ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 889/2004

Asupra recursurilor de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 13 aprilie 1999 sub nr. 2103 pe rolul Tribunalului Vâlcea reclamanta O.S.A.YA.I. a chemat în judecată pârâtul Consiliul Județean Vâlcea solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să-l oblige pe acesta - să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în Râmnicu – Vâlcea compus din construcții și teren în suprafață de 1620 mp. Ulterior reclamanta a solicitat introducerea în cauză în calitate de pârâtă pe S.C. V. S.A., iar în locul pârâtului Consiliul Județean Vâlcea, pe Municipiul Râmnicu Vâlcea, reprezentat prin Primar. În motivarea acțiunii reclamanta arată că este unica moștenitoare a tatălui ei S.T.

care a fost proprietarul imobilului revendicat, care i-a fost preluat abuziv de către stat în baza Decretului nr. 92/1950, deși făcea parte din categoria persoanelor exceptate de la naționalizare. În drept acțiunea a fost întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ. Tribunalul Vâlcea prin sentința civilă nr. 15 din 18 ianuarie 2000 a respins acțiunea ca nefondată, reținând că autorul reclamantei s-a adresat Comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995 care i-a acordat despăgubiri și deci nu este posibil a se uzita două proceduri, una prevăzută de legea specială, iar alta potrivit dreptului comun. Prin decizia civilă nr. 55 A din 4 mai 2000 Curtea de apel Pitești a respins apelul declarat de către reclamantă împotriva hotărârii pronunțate de către instanța de fond.

Pentru a pronunța această decizie instanța de apel a reținut că autorului reclamantei i s-au acordat despăgubiri, statuându-se de către Comisia pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 prin hotărârea pe care aceasta a pronunțat-o ca imobilul în litigiu a trecut cu titlu valabil în proprietatea statului, iar autorul reclamantei nu a mai formulat plângere împotriva acestei hotărâri. Curtea Supremă de Justiție, prin decizia civilă nr. 1471 din 9 martie 2001 a admis recursul formulat de către reclamanți și a casat atât decizia pronunțată de către Curtea de apel Pitești cât și sentința Tribunalului Vâlcea trimițând cauza spre rejudecare acestei din urmă instanțe.

În considerentele deciziei de casare s-a reținut că hotărârea nr. 287 a Comisiei Județene Vâlcea pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 a fost pronunțată la data de 3 februarie 1998, iar autorul reclamantei care formulase cererea, S.T., a decedat la data de 2 noiembrie 1997, deci nu a cunoscut de existența ei și evident nici nu putea formula căile de atac împotriva acesteia. În ceea ce o privește pe reclamantă, succesoarea tatălui său (conform certificatului de moștenitor) constată instanța de casare, nu s-a observat că aceasta, chiar înainte de pronunțarea hotărârii Comisiei, a formulat o primă acțiune în revendicare a aceluiași imobil, care însă a fost respinsă pentru lipsa calității procesual pasive a Consiliului Local al Municipiului Râmnicu Vâlcea, ceea ce nu are relevanță în prezenta cauză.

Concluzionând, instanța de trimitere reține „reclamanta, căci numai despre ea poate fi vorba în prezenta acțiune, a ales calea dreptului comun pentru revendicarea imobilului, considerând că acesta nu a fost preluat de stat cu titlu valabil potrivit legii”. A constatat, de asemenea, că deși instanțele au reținut din punct de vedere teoretic corect principiul „electa una vie”, în cazul în speță „nu poate fi vorba de aplicarea acestuia, față de succesiunea faptelor astfel cum au fost arătate”. Cauza a fost înregistrată pentru rejudecare la Tribunalul Vâlcea sub nr. 4049/2001. Reclamanta și-a complicat acțiunea, în sensul că a chemat în judecată și pe pârâtul M.D.G., acționar majoritar al pârâtei S.C.

V. S.A., solicitând obligația pârâților la plata de daune morale în cuantum de 300.000 lei dându-le valoare de reparație simbolică a traumelor cauzate prin preluarea fără drept a imobilului revendicat. Acțiunea, astfel cum a fost complectată, a fost respinsă ca nefondată de către Tribunalul Vâlcea prin sentința civilă nr. 363 din 31 mai 2002, reținând în esență că în cauză nu sunt aplicabile prevederile art. 480 C. civ., ci prevederile Legii speciale nr. 112/1995 și, ca atare, hotărârea pronunțată de către Comisia instituită în baza acestei legi, prin care au fost acordate despăgubiri pentru imobil, care nu a fost atacată cu plângere, își produce efectele. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta invocând motive de nelegalitate și netemeinicie.

