ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 188/2004

Asupra recursului în anulare de față.

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 1 martie 2002 la Tribunalul Satu-Mare, reclamanta H.C.V. a chemat în judecată pe pârâții: Ministerul Justiției și Tribunalul Satu-Mare, solicitând instanței, obligarea pârâților la restituirea sumelor de bani încasate prin reținerea procentului de 7% din salariul lunar, cu titlu de contribuție la fondul de asigurări sociale de sănătate, pentru perioada 1 ianuarie 2000 – 1 martie 2001, cu aplicarea coeficientului de inflație, la data executării hotărârii.

În motivarea acțiunii reclamanții arată în esență că prin Legea nr. 92/1992 și O.G. nr. 409/1998 s-a instituit gratuitatea asistenței medicale pentru magistrați și personalul auxiliar de specialitate, precum și pentru familiile acestora.

Se mai arată că aceste prevederi legale au un caracter special și ele derogă de la prevederile Legii nr. 145/1999 privind asistența medicală, lege care are un caracter general.

Tribunalul Satu-Mare a formulat întâmpinare invocând lipsa calității procesual pasive și o cerere de chemare în garanție a Casei de Asigurări O.P.S.N.A.J. București, solicitând instanței că în ipoteza în care va fi admisă acțiunea principală să se admită și cererea de chemare în garanție și să fie obligată chemata în garanție la restituirea sumelor reținute de la reclamantă și virate lunar cu titlu de contribuție pentru asigurările sociale.

Tribunalul Satu-Mare prin sentința civilă nr. 127 din 13 mai 2002 a admis acțiunea formulată de reclamantă și pe cale de consecință: pârâții au fost obligați să restituie reclamantei sumele reținute cu titlu de contribuție de asigurări sociale de sănătate în procent de 7% raportat la salariul lunar, precum și reactualizarea acestor sume de bani; a respins cererea formulată împotriva Casei de Asigurări de Sănătate a Apărării, Ordinii Publice, Siguranței Naționale și Autorității Judecătorești.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că pentru perioada 1 ianuarie 2000 – 1 martie 2001 prin Legea nr. 92/1992 și O.G. nr. 409/1998 s-a instituit gratuitatea asigurărilor medicale pentru magistrați și personalul auxiliar de specialitate, dispoziții legale care se coroborează și cu prevederile Legii nr. 145/1999.

S-a mai reținut și faptul că la data de 29 martie 2001 prin Legea nr. 118 prevederile mai sus enunțate au fost modificate, dar acest act normativ este ulterior datei de 1 martie 2001.

Referitor la cererea de chemare în garanție s-a reținut că este neîntemeiată „deoarece contractul de asigurare încheiat prevede prestațiile care urmau să fie asigurate și nicidecum plata contribuției de sănătate”.

Curtea de Apel Oradea, prin decizia civilă nr. 951 din 11 septembrie 2002, a admis ca fondate recursurile declarate de Ministerul Justiției și Tribunalul Satu-Mare, împotriva sentinței civile nr. 127 din 13 mai 2002 a Tribunalului Satu-Mare, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a admis cererea de chemare în garanție și a obligat Casa de Asigurări de Sănătate a Apărării, Ordinii Publice Siguranței Naționale și Autorității Judecătorești București, să achite pârâților sumele la care aceștia au fost obligați către reclamantă.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că, pentru perioada în litigiu încasarea sumelor s-a făcut automat pe statul de plată neexistând contract individual de asigurare și ca atare Casa de Asigurări a încasat o sumă de bani necuvenită.

În conformitate cu prevederile art. 27 lit. f) din Legea nr. 92/1992 și art. 330 pct. 2 C. proc. civ., Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă a declarat recurs în anulare împotriva sentinței civile nr. 127 din 13 mai 2002 a Tribunalului Satu-Mare și a deciziei civile nr. 951 din 11 septembrie 2002 a Curții de Apel Oradea, considerând că hotărârile au fost pronunțate cu încălcarea esențială a legii, lucru ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond.

Astfel, se susține că printr-o interpretare sistemică a tuturor actelor normative menționate, în ordinea lor cronologică, rezultă că magistrații și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la asistență medicală gratuită doar dacă fac dovada că li se fac rețineri în contul contribuției lunare de asigurări de sănătate.

Se invocă faptul că în Legea nr. 145/1997 se prevede obligativitatea asigurării pentru toți cetățenii străini și apatrizi care au reședința în România și totodată obligația acestora de a plăti contribuția lunară; cei exceptați de la plata contribuției fiind nominalizați în mod expres în mai multe texte de lege, iar în aceste categorii de persoane nu figurează magistrații și personalul auxiliar de specialitate.

De asemenea, se mai arată în recursul în anulare că prin tăcerea legiuitorului, care nu a prevăzut în categoriile exceptate și pe magistrați, se deduce intenția că aceștia nu sunt scutiți de plata contribuției pentru fondul de asigurări sociale de sănătate.

