ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2644/2004

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele : Prin sentința civilă nr. 3253 din 15 septembrie 2003, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și litigii de muncă, a admis excepția autorității de lucru judecat și a respins contestația formulată de A.N., în contradictoriu cu S.C. R. S.A. București.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că, prin acțiunea înregistrată la data de 14 martie 2003, reclamanta a cerut să se constate nulitatea absolută a dispoziției nr.123 din 1 septembrie 1999, prin care unitatea a luat măsura desfacerii contractului de muncă, în temeiul art.130 lit. i) C. muncii, dar există autoritate de lucru judecat, deoarece prin sentința civilă nr. 8770 din 11 mai 2000 a Judecătoriei sectorului 1 București, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 113/A din 24 ianuarie 2001 a Tribunalului București, s-a respins contestația formulată împotriva aceleiași dispoziții, ca fiind tardiv introdusă. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta A.N. care, invocând art. 304 pct. 6, 7, 8 și 10 C. proc.

civ., susține că a cerut instanței să facă un control de legalitate, conform Codului muncii care era în vigoare în anul 1995, pentru că i s-a desfăcut contractul de muncă pentru fapta de delapidare, însă în urma cercetărilor efectuate de organele de urmărire penală s-a stabilit nevinovăția sa, așa cum rezultă din adresa nr. 707 din 12 iunie 1999. Susține recurenta că, deși era evidentă nelegalitatea deciziei prin care i-a fost desfăcut contractul de muncă, instanța, prevalându-se de excepția lucrului judecat, reține numai soluția respingerii contestației pe motiv de tardivitate, iar obiectul acțiunii nu este cel reținut de instanță.

A cerut să se verifice legalitatea deciziei prin care a fost sancționată pentru fapta pretins comisă și să se constate că măsura luată în temeiul art. 130 lit. i) C. muncii a fost greșită, pentru că ulterior modul de comportare al societății a fost specific art. 130 lit. j), în raport cu care avea dreptul la reparații, datorită gravei acuzații ce i s-a adus pe nedrept. După expirarea termenului prevăzut de lege pentru motivarea recursului, reclamanta a mai formulat două cereri, înregistrate la 23 martie 2004 și 1 aprilie 2004, în care susține că refuzul unității de a-i rectifica în cartea de muncă temeiul desfacerii contractului de muncă a constituit un impediment pentru găsirea unui loc de muncă și că nu a putut formula în termen contestația, pentru că decizia nr. 123 din 1 septembrie 1995 nu i-a fost comunicată.

Mai arată că, unitatea a luat măsura desfacerii contractului de muncă fără să aștepte rezultatul cercetărilor penale și că prima contestație s-a formulat la terminarea cercetărilor penale. Recursul este nefondat. În declarația de recurs se invocă art. 304 pct. 6, 7, 8 și 10 C. proc. civ., fără să se formuleze critici care să facă posibilă încadrarea în motivele de recurs prevăzute de art. 304, la punctele invocate, iar în finalul cererii de recurs se arată că vor fi depuse motive întemeiate pe textul invocat, dar nici în cererile înregistrate ulterior nu se fac susțineri în sensul textului menționat. Totuși, raportat la soluția pronunțată prin hotărârea atacată și la art. 129 pct. 6 C. proc.

civ., susținerea că obiectul acțiunii este altul decât cel reținut de tribunal impune verificarea legalității hotărârii, deoarece privește greșita aplicare a dispozițiilor legale care obligă judecătorii să hotărască numai asupra obiectului cererii deduse judecății. Se constată însă, că prima instanță a calificat corect acțiunea, al cărei obiect a fost determinat de reclamantă prin cererile depuse la dosar, iar indicarea greșită a temeiului de drept (art. 111 C. proc. civ.) nu putea influența soluția pronunțată. Prin acțiune, s-a cerut să se constate nulitatea absolută a deciziei nr. 123 din 1 septembrie 1995, în temeiul art. 111 C. proc. civ., iar în cererea aflată la dosarul tribunalului se arată că nu se contestă decizia, însă reclamanta dorește să dovedească nulitatea actului.

În memoriul aflat la dosar, reclamanta cere să se facă un control al legalității deciziei, indicând punctele asupra cărora trebuie efectuat controlul, iar la termenul din data de 15 septembrie 2003 a susținut că nu solicită anularea deciziei, dar trebuie să se stabilească modalitatea în care a fost emisă. Dispoziția nr. 123 din 1 septembrie 1995, fiind însă emisă în temeiul art. 130 lit. i) C. muncii, controlul legalității actului, stabilirea modului în care a fost emis și a temeiului desfacerii contractului sunt posibile numai în cadrul contestației formulate în condițiile Codului muncii și nu în temeiul art. 111 C. proc. civ., text indicat în acțiune. Vechiul Cod al muncii, invocat de recurentă, în vigoare la data emiterii dispoziției nr. 123/1995, în art. 174-179 stabilea tot calea contestației împotriva actului unilateral emis de unitate.

Prin urmare, deoarece, în raport cu aceste dispoziții, verificarea legalității actului unilateral, prin care s-a luat măsura desfacerii contractului de muncă, este posibilă numai în condițiile și după procedura stabilite de Codul muncii, iar instanța poate să dea acțiunii calificarea exactă fără să se orienteze după sensul termenilor folosiți de parte, se constată că prima instanța a caracterizat corect cererile reclamantei, reținând că este învestită cu contestație împotriva dispoziției nr. 123/1995. Susținerile care privesc termenul în care s-a formulat prima contestație și motivele pentru care acea contestație s-a înregistrat în anul 2000 nu vor fi analizate, pentru că în acest proces nu poate fi verificată legalitatea hotărârii pronunțată în procesul anterior.

Pentru considerentele arătate, recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A.N. împotriva sentinței civile nr. 3253 din 15 septembrie 2003 a Tribunalului București, secția a VIII-a litigii de muncă și conflicte de muncă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 aprilie 2004.