ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1997/2003

Asupra recursului penal de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 134 din 14

septembrie 1999, Tribunalul Mureș a condamnat pe inculpatul S.E. la 6 ani și 6

luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie prevăzută de art.

211 alin. (2) lit. a) și f) C. pen.

Conform art. 88 C. pen., s-a dedus

din pedeapsă perioada arestării preventive de la 6 aprilie 1999, la 5 mai 1999.

În baza art. 118 lit. d) C. pen., a

dispus confiscarea de la inculpat a sumei de 2.000.000 lei.

S-a reținut că, în data de 5 iunie

1998, în jurul orelor 17,00, inculpatul, împreună cu o persoană de sex feminin,

neidentificată, au pătruns prin efracție în apartamentul părții vătămate

A.F.D., de unde a sustras 700.000 lei, un aparat de fotografiat și o pereche de

cercei în greutate de 6 gr.

Fiind surprinși de partea vătămată,

care a încercat să îl rețină pe inculpat, acesta a îmbrâncit-o pentru a-și

asigura retragerea și păstrarea bunurilor sustrase, reușind în acest fel să

părăsească locul faptei.

Împotriva hotărârii primei instanțe

inculpatul a declarat apel, arătând că nu este vinovat de săvârșirea faptei

reținute în sarcina sa și solicitând achitarea pentru infracțiunea de tâlhărie.

Apreciind că urmărirea penală nu a

fost completă, în sensul că probele administrate în acea fază nu susțin

învinuirea, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția penală, prin decizia penală nr.

76/ A din 17 mai 2000, a admis apelul declarat de inculpat, a desființat

hotărârea atacată și a dispus restituirea cauzei la procuror, în vederea

completării urmăririi penale.

Curtea Supremă de Justiție, secția

penală, prin decizia nr. 2127 din 26 aprilie 2001, a admis apelul declarat

împotriva acestei din urmă hotărâri de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

Târgu Mureș, a casat decizia atacată și a trimis cauza, aceleași instanțe, în

vederea rejudecării apelului, cu motivarea că, în raport de dispozițiile art.

317 C. proc. pen., instanța de apel nu se putea desesiza invocând efectuarea

unei expertize care ar privi o altă persoană, cu judecarea căreia nu a fost

sesizată.

Curtea de Apel Târgu Mureș, secția

penală, prin decizia nr. 71/ A din 25 aprilie 2002, în rejudecare după casarea

cu trimitere, a admis apelul declarat de inculpat, a desființat sentința

atacată și a achitat pe inculpatul S.E. pentru infracțiunea de tâlhărie, în

baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc.

pen.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

control judiciar a reținut că probele acuzatoare sunt absolut subiective și

nesusținute de nici o altă probă administrată în cauză.

Împotriva deciziei pronunțate în

apel, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureș a declarat recurs,

invocând motivul de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 18

1

C. proc. pen.

S-a susținut că probele

administrate, respectiv declarația părții vătămate A.F.D. și recunoașterea din

grup, dovedesc vinovăția inculpatului.

Ca atare, pronunțând decizia

atacată, instanța de apel a comis o gravă eroare de fapt, astfel încât,

solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate și menținerea hotărârii

primei instanțe.

Recursul este nefondat.

Pentru a pronunța o hotărâre de

condamnare a inculpatului, instanța de fond a reținut că vinovăția acestuia

este probată cu declarația părții vătămate care l-a recunoscut pe inculpat

dintr-un grup de 5 persoane, ca fiind tânărul pe care l-a surprins în locuința

sa, în data de 5 iulie 1998.

Totodată, s-a mai reținut că

declarația acesteia se coroborează cu declarațiile martorelor V.A. și V.B.

Prima instanță a reținut că urmele

papilare ridicate din locuință nu corespund impresiunilor digitale prelevate de

la inculpat.

Pentru a pronunța achitarea, instanța

de apel a reținut că martorele audiate în cauză nu au observat elemente proprii

de identificare a inculpatului și nici nu l-au indicat pe acesta, cu

certitudine, ca fiind tânărul ce alerga pe scări, după ce a fost surprins de

partea vătămată în locuința sa.

Totodată, s-a mai reținut că

examenul dactiloscopic a exclus orice asemănare a urmelor papilare recoltate

din locuință, cu impresiunile papilare prelevate de la inculpat și că, toate

aceste elemente sunt de natură a crea serioase dubii cu privire la

obiectivitatea declarațiilor părții vătămate, care l-a indicat pe acest

inculpat ca fiind autorul furtului din 5 iulie 1998.

Critica deciziei pronunțate în apel

privește eroarea gravă de fapt, urmare înlăturării neadecvate a probei cu

declarația părții vătămate și cea a recunoașterii din grup.

În raport de dispozițiile art. 63 C.

proc. pen., cu referire la art. 1 din același cod, instanța de judecată are

obligația stabilirii situației de fapt reținând și respectiv înlăturând motivat

probele, după cum acestea se coroborează cu fapte și împrejurări ce rezultă din

ansamblul probelor administrate în cauză.

În cauză, din probele administrate,

rezultă că la data de 5 iulie 1998, partea vătămată a fost victima unui furt

săvârșit în apartamentul său. Când a venit acasă și a încercat să deschidă ușa

(blocată în interior cu lanțul de siguranță) partea vătămată a văzut chipul

unui tânăr care în acel moment a deschis ușa, a împins-o la perete și a fugit

împreună cu o femeie ce se afla împreună cu el în apartament.

Cei doi au fost urmăriți de soțul

părții vătămate care nu i-a prins, iar pe casa scărilor au fost observați de

martorele V.B. și V.A.

Inculpatul, în mod constant, nu a

recunoscut săvârșirea faptei, iar vinovăția sa a fost stabilită de instanța de

fond numai pe baza plângerii formulate de partea vătămată la data de 5 iulie

1998 și a recunoașterii din grup a inculpatului la data de 18 martie 1999.

Martorele audiate în cauză nu l-au

indicat, cu certitudine, pe inculpat, ca fiind tânărul ce alerga pe scări, iar

urmele papilare găsite în locuința părții vătămate nu corespund impresiunilor

digitale prelevate de la inculpat.

În raport de aceste probe și având

în vedere că la momentul surprinderii în apartament, tânărul purta și o șapcă

cu cozoroc pe cap, corect instanța de apel a apreciat că sunt serioase dubii cu

privire la obiectivitatea părții vătămate care l-a indicat pe inculpat drept

autor al infracțiunii.

Așa fiind, conform art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., se va respinge ca nefondat recursul declarat de parchet.

Conform art. 192 alin. (3) C. proc.

pen., onorariul avocatului din oficiu se va plăti din fondul Ministerului

Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Tg. Mureș împotriva deciziei

penale nr. 71 din 25 aprilie 2002 a Curții de Apel Tg. Mureș, privind pe

intimatul inculpat S.E.

Onorariul cuvenit apărătorului

desemnat din oficiu, în sumă de 300.000 lei, se va plăti din fondul

Ministerului Justiției.

Pronunțată în ședință publică, azi

17 aprilie 2003.