ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 71/2003

Decizia nr.71                                                                                                                             Dosar

nr.2512/2002

S-a luat în examinare recursul declarat de Parchetul de pe lângă

Curtea de Apel Constanța împotriva Deciziei penale nr.113/P  din 22 aprilie

2002 a Curții de Apel Constanța, privind pe inculpatul B.N.D.

La apelul nominal, s-a prezentat avocat B.D., apărător desemnat

din oficiu pentu intimatul inculpat, lipsind inculpatul și intimatele părți

civile M.T. și Direcția Regională de Poștă Constanța.

Procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Procurorul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei

atacate și menținerea sentinței pronunțate de instanța de fond. A susținut că

soluția de achitare a inculpatului pronunțată de curtea de apel este contrară

probelor administrate în cauză, probe din care rezultă că inculpatul este

autorul faptei de tâlhărie săvârșite împotriva părții vătămate M.T.  în ziua de

24 decembrie 1999. Probele efectuate în cursul cercetării penale au fost înlăturate

în mod nejustificat, pentru că nu s-a făcut dovada vreunei încălcări a

dispozițiilor procedurale privind admiterea ori administrarea acestor probe de

către organele de cercetare penală.

Apărătorul intimatului inculpat a solicitat respingerea recursului

declarat de procuror și menținerea soluției de achitare a inculpatului, pe baza

probelor administrate de instanțele de fond și de apel.

CURTEA,

Asupra recursului de față,

Examinând actele dosarului constată următoarele:

Prin sentința penală nr.428 din 7 iulie 2000, Tribunalul

Constanța, în baza art.211 alin.2 lit.e din Codul penal, a condamnat pe

inculpatul B.N.D. la pedeapsa de 5 ani închisoare. A menținut starea de arest a

inculpatului și a dedus din pedeapsa aplicată perioada reținerii și arestării

preventive cu începere de la 23 ianuarie 2000 la zi.

În baza art.14 și art.346 din Codul de procedură penală și a

art.998-999 din Codul civil, inculpatul a fost obligat la plata sumei de

7.481.262 lei cu titlu de despăgubiri civile către partea civilă  Direcția

Regională de Poștă Constanța. S-a mai dispus confiscarea specială de la

inculpat, în folosul statului, a sumei de 1 milion lei, la care partea civilă M.T.

a renunțat.

Tribunalul a reținut că, în ziua de 24 decembrie 1999, în jurul

orelor 12, inculpatul B.N.D.însoțit de C.M. (fratele concubinei acestuia) s-a

deplasat în cartierul Km.4-5, pe str.Arcului nr.22, la sediul unui atelier de

reparat televizoare aparținând SC „S.R.” SRL   unde în ziua anterioară

aduseseră două televizoare pentru reparat (comandă înregistrată sub nr.13.101

din 23 decembrie 1999 pe numele C.M., de electronistul M.I., angajat al

atelierului). Cei doi au fost văzuți de M.I. uitându-se pe geamul atelierului. Când

li s-a spus să plece, aceștia s-au îndreptat căte blocul A9, vecin cu atelierul

de reparații. În acel moment au observat-o pe partea vătămată M.T., factor

poștal care distribuia  pensiile și corespondența către cetățeni. Inculpatul a

pătruns în scara B a blocului A9 (situat la nr.20 pe str. Arcului), așteptând

sosirea părții vătămate. Pentru a nu trezi suspiciuni din partea locatarilor,

inculpatul a urcat la etajul 1, întâlnindu-se cu martorul V.N., proprietar al

apartamentului nr.49 situat la etajul 1, care cobora pe scări. Martorul a

reținut fizionomia inculpatului „care l-a măsurat de sus în jos, lucru care i

s-a părut suspect”. După ce V.N. a părăsit incinta scării blocului,

întâlnindu-se cu M.T.  și salutându-se, inculpatul a coborât la parter,

așteptând sosirea părții vătămate.

