ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 889/2004

Asupra

recursurilor de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 13 aprilie 1999

sub nr. 2103 pe rolul Tribunalului Vâlcea reclamanta O.S.A.YA.I. a chemat în

judecată pârâtul Consiliul Județean Vâlcea solicitând instanței ca prin

hotărârea pe care o va pronunța să-l oblige pe acesta

- să-i lase în deplină proprietate și posesie

imobilul situat în Râmnicu – Vâlcea compus din construcții și teren în

suprafață de 1620 mp.

Ulterior reclamanta a solicitat introducerea în cauză

în calitate de pârâtă pe S.C. V. S.A., iar în locul pârâtului Consiliul

Județean Vâlcea, pe Municipiul Râmnicu Vâlcea, reprezentat prin Primar.

În motivarea acțiunii reclamanta arată că este unica

moștenitoare a tatălui ei S.T. care a fost proprietarul imobilului revendicat,

care i-a fost preluat abuziv de către stat în baza Decretului nr. 92/1950, deși

făcea parte din categoria persoanelor exceptate de la naționalizare.

În drept acțiunea a fost întemeiată pe prevederile

art. 480 C. civ.

Tribunalul Vâlcea prin sentința civilă nr. 15 din 18

ianuarie 2000 a respins acțiunea ca nefondată, reținând că autorul reclamantei

s-a adresat Comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995 care i-a acordat

despăgubiri și deci nu este posibil a se uzita două proceduri, una prevăzută de

legea specială, iar alta potrivit dreptului comun.

Prin decizia civilă nr. 55 A din 4 mai 2000 Curtea de

apel Pitești a respins apelul declarat de către reclamantă împotriva hotărârii

pronunțate de către instanța de fond.

Pentru a pronunța această decizie instanța de apel a

reținut că autorului reclamantei i s-au acordat despăgubiri, statuându-se de

către Comisia pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 prin hotărârea pe care

aceasta a pronunțat-o ca imobilul în litigiu a trecut cu titlu valabil în

proprietatea statului, iar autorul reclamantei nu a mai formulat plângere

împotriva acestei hotărâri.

Curtea Supremă de Justiție, prin decizia civilă nr.

1471 din 9 martie  2001 a admis recursul formulat de către reclamanți și a

casat atât decizia pronunțată de către Curtea de apel Pitești cât și sentința

Tribunalului Vâlcea trimițând cauza spre rejudecare acestei din urmă instanțe.

În considerentele deciziei de casare s-a reținut că

hotărârea nr. 287 a Comisiei Județene Vâlcea pentru aplicarea Legii nr. 112/1995

a fost pronunțată la data de 3 februarie 1998, iar autorul reclamantei care

formulase cererea, S.T., a decedat la data de 2 noiembrie 1997, deci nu a

cunoscut de existența ei și evident nici nu putea formula căile de atac

împotriva acesteia.

În ceea ce o privește pe reclamantă, succesoarea

tatălui său (conform certificatului de moștenitor) constată instanța de casare,

nu s-a observat că aceasta, chiar înainte de pronunțarea hotărârii Comisiei, a

formulat o primă acțiune în revendicare a aceluiași imobil, care însă a fost

respinsă pentru lipsa calității procesual pasive a Consiliului Local al

Municipiului Râmnicu Vâlcea, ceea ce nu are relevanță în prezenta cauză.

Concluzionând, instanța de trimitere reține

„reclamanta, căci numai despre ea poate fi vorba în prezenta acțiune, a ales

calea dreptului comun pentru revendicarea imobilului, considerând că acesta nu

a fost preluat de stat cu titlu valabil potrivit legii”.

A constatat, de asemenea, că deși instanțele au

reținut din punct de vedere teoretic corect principiul „electa una vie”, în

cazul în speță „nu poate fi vorba de aplicarea acestuia, față de succesiunea

faptelor astfel cum au fost arătate”.

Cauza a fost înregistrată pentru rejudecare la

Tribunalul Vâlcea sub nr. 4049/2001.

Reclamanta și-a complicat acțiunea, în sensul că a

chemat în judecată și pe pârâtul M.D.G., acționar majoritar al pârâtei S.C. V.

S.A., solicitând obligația pârâților la plata de daune morale în cuantum de

300.000 lei dându-le valoare de reparație simbolică a traumelor cauzate prin

preluarea fără drept a imobilului revendicat.

Acțiunea, astfel cum a fost complectată, a fost

respinsă ca nefondată de către Tribunalul Vâlcea prin sentința civilă nr. 363

din 31 mai 2002, reținând în esență că în cauză nu sunt aplicabile prevederile

art. 480 C. civ., ci prevederile Legii speciale nr. 112/1995 și, ca atare,

hotărârea pronunțată de către Comisia instituită în baza acestei legi, prin

care au fost acordate despăgubiri pentru imobil, care nu a fost atacată cu

plângere, își produce efectele.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta

invocând motive de nelegalitate și netemeinicie.