Curtea de apel Pitești, prin decizia civilă nr. 98 A din 5 octombrie 2002, a admis apelul, a schimbat în tot sentința în sensul că a admis acțiunea și a obligat pe pârâta S.C. V. S.A. să lase în deplină proprietate și posesie reclamantei imobilul teren în suprafață de 542,30 mp și construcțiile aflate pe teren, imobil care se identifică potrivit raportului de expertiză întocmit de ing. C.M.C. - A respins acțiunea împotriva pârâților M.D.G. și Municipiul Râmnicu Vâlcea. - A respins cererea privind plata de daune morale. Pentru a pronunța această hotărâre instanța de apel a reținut în esență că deși prin dispozitivul hotărârii instanța de fond a arătat în mod expres că acțiunea a fost respinsă ca neîntemeiată, în considerentele hotărârii se constată că acțiunea este inadmisibilă.

În afară de această contradicție între dispozitiv și considerente, instanța de apel a mai reținut și încălcarea prevederilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ. prin faptul că instanța de fond rejudecând cauza nu a ținut seama de problemele de drept dezlegate de către instanța de recurs. Pe fondul cauzei instanța de apel a reținut că imobilul în litigiu a fost preluat în mod abuziv de la autorul reclamantei printr-un act administrativ, ordinul nr. 2205 din 16 octombrie 1948, emis de Ministerul Industriei, iar apoi pentru „legalizarea acestei măsuri abuzive a fost naționalizat prin Decretul nr. 92/1950, fără ca inițial să fie menționat în anexele decretului. Includerea în anexele decretului s-a făcut în anul 1959. În consecință s-a apreciat că imobilul în litigiu a fost preluat de către stat fără titlu și, în consecință, urmează a fi retrocedat.

S-a apreciat totodată că autorul reclamantei era o persoană exceptată de la naționalizare, dovada în acest sens fiind adeverința eliberată la data de 20 mai 1959, deci în acea perioadă chiar prin care S.T. a fost scos din categoria chiaburilor, calitate în considerarea căreia i-a fost preluat imobilul. Celelalte cereri din acțiune au fost apreciate ca neîntemeiate, reținând că deținătoarea imobilului este pârâta S.C. V. Împotriva acestei decizii au formulat recurs pârâta S.C. V. S.A. și reclamanta, invocând motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În recursul său pârâta S.C. V. S.A. susține că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a legii considerând că acțiunii în revendicare formulată de către reclamanți îi sunt aplicabile dispozițiile art. 47 și art. 22 din Legea 10/2001.

Se mai susține că instanța de apel a încălcat prevederile art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 considerând că reclamanta nu trebuie să mai parcurgă procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001. În motivarea recursului se mai arată că instanța de apel a interpretat greșit probele, reținând că reclamanta are un titlu de proprietate asupra imobilului și că ar fi singura moștenitoare, deși mai există și alți moștenitori. De asemenea, se arată că imobilul a fost preluat de stat cu titlu valabil, iar autorul reclamantei putea să constate hotărârea Comisiei (instituită conform Legii nr. 112/1995) prin care i s-a respins restituirea în natură a imobilului, deoarece el a fost reprezentat permanent de către reclamantă.

Recursul este nefondat. Este de reținut în primul rând că procesul a mai parcurs un ciclu procesual, iar Curtea Supremă de Justiție, admițând recursul declarat de către reclamantă, a casat hotărârile pronunțate de către instanțele de fond și apel și a trimis cauza spre rejudecare instanței de fond. Mai este de reținut că în conformitate cu prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ.„hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, sunt obligatorii pentru judecătorii fondului”. Această prevedere legală a fost însă încălcată de către instanța de fond, iar instanța de apel, cu o amplă motivare, a arătat că este cadrul juridic stabilit de către instanța de recurs, prin decizia de casare cu trimitere și a pronunțat o hotărâre în conformitate cu aceasta.

