pe teren.

S-a reținut, cu putere de

lucru judecat, că pavilionul B.M. a fost edificat în anul 1910 pe terenul

proprietatea societății M.B., naționalizat în anul 1948. Terenul de 350,89 m.p. ca și întreaga suprafață de 3788,83 m.p., aflat în intravilanul orașului B.O., nu a făcut

parte din patrimoniul fostului C.A.P.

Comparând titlurile

prezentate de părți, Instanța de drept comun a hotărât că cel al SC O. SA este

mai caracterizat și prevalează adeverinței emisă pârâtei F., în procedura

reglementată de Legea nr. 18/1991, a fondului funciar, care este numai un act

premergător eliberării titlului de proprietate.

În aceeași hotărâre

judecătorească, un argument important în adoptarea soluției enunțate l-a

reprezentat, sentința civilă nr. 8004/2001 a Judecătoriei Râmnicu-Vâlcea,

rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1325/R/2002 a Curții de Apel

Pitești. Prin această sentință a fost respinsă ca nefondată acțiunea

reclamantei F.E. de obligare a C.L.O. pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 la

punerea sa în posesie pe un amplasament prestabilit, în punctul A.T., pe

terenul vizat chiar de actul administrativ atacat.

Este, prin urmare, justă

concluzia fondului în sensul că recurenta - reclamantă F.E. nu a demonstrat că

prin emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate a fost

vătămată în drepturile ori interesele sale legitime, atâta vreme cât hotărârile

judecătorești evocate îi sunt potrivnice.

Este real faptul că dreptul

de administrare asupra terenului a fost constatat în contradictoriu cu C.L.B.O.

prin sentința civilă nr. 1758 din 5 martie 2001 a Judecătoriei Râmnicu Vâlcea, definitivă și irevocabilă prin respingerea apelului cât și a

recursului pârâtului, hotărâre ce nu îi este opozabilă recurentei - reclamante,

fiind un „res inter alios judicata”. Numai că, după cum s-a arătat în cele ce

preced, recurenta - reclamantă și intimata - intervenientă s-au confruntat și

direct, în acțiunea în revendicare, când soluția a fost favorabilă tot SC O.

SA.

Toate celelalte critici ale

recurentei reiau aspectele tranșante irevocabil anterior ori concomitent cu

litigiul de față, încercând să repună în discuție dreptul de proprietate al

intimatei - interveniente și, în schimb, să releve forța dreptului său de

proprietate.

Ceea ce este cert și a fost

corect reținut de Instanța de Fond, este că recurenta - reclamantă nu poate

invoca un drept de proprietate asupra terenului în discuție, pentru că nu i s-a

emis un titlu de proprietate pe acest amplasament.

Mai mult, atât excepția

tehnică topografică efectuată la rejudecare de expertul C.P., cât și C.L. de

aplicare a Legii nr. 18/1991 (în procesul - verbal încheiat la data de 28

martie 2001) au constatat că terenul este aferent pavilionului B.M., fiind

folosit pentru exploatarea zăcământului termomineral. Coroborând această

concluzie cu adresa din 25 iunie 2002 a Primăriei Orașului Băile Olănești care

reține, ca și sentința civilă nr. 5930 din 6 octombrie 2003 a Judecătoriei Sibiu, anterior menționată, că terenul aparținând pavilionului B.M., în suprafață

de 3789,83 m.p. se află în intravilanul orașului Băile Olănești și nu a făcut

parte din patrimoniul fostului C.A.P., se poate conchide, după cum a făcut-o și

judecătorul fondului, că recurenta - reclamantă nu justifică nici măcar un

interes legitim. Recurenta - reclamantă nu poate obține nici un folos practic

din anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, întrucât

potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 1/2000 reconstituirea dreptului de

proprietate se face pe vechile amplasamente numai dacă acestea sunt libere.

Cum, din probele administrate rezultă că nu poate fi pusă în posesie pe

amplasamentul în litigiu, rezultă că poate beneficia de alte forme de

despăgubire reglementate de lege.

În acest sens, C.J. pentru

aplicarea Legii fondului funciar, prin Hotărârea nr. 4602 din 6 iunie 2002 a validat anexa 39 în care la poziția 4 figurează recurenta - reclamantă cu o suprafață

neretrocedată de 0,07 ha, în vederea stabilirii despăgubirii cuvenite. Acest

act a fost atacat de recurenta - reclamantă, astfel încât în lipsa unei

hotărâri judecătorești irevocabile, Înalta Curte nu poate reține legalitatea

sa, dar, totuși, din perspectiva examinată, relevă o consecvență a

autorităților locale în aplicarea prevederilor Legii nr. 18/1991. Acestea au

refuzat constant punerea în posesie a recurentei - reclamante pe amplasamentul

în discuție.

În fine, recurenta - reclamantă

mai invocă în recursul său situația similară a vecinului său, A.I.,

subdobânditor prin vânzare - cumpărare al unui teren ce fusese reconstituit în

temeiul aceleiași legi a fondului funciar, în pofida faptului că era cuprins în

suprafața de 3788,83 m.p. pentru care s-a emis certificatul de atestare a

dreptului de proprietate examinat.

Argumentul de analogie „ubi

eadem est ratio, eadem” este incident în speță, dar în sensul potrivnic

recurentei - reclamante, întrucât prin sentința civilă nr. 2533 din 22 mai 2003 a Judecătoriei Râmnicu Vâlcea, irevocabilă, s-a admis acțiunea în revendicare formulată de SC O.

SA, fiind obligat pârâtul A.I. să respecte dreptul de proprietate al

reclamantei, care vizează terenul de 383,83 m.p. identificat prin expertiză tehnică; același pârât a fost obligat și să ridice gardul împrejmuitor al

terenului.

Prin urmare, și în această

din urmă cauză, cântărind titlurile părților, Instanța de drept comun a conchis

că cel prezentat de SC O. SA este preferabil.

Pentru toate aceste

considerente, constatând că sentința atacată este legală și temeinică,

neexistând motive de casare ori modificare a acesteia, în temeiul art. 312

alin. (1) C. proc. civ., se va respinge recursul de față ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de F.G.E., prin procurator F.A., împotriva sentinței civile nr. 151/ FC din 20

decembrie 2004 a Curții de Apel Pitești, secția comercială și de contencios

administrativ, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 20 aprilie 2007.