Curtea de apel Pitești, prin decizia civilă nr. 98 A

din 5 octombrie 2002, a admis apelul, a schimbat în tot sentința în sensul că a

admis acțiunea și a obligat pe pârâta S.C. V. S.A. să lase în deplină

proprietate și posesie reclamantei imobilul teren în suprafață de 542,30 mp și

construcțiile aflate pe teren, imobil care se identifică potrivit raportului de

expertiză întocmit de ing. C.M.C.

- A respins acțiunea împotriva pârâților M.D.G. și

Municipiul Râmnicu Vâlcea.

- A respins cererea privind plata de daune morale.

Pentru a pronunța această hotărâre instanța de apel a

reținut în esență că deși prin dispozitivul hotărârii instanța de fond a arătat

în mod expres că acțiunea a fost respinsă ca neîntemeiată, în considerentele

hotărârii se constată că acțiunea este inadmisibilă.

În afară de această contradicție între dispozitiv și

considerente, instanța de apel a mai reținut și încălcarea prevederilor art.

315 alin. (1) C. proc. civ. prin faptul că instanța de fond rejudecând cauza nu

a ținut seama de problemele de drept dezlegate de către instanța de recurs.

Pe fondul cauzei instanța de apel a reținut că

imobilul în litigiu a fost preluat în mod abuziv  de la autorul reclamantei

printr-un act administrativ, ordinul nr. 2205 din 16 octombrie 1948, emis de

Ministerul Industriei, iar apoi pentru „legalizarea acestei măsuri abuzive a

fost naționalizat prin Decretul nr. 92/1950, fără ca inițial să fie menționat

în anexele decretului.

Includerea în anexele decretului s-a făcut în anul

1959.

În consecință s-a apreciat că imobilul în litigiu a

fost preluat de către stat fără titlu și, în consecință, urmează a fi

retrocedat.

S-a apreciat totodată că autorul reclamantei era o

persoană exceptată de la naționalizare, dovada în acest sens fiind adeverința eliberată

la data de 20 mai 1959, deci în acea perioadă chiar prin care S.T. a fost scos

din categoria chiaburilor, calitate în considerarea căreia i-a fost preluat

imobilul.

Celelalte cereri din acțiune au fost apreciate ca

neîntemeiate, reținând că deținătoarea imobilului este pârâta S.C. V.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs pârâta S.C.

V. S.A. și reclamanta, invocând motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

În recursul său pârâta S.C. V. S.A. susține că

instanța de apel a făcut o aplicare greșită a legii considerând că acțiunii în

revendicare formulată de către reclamanți îi sunt aplicabile dispozițiile art.

47 și art. 22 din Legea 10/2001.

Se mai susține că instanța de apel a încălcat prevederile

art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 considerând că reclamanta nu trebuie să

mai parcurgă procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001.

În motivarea recursului se mai arată că instanța de

apel a interpretat greșit probele, reținând că reclamanta are un titlu de

proprietate asupra imobilului și că ar fi singura moștenitoare, deși mai există

și alți moștenitori.

De asemenea, se arată că imobilul a fost preluat de

stat cu titlu valabil, iar autorul reclamantei putea să constate hotărârea

Comisiei (instituită conform Legii nr. 112/1995) prin care i s-a respins

restituirea în natură a imobilului, deoarece el a fost reprezentat permanent de

către reclamantă.

Recursul este nefondat.

Este de reținut în primul rând că procesul a mai

parcurs un ciclu procesual, iar Curtea Supremă de Justiție, admițând recursul

declarat de către reclamantă, a casat hotărârile pronunțate de către instanțele

de fond și apel și a trimis cauza spre rejudecare instanței de fond.

Mai este de reținut că în conformitate cu prevederile

art. 315 alin. (1) C. proc. civ.„hotărârile instanței de recurs asupra

problemelor de drept dezlegate, sunt obligatorii pentru judecătorii fondului”.

Această prevedere legală a fost însă încălcată de

către instanța de fond, iar instanța de apel, cu o amplă motivare, a arătat că

este cadrul juridic stabilit de către instanța de recurs, prin decizia de

casare cu trimitere și a pronunțat o hotărâre în conformitate cu aceasta.

În acest sens este de reținut că reclamanta a

formulat o acțiune în revendicare a imobilului în litigiu.

Pe parcursul soluționării cauzei au intrat în vigoare

prevederile Legii nr. 10/2001.

Critica formulată de către pârâta-recurentă, că

instanța de apel a făcut o greșită aplicare a legii este nefondată întrucât

cadrul juridic al cauzei a fost stabilit în mod obligatoriu în baza art. 315 alin.