În acest sens este de reținut că reclamanta a formulat o acțiune în revendicare a imobilului în litigiu. Pe parcursul soluționării cauzei au intrat în vigoare prevederile Legii nr. 10/2001. Critica formulată de către pârâta-recurentă, că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a legii este nefondată întrucât cadrul juridic al cauzei a fost stabilit în mod obligatoriu în baza art. 315 alin. (1) C. proc. civ. de către instanța de casare. În acest sens s-a statuat corect că imobilul a fost preluat de către stat fără titlu valabil pentru că prevederile Decretului nr. 92/1950 de naționalizare nu au fost respectate. Astfel, autorul reclamantei, proprietarul imobilului, făcea parte din categoria persoanelor exceptate de la naționalizare – pe de o parte – și pe de altă parte, oricum, la data naționalizării, atât imobilul cât și proprietarul său nu figurau în anexele decretului; completarea acestora făcându-se după 9 ani.

De asemenea, nici susținerea recurentei că instanța ar fi încălcat prevederile art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 nu este fondată, pentru că acest text de lege prevede că persoanele îndreptățite la restituire, în cazul în care, înainte de intrarea în vigoare a legii porniseră un proces în revendicare a unui imobil din categoria celor prevăzute de Legea nr. 10/2001 are posibilitatea de a alege fie să continue acel proces (ca în cazul în speță) fie să solicite suspendarea lui, întrucât alege procedura necontencioasă. Ca atare, susținerea recurentei că reclamanta ar fi trimis în mod obligatoriu să urmeze procedura specială instituită prin noua lege, este nefondată. În ceea ce privește susținerile referitoare la faptul că instanța de apel a interpretat greșit probele și pe cale de consecință a reținut greșit că reclamanta ar fi făcut dovada titlului său de proprietari și a faptului că este unica moștenitoare, urmează a reține că sunt de asemenea nefondate.

Astfel aceste aspecte au fost statuate în mod obligatoriu de instanța de casare, care a constatat în mod expres „că reclamanta – căci numai de ea poate fi vorba în prezenta acțiune este succesoarea tatălui său S.T., potrivit certificatului de moștenitor nr. 592 din 22 decembrie 1997” deci nu se mai poate de existența altor succesori. De asemenea, instanța de casare a statuat obligatoriu că autorul reclamantei nu a cunoscut hotărârea Comisiei instituite conform Legii nr. 112/1991, întrucât decedase înainte de pronunțarea ei, și, ca atare, nu putea să formuleze căile de atac împotriva acesteia. În consecință, nu este vorba de o achiesare la soluția de a primi despăgubiri în loc de restituirea în natură și ca atare principiul „electa una via” în speță față de succesiunea situațiilor de fapt, nu-și găsește aplicare, astfel cum a reținut de altfel și instanța de casare.

Distinct de cele mai înainte arătate, aceste aspecte învederate în motivarea recursului privind aprecierea greșită a probelor și reținerea unei situații de fapt eronate, ca urmare a abrogării pct. 11 al art. 304 C. proc. civ. prin O.U.G. nr. 138/2000, nici nu mai pot fi analizate. Pentru toate aceste considerente recursul formulat de către pârâta S.C. V. S.A. urmează a fi respins ca nefondat. În cel de al doilea recurs formulat împotriva deciziei pronunțate de către instanța de apel, reclamanta O.S.I.Y.A., susține că hotărârea recurată este doar parțial nelegală și netemeinică. În acest sens arată că instanța trebuia să-i retrocedeze întreaga suprafață de teren de 1620 mp și nu cea stabilită în expertiză de 542, 30 mp.

Arată, de asemenea, că instanța de apel trebuia să-i acorde și despăgubirile morale pe care le-a solicitat atâta timp cât a reținut că imobilul a fost preluat abuziv. Este de menționat că temeiul de drept al acestui recurs invocat de către reclamantă este pct. 9 al art. 304 C. proc. civ. Motivarea recursului nu se încadrează însă în ipotezele prevăzute de acest text de lege, ci ele, eventual, s-ar putea încadra în motivul prevăzut de pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., deoarece faptul că i s-a restituit doar parțial o suprafață de teren avându-se în vedere constatările expertizei tehnice efectuate în cauză și nu s-au considerat a fi dovedite pretențiile pentru despăgubiri morale reprezintă aprecieri cu privire la situația de fapt.

În consecință, întrucât pct. 11 al art. 304 C. proc. civ. a fost abrogat prin O.U.G. nr. 138/2000, acest motiv nu mai poate fi analizat. Astfel fiind, și recursul formulat de către reclamantă pentru considerentele arătate, urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondate recursurile formulate de S.C. V. S.A. Râmnicu Vâlcea și O.S.I.Y.A. împotriva deciziei nr. 98/A din 5 decembrie 2002 a Curții de Apel Pitești, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 februarie 2004.