Prin urmare, se apreciază că prin hotărârile criticate, instanțele au interpretat și au aplicat greșit actele normative în vigoare când au apreciat că magistrații nu trebuie să plătească contribuția lunară, iar această încălcare esențială a legii a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond.

Recursul în anulare este fondat.

Este de reținut în primul rând că atât în considerentele hotărârilor criticate cât și în motivele formulate în recursul în anulare sunt invocate aceleași prevederi legale, interpretarea lor fiind însă total diferită.

În conformitate cu prevederile art. 99 și art. 141 din Legea nr. 92/1992, republicată la data de 30 septembrie 1997, magistrații și personalul auxiliar de specialitate beneficiază în mod gratuit de asistență medicală, medicamente și proteze.

Condițiile de acordare a acestora se stabilesc însă prin hotărâre a guvernului așa cum prevede art. 99 alin. (2) din actul normativ menționat.

În acest sens, Guvernul a emis la data de 20 iulie 1998, Hotărârea nr. 409 care în art. 1, arată fără echivoc că de aceste gratuități se beneficiază în condițiile Legii asigurărilor sociale de sănătate nr. 145/1997 – intrată în vigoare la 1 ianuarie 1998; același lucru este prevăzut și în Normele Comune nr. 318/F-B-64-807/C din 26 mai 1999 emise de Ministerul Justiției, Curtea Supremă de Justiție pentru aplicarea H.G. nr. 409/1998.

În consecință, trebuie avute în vedere aceste acte normative care arată fără echivoc că beneficiul gratuităților prevăzute de art. 99 și art. 141 din Legea nr. 92/1992 se face în condițiile Legii nr. 145/1997 care prevede în art. 4 obligativitatea asigurării pentru toți cetățenii români cu domiciliul în țară, iar în aliniatul al doilea arată în mod imperativ că „asigurații vor plăti o contribuție lunară pentru asigurările sociale de sănătate”.

În art. 6 și art. 55 din mai sus enunțata lege, sunt arătate categoriile de persoane care beneficiază de asigurare fără plata contribuției și cele care sunt scutite de această plată.

Cu alte cuvinte, din interpretarea acestor prevederi legale rezultă că legiuitorul a arătat în mod explicit care este voința sa – anume ca beneficiul gratuităților pentru magistrați și personalul auxiliar de specialitate „să se facă în condițiile Legii nr. 145/1997”.

Dacă legiuitorul ar fi dorit ca cei prevăzuți în art. 99 și art. 141 din Legea nr. 92/1992 să aibă calitatea de asigurați, fără plata contribuției sau să fie scutiți de ea, nu ar fi făcut trimitere la „condițiile legii nr. 145/1997” și ar fi menționat-o expres, incluzându-i în categoriile prevăzute de art. 6 sau art. 55 din această lege.

Legiuitorul nu a dorit acest lucru pentru că în categoria excepțiilor au fost cuprinse persoanele care nu au venituri sau nu pot dobândi venituri într-o anumită perioadă.

Ca atare, instanțele au reținut în hotărârile criticate în recursul în anulare că sintagma „în condițiile Legii nr. 145/1997” a fost necesară pentru a atesta existența și raportul între Legea specială nr. 92/1992 și Legea generală nr. 145/1997, au interpretat și au aplicat greșit actele normative mai înainte menționate încălcând esențial legea ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond.

Distinct de cele menționate mai sus, urmează a mai reține că anterior soluționării irevocabile a cauzei, prin Legea nr. 118 din 30 martie 2001, pentru aprobarea O.U.G. nr. 179 din 11 noiembrie 1999 privind modificarea și completarea Legii nr. 92/1992, alin. (1) al art. 99 a căpătat următorul cuprins: „magistrații în activitate sau pensionarii, precum și soțul sau soția și copii aflați în întreținerea acestora beneficiază în mod gratuit de asistență medicală, medicamente și proteze, în condițiile respectării dispozițiilor legale privind plata contribuției de asigurări sociale de sănătate”, ceea ce demonstrează în plus că voința legiuitorului a fost constantă în sensul că gratuitățile să se acorde cu condiția plății contribuției lunare pentru asigurări sociale de sănătate.

Astfel fiind, față de cele reținute și vizând și dispozițiile art. 314 C. proc. civ. urmează a se admite recursul în anulare, a se casa hotărârile criticate iar pe fond, a se respinge acțiunea reclamantei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva sentinței civile nr. 127/D din 13 mai 2002 a Tribunalului Satu Mare și deciziei civile nr. 951/R din 11 septembrie 2002 a Curții de Apel Oradea, pe care le casează și pe fond respinge acțiunea reclamantei H.C.V.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 ianuarie 2004.