În momentul în care M.T. a pătruns în scara blocului, inculpatul

s-a apropiat pe neașteptate de aceasta, a lovit-o puternic cu pumnul în zona

stângă a feței, lovitură ce a determinat dezechilibrarea părții vătămate și

căderea sa în genunchi. Profitând de neputința părții vătămate de a se apăra, inculpatul

i-a sustras din geantă suma de 8.481.262 lei, din care 1 milion lei reprezentau

banii personali ai acesteia, iar diferența de 7.481.262 lei aparțineau C.N.

Poșta Română SA – Direcția Regională de Poștă Constanța, reprezentând pensii

care urmau să fie distribuite către cetățeni. După comiterea faptei, inculpatul

a părăsit în grabă scara blocului, depășindu-l în fugă pe martorul V.N., care

îl văzuse anterior în bloc. Partea vătămată a solicitat ajutorul martorilor  H.N.

și D.I. pentru prinderea făptuitorului care alergând nu au reușit să-l prindă.

Partea vătămată  s-a deplasat la atelierul de reparații, relatând martorului M.I.

cele întâmplate și apoi a anunțat organele de poliție.

Curtea de Apel Constanța, prin decizia penală nr.354 din 26

octombrie 2000, a admis apelul declarat de inculpat, a desființat sentința

penală nr.428 din 7 iulie 2000 a Tribunalului Constanța și, în baza art.333 din

Codul de procedură penală, a restituit cauza Parchetului de pe lângă Tribunalul

Constanța pentru completarea urmăririi  penale, urmând să :

-  audieze martoul M.I. cu privre la

identitatea presupușilor făptuitori;

-  confrunte martorul M.I. cu partea vătămată M.T. pentru a se

lămuri referitor la persoana agresorului;

-  reaudieze amănunțit partea vătămată M.T. pentru a se stabili

componența pagubei, modul în care erau așezați banii în geantă și celelalte

împrejurări concrete ale deposedării. În baza art.338 și 139 din Codul de

procedură penală, a fost revocată măsura arestării preventive aplicată

inculpatului.

Împotriva acestei decizii, procurorul a declarat recurs,

susținând că decizia este contară art.333 din Codul de procedură penală,

deoarece, pe de o parte, urmărirea penală este completă, iar pe de altă parte,

probele considerate necesare pot fi administrate de instanța de apel, nefiind

de natură să întârzie foarte mult soluționara cauzei.

Prin decizia nr.1657 din 28 martie 2001, Curtea Supremă de

Justiție – Secția penală a admis recursul declarat de procuror, a casat decizia

penală nr.354 din 26 octombrie 2000 a Curții de Apel Constanța și a trimis

cauza pentru continuarea judecății la aceeași curte de apel.

În considerentele deciziei, Curtea Supremă de Justiție a reținut

că nu sunt întrunite cerințele at.333 din Codul de procedură penală,

referitoare la restituirea pentru completarea urmăririi, deoarece administrarea

mijloacelor de probă în dovedirea împrejurărilor neclare pentru instanța de

apel, se poate realiza de către aceasta, fără o mare întârziere. Prin urmare,

restituirea cauzei la procuror pentru completrea urmăririi penale este greșită.

Rejudecând cauza în apel, Curtea de Apel Constanța, prin decizia

penală nr.113/P din 22 aprilie 2002, a admis apelul declarat de inculpat a

desființat, în totalitate, sentința penală nr.428 din 7 iulie 2000 a

Tribunalului Constanța și, în baza art.11 pct.2 lit.a raportat la art.10 lit.c

din Codul de procedură penală l-a achitat pe inculpat pentru infracțiunea

prevăzută în art.211 alin.2 lit.e din Codul penal.

Curtea de apel a reținut că administrarea probelor în cursul urmăririi

penale (recunoașterea din grup) nu s-a făcut cu respectarea condițiilor procedurale,

motiv pentru care probele au fost înlăturate. Soluția de achitare s-a bazat pe

probele administrate de prima instanță și de instanța de apel, care s-ar corobora

cu poziția inculpatului constând în nerecunoașterea faptei.

