ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2644/2004

Asupra recursului

de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele :

Prin sentința civilă nr. 3253 din 15 septembrie

2003, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și litigii de

muncă, a admis excepția autorității de lucru judecat și a respins contestația

formulată de A.N., în contradictoriu cu S.C. R. S.A. București.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut

că, prin acțiunea înregistrată la data de 14 martie 2003, reclamanta a cerut să

se constate nulitatea absolută a dispoziției nr.123 din 1 septembrie 1999, prin

care unitatea a luat măsura desfacerii contractului de muncă, în temeiul

art.130 lit. i) C. muncii, dar există autoritate de lucru judecat, deoarece

prin sentința civilă nr. 8770 din 11 mai 2000 a Judecătoriei sectorului 1

București, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 113/A din 24 ianuarie

2001 a Tribunalului București, s-a respins contestația formulată împotriva aceleiași

dispoziții, ca fiind tardiv introdusă.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs

reclamanta A.N. care, invocând art. 304 pct. 6, 7, 8 și 10 C. proc. civ.,

susține că a cerut instanței să facă un control de legalitate, conform Codului

muncii care era în vigoare în anul 1995, pentru că i s-a desfăcut contractul de

muncă pentru fapta de delapidare, însă în urma cercetărilor efectuate de

organele de urmărire penală s-a stabilit nevinovăția sa, așa cum rezultă din adresa

nr. 707 din 12 iunie 1999.

Susține recurenta că, deși era evidentă

nelegalitatea deciziei prin care i-a fost desfăcut contractul de muncă,

instanța, prevalându-se de excepția lucrului judecat, reține numai soluția respingerii

contestației pe motiv de tardivitate, iar obiectul acțiunii nu este cel reținut

de instanță. A cerut să se verifice legalitatea deciziei prin care a fost

sancționată pentru fapta pretins comisă și să se constate că măsura luată în

temeiul art. 130 lit. i) C. muncii a fost greșită, pentru că ulterior modul de

comportare al societății a fost specific art. 130 lit. j), în raport cu care

avea dreptul la reparații, datorită gravei acuzații ce i s-a adus pe nedrept.

După expirarea termenului prevăzut de lege pentru

motivarea recursului, reclamanta a mai formulat două cereri, înregistrate la 23

martie 2004 și 1 aprilie 2004, în care susține că refuzul unității de a-i

rectifica în cartea de muncă temeiul desfacerii contractului de muncă a

constituit un impediment pentru găsirea unui loc de muncă și că nu a putut

formula în termen contestația, pentru că decizia nr. 123 din 1 septembrie 1995

nu i-a fost comunicată. Mai arată că, unitatea a luat măsura desfacerii

contractului de muncă fără să aștepte rezultatul cercetărilor penale și că

prima contestație s-a formulat la terminarea cercetărilor penale.

Recursul este nefondat.

În declarația de recurs se invocă art. 304 pct.

6, 7, 8 și 10 C. proc. civ., fără să se formuleze critici care să facă posibilă

încadrarea în motivele de recurs prevăzute de art. 304, la punctele invocate,

iar în finalul cererii de recurs se arată că vor fi depuse motive întemeiate pe

textul invocat, dar nici în cererile înregistrate ulterior nu se fac susțineri

în sensul textului menționat.

Totuși, raportat la soluția pronunțată prin

hotărârea atacată și la art. 129 pct. 6 C. proc. civ., susținerea că obiectul

acțiunii este altul decât cel reținut de tribunal impune verificarea

legalității hotărârii, deoarece privește greșita aplicare a dispozițiilor

legale care obligă judecătorii să hotărască numai asupra obiectului cererii

deduse judecății.

Se constată însă, că prima instanță a calificat

corect acțiunea, al cărei obiect a fost determinat de reclamantă prin cererile

depuse la dosar, iar indicarea greșită a temeiului de drept (art. 111 C. proc.

civ.) nu putea influența soluția pronunțată.

Prin acțiune, s-a cerut să se constate nulitatea

absolută a deciziei nr. 123 din 1 septembrie 1995, în temeiul art. 111 C. proc.

civ., iar în cererea aflată la dosarul tribunalului se arată că nu se contestă

decizia, însă reclamanta dorește să dovedească nulitatea actului. În memoriul

aflat la dosar, reclamanta cere să se facă un control al legalității deciziei,

indicând punctele asupra cărora trebuie efectuat controlul, iar la termenul din

data de 15 septembrie 2003 a susținut că nu solicită anularea deciziei, dar

trebuie să se stabilească modalitatea în care a fost emisă.

Dispoziția nr. 123 din 1 septembrie 1995, fiind

însă emisă în temeiul art. 130 lit. i) C. muncii, controlul legalității

actului, stabilirea modului în care a fost emis și a temeiului desfacerii

contractului sunt posibile numai în cadrul contestației formulate în condițiile

Codului muncii și nu în temeiul art. 111 C. proc. civ., text indicat în

acțiune.

Vechiul Cod al muncii, invocat de recurentă, în

vigoare la data emiterii dispoziției nr. 123/1995, în art. 174-179 stabilea tot

calea contestației împotriva actului unilateral emis de unitate.

Prin urmare, deoarece, în raport cu aceste dispoziții,

verificarea legalității actului unilateral, prin care s-a luat măsura

desfacerii contractului de muncă, este posibilă numai în condițiile și după

procedura stabilite de Codul muncii, iar instanța poate să dea acțiunii

calificarea exactă fără să se orienteze după sensul termenilor folosiți de

parte, se constată că prima instanța a caracterizat corect cererile

reclamantei, reținând că este învestită cu contestație împotriva dispoziției

nr. 123/1995.

Susținerile care privesc termenul în care s-a

formulat prima contestație și motivele pentru care acea contestație s-a

înregistrat în anul 2000 nu vor fi analizate, pentru că în acest proces nu

poate fi verificată legalitatea hotărârii pronunțată în procesul anterior.

Pentru considerentele arătate, recursul va fi

respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

reclamanta A.N. împotriva sentinței civile nr. 3253 din 15 septembrie 2003 a

Tribunalului București, secția a VIII-a litigii de muncă și conflicte de muncă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 1 aprilie 2004.