ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3659/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova,

reclamantul R.B. a solicitat în contradictoriu cu pârâții FCM U. Arad și F.R.F.

anularea Deciziei nr. 37 din 4 februarie 2010 dată de Comisia de Recurs din

cadrul F.R.F. și a Hotărârii nr. 776 din 3 noiembrie 2009 dată de Comisia

Națională pentru Soluționarea Litigiilor din cadrul F.R.F.

Totodată, reclamantul a mai

solicitat și obligarea pârâtului FCM U. Arad la plata sumei de 36.000 euro

reprezentând drepturile bănești reținute pe lunile martie, aprilie și mai 2009.

Printr-o cerere formulată la data de

22 aprilie  2010, reclamantul a solicitat declinarea cauzei în favoarea Curții

de Apel București care, în opinia sa, este competentă să soluționeze cauza

conform dispozițiilor art. 364 alin. (1) lit. c) și art. 366 C. proc. civ.,

arătând că dintr-o eroarea de expediere dosarul a ajuns la Curtea de Apel

Craiova.

Prin sentința nr. 271 din 17 mai

2010, Curtea de Apel Craiova a declinat competența de soluționare a cauzei în

favoarea Curții de Apel București.

Pentru a pronunța această soluție,

Curtea a reținut în esență că temeiul legal al acțiunii reclamantului îl

constituie prevederile Codului de procedură civilă referitoare la arbitraj.

Astfel, interpretând coroborat

dispozițiile art. 342 alin. (1) și art. 365 C. proc. civ. instanța de fond a

statuat că în cauză revine competența de soluționare a litigiului Curții de

Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal.

Împotriva sentinței nr. 271 din 17

mai 2010 a Curții de Apel Craiova a declarat recurs F.R.F., arătând că în mod

eronat a fost stabilită competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții

de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, fiind

încălcate dispozițiile de ordine publică referitoare la competența teritorială,

materială și funcțională a instanțelor. Aceasta întrucât și în ipoteza unei

acțiunii în anularea unei hotărâri arbitrale reglementată de Codul de procedură

civilă prin dispozițiile art. 365 alin. (1) și art. 342, competența revenea

Tribunalului București, secția civilă.

Înalta Curte analizând recursul

formulat apreciază că acesta este fondat pentru considerentele ce urmează a fi

expuse.

Obiectul cererii de chemare în

judecată îl constituie anularea Deciziei nr. 37 din 4 februarie 2010 pronunțată

de Comisia de recurs din cadrul F.R.F. și Hotărârea nr. 776 din 3 noiembrie 2009

a Comisiei Naționale pentru Soluționarea Litigiilor din cadrul F.R.F. precum și

obligarea pârâtului FCM U. Arad să plătească reclamantului suma de 36.000 euro,

fiind invocate ca temei de drept dispozițiile art. 364 C. proc. civ.

Litigiul dintre părți a fost generat

în fapt de executarea convenției civile din 1 iulie 2007, convenție de prestări

de servicii.

Această convenție nu este un act

administrativ în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, care ar

putea face obiectul unei acțiuni la instanța de contencios administrativ, ci

este un act civil de prestări servicii, iar orice litigiu legat de acesta, care

ar putea fi judecat în fond, în primă instanță, este de competența instanței

civile, stabilită în raport de dispozițiile art. 1 și art. 5 C. proc. civ.

În cauză, fiind vorba de o acțiune

în anularea unei hotărâri arbitrale, competența se stabilește după regulile

prevăzute de art. 365 alin. (1)

1

coroborate cu art. 342 C. proc.

civ.

Potrivit art. 365 alin. (1)

1

C. proc. civ. „Competența de a judeca în primă instanță acțiunea în anulare

revine instanței judecătorești imediat superioare celei prevăzute la art. 342,

în circumscripția căreia a avut loc arbitrajul”.

În conformitate cu art. 342 alin.

(1) C. proc. civ. „Pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi în organizarea și

desfășurarea arbitrajelor, partea interesată poate sesiza instanța de judecată

care, în lipsa convenției arbitrale ar fi fost competentă să judece litigiul în

fond, în primă instanță”.

Prin urmare, întrucât competența de

a judeca orice acțiune legată de această convenție, în fond, în prima instanță,

în raport de dispozițiile art. 1, art. 5 C. proc. civ. revine judecătoriei de

la sediul pârâtului, conform art. 365 alin. (1)

1

, art. 342 alin. (1)

C. proc. civ., acțiunea în anularea hotărârii arbitrale urmează a fi judecată

de Tribunalul București, secția civilă, ca instanță superioară celei ce ar fi

fost competentă să judece litigiul în fond, în primă instanță.

În consecință, în mod greșit s-a

declinat competența materială de soluționare a cauzei în favoarea Curții de

Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, fiind încălcate

astfel dispozițiile de ordine publică referitoare la competența materială a

instanțelor.

În raport de considerentele expuse,

de dispozițiile art. 312 alin. (1) teza I, art. 313 C. proc. civ., Înalta Curte

va admite recursul, va casa sentința atacată și va trimite cauza pentru

competentă soluționare la Tribunalul București, secția civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de F.R.F. împotriva

sentinței civile nr. 271 din 17 mai 2010 a Curții de Apel Craiova, secția contencios

administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și trimite

cauza pentru competentă soluționare la Tribunalul București, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 16 septembrie 2010.