Împotriva acestei decizii, procurorl a declarat recurs, invocând

cazul prevăzut de art.385

9

alin.1 pct.18  din Codul de procedură

penală (când s-a comis o eroare gravă de fapt).

Astfel, procurorul a socotit că numai printr-o apreciere greșită

a întregului material probator curtea de apel a ajuns la concluzia că

inculpatul nu este autorul faptei pentru care s-a dispus trimiterea în

judecată.

Or, probele administrate în cauză (declarațiile martorilor M.I.,

V.N., H.N. și D.I.) confirmă vinovăția inculpatului, fiind în mod nejustificat

înlăturate de instanța de apel.

Curtea constată că recursul procurorului este fondat.

Într-adevăr, instanța de apel a comis o gravă eroare de fapt.

Astfel, instanța a înlăturat declarațiile date de partea vătămată

în faza urmăririi penale (declarații scrise și semnate de aceasta, aflate la

filele 4-7 din dosarul de urmărire penală, declarații care cuprind precizarea  privind

fizionomia și trăsăturile agresorului, precum și posibilitatea de a-l

recunoaște din grup), argumentând că, în instanță, partea vătămată a revenit asupra

acestor declarații, arătând că nu inculpatul  este cel care a agresat-o, ci o

altă persoană mai înaltă și care nu purta mustață. Dar, din examinarea planșelor

foto care prezintă recunoașterea din grup, rezultă că partea vătămată l-a recunoscut

pe inculpat, (care avea mustață), tocmai pentru că acesta era persoana care a

lovit-o și i-a sustras suma de bani. De asemenea, inculpatul a fost recunoscut din

grup nu numai de M.T. ci și de martorul V.N., persoană care nu ar fi avut nici

un interes să indice pe inculpat ca fiind făptuitorul, dacă nu ar fi fost

convins că acesta este persoana văzută de el. Mai mult, martorul Pavel Ionel,

martor asistent la reconstituire, a relatat în declarația sa dată în prima

instanță că în momentul în care inculpatul i-a spus reclamantei să se mai

gândească întrucât nu este el persoana care a agresat-o, partea vătămată i-a

răspuns „nu este adevărat, pentru că tu ești acela”, ea fiind „foarte sigură pe

ea”.

Tot din declarațiile menționte, rezultă că martorul M.I. angajat

la atelierul de reparații aflat în vecinătatea blocului în care s-a săvârșit

fapta, i-a spus părții vătămate că făptuitorul „ar putea să fie chiar unul

dintre cei doi care s-au uitat pe geam” în atelier, indivizi pe care îi cunoștea,

întrucât ei au adus cu câteva zile în urmă un televizor la reparat.Tot aceștia

„după câteva zile,  au venit să ia televizorul de la reparat, dar numai unul a

intrat în atelier, celălalt rămânând afară și fiind foarte agitat”.

Instanța de apel a reținut că martorul V.N. ar fi spus „cu

certitudine” că făptuitorul nu era rom, nu purta mustață și avea o figură de

„boschetar”, dar nu a avut în vedere declarația părții vătămate care încă de la

începutul urmăririi penale a declarat că făptuitorul avea o înălțime de 1,70 m,

era slab, avea fața lungă și tenul măsliniu (semnalmente pe care le are

inculpatul). Împrejurarea că la data săvârșirii faptei (24 decembrie 1999),

inculpatul nu avea mustață, este lipsită de relevanță, deoarece până la data

recunoașterii din grup (24 ianuarie 2000) acesta putea să-și lase mustață,

tocmai pentru a fi mai greu de recunoscut. Dar, și așa, partea vătămată și

martorul V.N. l-au recunoscut.

Instanța de apel își întemeiază soluția de achitare și pe

declarația martorului H.N., martor care l-a urmărit pe făptuitor și care, în

contradicție cu declarația părții vătămate (din care rezulta că acesta purta o

haină neagră), a  declarat că inculpatul purta o haină de culoare bej, amănunt

care pune la îndoială sinceritatea acestui martor.

