ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 10077/2005

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea la data de 7 septembrie 2001 s-a contestat decizia nr. 7 din 8 iunie 2001 emisă de intimata SC O. SA prin care s-a respins cererea de restituire în natură a imobilului preluat prin Decretul de expropriere nr. 344 din 13 iulie 1957, cu motivarea că se pot obține doar despăgubiri bănești. Prin sentința civilă nr. 398 din 21 iunie 2002 pronunțată de Tribunalul Vâlcea, secția civilă, s-a admis acțiunea formulată de reclamanții L.A.M., S.F.A. și N.D.T., dispunându-se obligarea pârâtei să restituie în natură suprafața de 393,09 mp teren, astfel cum a fost individualizată prin raportul de expertiză efectuat în cauză.

Prin decizia civilă nr. 58/A din 3 octombrie 2002 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția civilă, s-a respins ca nefondat apelul formulat de către reclamanți împotriva sentinței civile nr. 398 din 21 iunie 2002 pronunțată de Tribunalul Vâlcea. Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a pronunțat decizia civilă nr. 5797 din 21 octombrie 2004 prin care a admis recursul formulat de către reclamanți împotriva deciziei de apel, dispunându-se casarea deciziei și trimiterea cauzei aceleiași instanțe pentru rejudecarea apelului. La pronunțarea deciziei de recurs s-au reținut următoarele considerente: Prin acțiune a fost invocată și nulitatea absolută a actului de privatizare al pârâtei în temeiul art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, solicitându-se desființarea acestuia.

S-a învederat atât nelegalitatea titlului statului asupra imobilului în discuție cât și faptul că pârâta declanșând ulterior notificării procedura obținerii certificatului de atestare a dreptului de proprietate pe care, de altfel, l-a și obținut în timpul derulării litigiului, 18 decembrie 2001, nu mai poate invoca buna credință menționată de art. 42 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Instanța de fond nu a analizat acest capăt de cerere iar în apel s-a reținut că procesul de privatizare a pârâtei a avut loc în anul 1990, astfel încât în patrimoniul acesteia a intrat și suprafața de 222 mp din terenul expropriat de la autoarea reclamanților.

Totodată, s-a apreciat că cererea întemeiată pe dispozițiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 nu putea fi primită pentru că terenul în discuție a fost preluat de stat cu titlu, expropriere, iar determinat era momentul în care terenul a intrat în patrimoniul pârâtei și nu cel al atestării dreptului de proprietate prin procedura reglementată de H.G. nr. 834/1991. Dezvoltând această teză, instanța de apel a conchis că terenul de 222 mp avea natura juridică a unui teren preluat de stat cu titlu valabil și transmis în proprietatea unei societăți comerciale privatizate cu respectarea dispozițiilor legale. Or, din dosar rezultă că instanțele nu au examinat prin probe dacă preluarea terenului în discuție în baza Decretului nr. 344/1957 s-a făcut cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data exproprierii, între care figurează și art. 481 C. civ.

Mai mult, prin sentința civilă nr. 1758 din 5 martie 2001 a Judecătoriei Rm. Vâlcea, devenită irevocabilă, s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că SC O. SA are un drept de administrare asupra suprafeței de 41.121,83 mp teren aferent imobilelor societății situate în Olănești, cu referire la documentația tehnică. În documentație figurează și Pensiunea nr. 277 seră amplasată pe suprafața de 1417,64 mp teren în discuție.

Din cele expuse rezultă că la data promovării acțiunii, 7 septembrie 2001, pârâta avea doar un drept de administrare asupra terenului menționat și prin urmare greșit instanța de apel a reținut că pârâta l-ar fi dobândit în proprietate încă din anul 1990. În adevăr, potrivit Ordinului nr. 154 din 26 aprilie 1991 emis de Ministerul Construcțiilor și Turismului pârâta deținea în proprietate doar construcțiile cuprinse în lista anexă la ordin, între care figura și Pensiunea nr. 2. Din această perspectivă, este reală susținerea reclamanților potrivit căreia pârâta a dobândit dreptul de proprietate asupra menționatului teren, posterior notificării ce i-a fost adresată, respectiv în timpul soluționării litigiului la instanța de fond.