(1) C. proc. civ. de către instanța de casare.

În acest sens s-a statuat corect că imobilul a fost

preluat de către stat fără titlu valabil pentru că prevederile Decretului nr.

92/1950 de naționalizare nu au fost respectate.

Astfel,

autorul reclamantei, proprietarul imobilului, făcea parte din categoria

persoanelor exceptate de la naționalizare – pe de o parte – și pe de altă

parte, oricum, la data naționalizării, atât imobilul cât și proprietarul său nu

figurau în anexele decretului; completarea acestora făcându-se după 9 ani.

De asemenea, nici susținerea

recurentei că instanța ar fi încălcat prevederile art. 47 alin. (1) din Legea

nr. 10/2001 nu este fondată, pentru că acest text de lege prevede că persoanele

îndreptățite la restituire, în cazul în care, înainte de intrarea în vigoare a

legii porniseră un proces în revendicare a unui imobil din categoria celor

prevăzute de Legea nr. 10/2001 are posibilitatea de a alege fie să continue

acel proces (ca în cazul în speță) fie să solicite suspendarea lui, întrucât

alege procedura necontencioasă.

Ca atare, susținerea recurentei că

reclamanta ar fi trimis în mod obligatoriu să urmeze procedura specială

instituită prin noua lege, este nefondată.

În ceea ce privește susținerile

referitoare la faptul că instanța de apel a interpretat greșit probele și pe

cale de consecință a reținut greșit că reclamanta ar fi făcut dovada titlului

său de proprietari și a faptului că este unica moștenitoare, urmează a reține că

sunt de asemenea nefondate.

Astfel aceste aspecte au fost

statuate în mod obligatoriu de instanța de casare, care a constatat în mod

expres „că reclamanta – căci numai de ea poate fi vorba în prezenta acțiune

este succesoarea tatălui  său S.T., potrivit certificatului de moștenitor nr.

592 din 22 decembrie 1997” deci nu se mai poate de existența altor succesori.

De asemenea, instanța de casare a

statuat obligatoriu că autorul reclamantei nu a cunoscut hotărârea Comisiei

instituite conform Legii nr. 112/1991, întrucât decedase înainte de pronunțarea

ei, și, ca atare, nu putea să formuleze căile de atac împotriva acesteia.

În consecință, nu este vorba de o

achiesare la soluția de a primi despăgubiri în loc de restituirea în natură și

ca atare principiul „electa una via” în speță față de succesiunea situațiilor

de fapt, nu-și găsește aplicare, astfel cum a reținut de altfel și instanța de

casare.

Distinct de cele mai înainte

arătate, aceste aspecte învederate în motivarea recursului privind aprecierea

greșită a probelor și reținerea unei situații de fapt eronate, ca urmare a

abrogării pct. 11 al art. 304 C. proc. civ. prin O.U.G. nr. 138/2000, nici nu

mai pot fi analizate.

Pentru toate aceste considerente

recursul formulat de către pârâta S.C. V. S.A. urmează a fi respins ca

nefondat.

În cel de al doilea recurs formulat

împotriva deciziei pronunțate de către instanța de apel, reclamanta O.S.I.Y.A.,

susține că hotărârea recurată este doar parțial nelegală și netemeinică.

În acest sens arată că instanța trebuia

să-i retrocedeze întreaga suprafață de teren de 1620 mp și nu cea stabilită în

expertiză de 542, 30 mp.

Arată, de asemenea, că instanța de

apel trebuia să-i acorde și despăgubirile morale pe care le-a solicitat atâta

timp cât a reținut că imobilul a fost preluat abuziv.

Este de menționat că temeiul de

drept al acestui recurs invocat de către reclamantă este pct. 9 al art. 304 C.

proc. civ.

Motivarea recursului nu se

încadrează însă în ipotezele prevăzute de acest text de lege, ci ele, eventual,

s-ar putea încadra în motivul prevăzut de pct. 11 al art. 304 C. proc. civ.,

deoarece faptul că i s-a restituit doar parțial o suprafață de teren avându-se

în vedere constatările expertizei tehnice efectuate în cauză și nu s-au

considerat a fi dovedite pretențiile pentru despăgubiri morale reprezintă

aprecieri cu privire la situația de fapt.

În consecință, întrucât pct. 11 al

art. 304 C. proc. civ. a fost abrogat prin O.U.G. nr. 138/2000, acest motiv nu

mai poate fi analizat.

Astfel fiind, și recursul formulat

de către reclamantă pentru considerentele arătate, urmează a fi respins ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondate recursurile

formulate de S.C. V. S.A. Râmnicu Vâlcea și O.S.I.Y.A. împotriva deciziei nr.

98/A din 5 decembrie 2002 a Curții de Apel Pitești, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi  3 februarie 2004.