Adunând elemente disparate din declarația unor martori, instanța

de apel face un portret al făptuitorului care „era o persoană înaltă, șatenă,

nu purta mustață, avea o figură de „boschetar” și în mod cert nu era țigan,

ignorând declarațiile date de persoana care l-a văzut cel mai bine pe agresor,

și anume partea vătămată care, chiar în finalul declarației date în instanța de

apel, precizează: „toate semnalmentele inculpatului corespund cu individul care

m-a lovit, înafară de mustața pe care o purta” (aspect pe care inculpatul l-a

dobândit de la data săvârșirii faptei și până la identificarea sa în grup, și

care nu a împiedicat-o pe aceasta să-l recunoască).

Curtea reține că înseși probele efectuate  în instanță nu erau

de natură a infirma vinovăția inculpatului, iar înlăturarea celor administrate

de organele de urmărire penală este nejustificată.

Aceste probe au fost administrate de organele de cercetare

penală cu respectarea dispozițiilor legale procedurale și trebuiau să fie avute

în vedere de instanța de apel. De altfel, chiar instanța de apel nu arată nici

în ce constau aceste încălcări și nici care sunt  dispozițiile procedurale

penale încălcate.

Atitudinea nesinceră a inculpatului rezultând din negarea

săvârșirii infracțiunii nu poate fi avută în vedere, deoarece conform art.69

din Codul de procedură penală declarațiile învinuitului sau inculpatului făcute

în cursul procesului penal pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în

care sunt coroborate cu fapte și împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor

administrate. Or, din probele menționate rezultă, fără dubii, că inculpatul

este autorul faptei de tâlhărie săvârșită la 24 decembrie 1999 în jurul orelor

12 în scara B a Bl.A9 din str.Arcului  nr.20 din Constanța.

Revenirea părții vătămate și a martorilor M.I. și V.N. asupra

declarațiilor date în cursul urmăririi penale, nefiind justificată, nu putea fi

avută în vedere de instanța de apel. Ea poate fi explicată doar prin presiunile

exercitate de inculpat și alte persoane apropiate acestuia, relatate de însăși

partea vătămată, care la scurt timp după agresiune a simțit că este urmărită de

inculpat și de o altă persoană. De altfel, însăși renunțarea părții vătămate la

restituirea sumei de 1 milion sustrasă de inculpat este datorată tot acestor

temeri.

Curtea de apel a încălcat  prevederile art.63 din Codul de

procedură penală referitaore la probe și la aprecierea lor, deoarece a

înlăturat nejustificat toate probele care dovedeau săvârșirea de către inculpat

a infracțiunii de tâlhărie, probe administrate legal în cursul procesului penal

și a avut în vedere, doar parțial, declarațiile date în instanțe de partea

vătămată și de  martori, prin care aceștia au revenit total sau în parte asupra

declarațiilor date anterior, fără a motiva aceste neconcordanțe printr-o

nerespectare a dispozițiilor procedurale de către organele de poliție sau de procuror.

Totodată, instanța de apel, deși a invocat respectarea art.63 alin.2 din Codul

de procedură penală, a încălcat tocmai aceste prevederi, prin aceea că a

stabilit  numai valoarea unora dintre probele administrate în instanțe, fără a

face o examinare critică a  tuturor probelor administrate (în cursul urmăririi

penale și în instanțe).

Ca urmare, reținând că s-a comis o gravă eroare de fapt prin

achitarea inculpatului, Curtea urmează a se admite recursul declarat de procuror,

casând decizia atacată și menținând sentința primei instanțe.

În conformitate cu prevederile art.192 alin.3 din Codul de

procedură penală, suma de 3000.000 lei reprezentând onorariul apărătorului desemnat

din oficiu, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

Constanța împotriva Deciziei penale nr.113/P din 22 aprilie 2002 a Curții de

Apel Constanța privind pe inculpatul B.N.D.

Casează decizia penală susmenționată și menține sentința penală

nr.428 din 7 iulie 2000 a Tribunalului Constanța.

Onorariul în sumă de 300.000 lei pentru apărarea din oficiu, se

va plăti din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată în ședință publică, azi 9 ianuarie 2003.