În aceste condiții, instanțele aveau obligația de a analiza atât dacă imobilul în cauză a fost preluat de stat cu titlu valabil, în sensul că au fost respectate legile în vigoare la data preluării, ori dimpotrivă, preluarea s-a făcut fără titlu valabil. După clarificarea acestui aspect se impunea examinarea și a celui de-al treilea capăt de cerere al acțiunii și anume incidența dispozițiilor art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, capăt de cerere care nu a fost soluționat de instanța de fond, iar în apel a fost expediat cu mențiunea că nu putea fi primit fără însă a se și argumenta cu probe o astfel de poziție. Cu ocazia rejudecării apelului urmând a se examina și poziția procesuală a comoștenitorilor S.F.A.

și N.T.D., avându-se în vedere precizările făcute de reclamanta L.A.M. în fața instanței de fond, cât și faptul că aceștia nu figurează ca semnatari ai notificării. Prin decizia nr. 407/A din 4 iulie 2005 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția civilă, conflicte de muncă și asigurări sociale, după rejudecare, s-a respins ca nefondat apelul, reținându-se următoarele motive: Terenul în suprafață de 617,50 mp, proprietatea autoarei reclamanților, a fost expropriată prin Decretul de expropriere nr. 344 din 13 iulie 1957. Autoarea T.T. a fost despăgubită pentru terenul expropriat cu suma de 5937 lei în anul 1959, fără a mai avea vreo pretenție. Drept urmare, moștenitorii acesteia, reclamanți în cauza de față nu mai pot contesta actul de expropriere iar în aceste condiții, imobilul în litigiu se consideră că a trecut în proprietatea statului în baza unui titlu valabil, Decretul de expropriere nr. 344/1957.

Din suprafața preluată astfel, o parte este evidențiată în patrimoniul societății pârâte, fiind cuprinsă în certificatul de atestare a dreptului de proprietate, așa cum rezultă și din raportul de expertiză efectuat în cauză, teren pe care se află o seră. Cu referire la actele dosarului și la prevederile Legii nr. 15/1990 și art. 46 din Legea nr. 10/2001, s-a apreciat că nu este întemeiat capătul de cerere vizând constatarea nulității absolute a actului juridic prin care s-a privatizat societatea pârâtă. Argumentat pe actele dosarului s-a reținut că toți reclamanții din cauza de față au calitate procesuală activă, cu toate că notificarea a fost semnată doar de către reclamanta L.A.M., în calitate de moștenitoare a autoarei T.T.

Împotriva deciziei de apel au formulat recurs apelanții-reclamanți criticând-o pentru următoarele motive ce se încadrează în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., printre care și greșita apreciere a valabilității titlului statului asupra imobilului în litigiu. Exproprierea s-a făcut nelegal, încălcându-se dispozițiile constituționale, ale Codului civil art. 481, Convenției Universale a Drepturilor Omului art. 17 pct. 1 și Primul Protocol la Convenția pentru Protecția Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale art. 1. Se detaliază în cadrul recursului dispozițiile legale invocate a fi încălcate, printre care art. 481 C. civ. care prevede că nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire.

Asupra recursului, Înalta Curte constată următoarele: Analizarea valabilității titlului de preluare a imobilului în litigiu în raport de dispozițiile în vigoare la data Decretului de expropriere, cu referire expresă la art. 481 C. civ., a fost impusă prin decizia de recurs pronunțată în cauză de către Înalta Curte de Casație și Justiție. În aprecierea titlului statului, instanța de apel a făcut referire numai la decretul de expropriere și acordarea de despăgubiri autoarei reclamanților. Prin urmare, valabilitatea preluării imobilului nu a fost analizată în limitele impuse de decizia de recurs care a făcut trimitere expresă, în contextul dispozițiilor legale în vigoare la data decretului de expropriere care trebuiau analizate, la art. 481 C. civ.

și care prevede că „nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire”. În acest context, se constată că instanța de apel, procedând la rejudecarea apelului, a încălcat dispozițiile art. 315 C. proc. civ. În consecință, Curtea urmează a admite recursul formulat și a trimite cauza spre rejudecarea apelului la aceeași instanță, ocazie cu care se vor avea în vedere pe lângă dispozițiile anterioare ale instanței de recurs și celelalte critici formulate în cauză. Cheltuielile de judecată solicitate nu pot fi acordate în această fază procesuală față de modul de soluționare dispus, urmând a fi avute în vedere la soluționarea litigiului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de reclamanții L.A.M., S.F.A. și N.D.T. împotriva deciziei civile nr. 407 A din 4 iulie 2005 a Curții de Apel Pitești. Casează decizia atacată și trimite cauza aceleiași instanțe pentru rejudecarea apelului. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 decembrie 2005.