ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4102/2003

Asupra recursurilor de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 302 din 4 noiembrie 2002, Tribunalul Mureș a condamnat pe inculpații: V.A.V., M.F., R.I. și C.F.H. la: - câte 5 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. c) și alin. (2 1 ) C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen. Conform art. 71 C. pen., pe durata executării pedepselor inculpaților le-a fost interzise exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 C. pen. În temeiul art. 88 C. pen., din pedepsele aplicate inculpaților, s-a dedus perioada reținerii de 24 ore din data de 10 aprilie 2000. S-a constatat că partea vătămată K.A. nu s-a constituit parte civilă, prejudiciul fiind recuperat prin restituirea bunului ce a făcut obiectul infracțiunii.

În baza art. 191 alin. (2) C. proc. pen., inculpații au fost obligați să plătească statului, cu titlu de cheltuieli judiciare următoarele sume: - V.A.V. 1.050.000 lei; - M.F. 1.500.000 lei; - R.I. și C.F.H. câte 800.000 lei. S-a dispus avansarea din fondul special al Ministerului Justiției a sumei de 450.000 lei, reprezentând cheltuieli judiciare avansate de stat. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut în fapt următoarele: La data de 4 aprilie 2000, inculpații V.A.V., R.I., M.F. și C.F.H. se aflau în centrul comunei Gurghiu. La inițiativa inculpatului C.F.H., care văzuse pe partea vătămată K.A. numărându-și banii în timp ce se afla la intersecția din centrul comunei așteptând o mașină de ocazie, toți inculpații s-au urcat în autoturismul, cu care s-au deplasat în direcția Glăjerie, oprind la semnul făcut de partea vătămată.

După ce inculpatul C.F.H. a întrebat pe partea vătămată dacă are bani, întrebare la care aceasta a răspuns afirmativ, au luat-o în mașină. Partea vătămată s-a urcat în mașină și s-a așezat pe bancheta din spate, în partea dreaptă. După ce autoturismul a parcurs o distanță de cca. 500 m, inculpatul R.I. a imobilizat pe partea vătămată, pe care a prins-o de gât, lucru pe care l-au făcut și ceilalți inculpați și anume V.A.V. și M.F., aceștia din urmă aflându-se pe bancheta din spate. Cu acest prilej părții vătămate i-a fost sustrasă suma de 130.000 lei. După săvârșirea faptei, inculpatul C.F.H., care conducea autoturismul, a revenit în comuna Gurghiu, unde a abandonat pe partea vătămată, depărtându-se în grabă de acel loc pentru a nu fi văzuți.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel, inculpații C.F.H., V.A.V., R.I. și M.F. pe care au criticat-o cu privire la greșita lor condamnare, întrucât nu se fac vinovați de comiterea faptei pentru care au fost trimiși în judecată, deoarece nu au exercitat nici un act de violență asupra părții vătămate, care și-a pierdut banii pe care îi avea asupra sa și care a fost luată în mașină, deoarece făcea autostopul, motiv pentru care au solicitat a se dispune achitarea, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. În sprijinul susținerii nevinovăției sale, inculpatul C.F.H. a mai arătat că din moment ce el era conducătorul autoturismului nu avea cum să exercite asupra părții vătămate acte de violență.

Curtea de Apel Târgu-Mureș, prin decizia penală nr. 16/ A din 29 ianuarie 2003, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de inculpați, pe care i-a obligat la plata de cheltuieli judiciare către stat. În motivarea acestei decizii instanța de apel a arătat că apărările făcute de inculpați cu ocazia soluționării în fond a cauzei „au fost minuțios verificate, iar în urma acestor verificări făcute s-a constatat că ele trebuie înlăturate”, deoarece din primele declarații pe care aceștia le-au dat în faza de urmărire penală au arătat cu lux de amănunte modul în care au comis fapta, descriind fiecare în mod propriu succesiunea derulării evenimentelor, aceasta cu atât mai mult cu cât aceste declarații au fost scrise de însăși inculpații, și care se coroborează cu declarațiile părții vătămate și ale martorilor cărora aceasta le-a relatat desfășurarea evenimentelor.

În ce privește apărarea inculpatului C.F.H., în sensul că față de el nu se poate reține comiterea infracțiunii de tâlhărie, deoarece conducerea autoturismul s-a arătat că nu poate fi primită din moment ce, după ce a văzut victima numărându-și banii în intersecția comunei Gurghiu, el a fost cel care a venit cu ideea de a o deposeda pe aceasta de banii cei îi avea asupra sa „astfel că toți inculpații prin atitudinea manifestată au contribuit la deposedarea prin violențe a victimei de mica sumă de bani ce o avea asupra sa”, iar prin „modul de desfășurare a evenimentelor demonstrându-se că acești 4 inculpați, într-un timp scurt, au reușit să materializeze rezoluția infracțională pe care o puseseră la cale”.

Împotriva deciziei pronunțată de Curtea de apel au declarat recurs inculpații V.A.V., M.F., R.I. și C.F.H. Inculpații V.A.V., M.F. și R.I. au criticat hotărârile pronunțate în cauză cu privire la greșita încadrare juridică a faptei, solicitând schimbarea acesteia în infracțiunea de însușire a bunului găsit prevăzută de art. 216 C. pen., deoarece ei nu au folosit acte de violență asupra părții vătămate, iar banii și i-au însușit după ce aceasta a coborât din mașină, ca urmare a faptului că i-au căzut din buzunar. Inculpatul C.F.H. a criticat decizia instanței de apel pentru același motiv invocat și la judecata în fond și apel, respectiv nevinovăția sa cu privire la fapta imputată, constând în aceea că nu a participat la exercitarea de acte de violență asupra părții vătămate, solicitând a se dispune achitarea.

Recursurile declarate de inculpați sunt fondate în limitele și pentru considerentele ce se vor arăta. Critica formulată prin care se solicită schimbarea încadrării juridice a faptei, cum este cazul inculpaților V.A.V., M.F. și R.I., fie de achitare formulată de inculpatul C.F.H., sunt nefondate. Potrivit art. 216 C. pen., întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de însușirea bunului găsit, fapta de a nu preda în termen de 10 zile un bun găsit autorităților sau celui care l-a pierdut, sau de a dispune de acel bun ca de al său. Din actele și lucrările de la dosar, așa cum corect au reținut și instanțele de fond și apel, rezultă în mod neîndoielnic că inculpații, după o prealabilă înțelegere, prin folosirea de acte de violență, au deposedat pe partea vătămată de suma de bani pe care o avea asupra sa.

Prin urmare însușirea banilor fiind rezultatul violenței exercitate asupra părții vătămate, încadrarea juridică a faptei în infracțiunea de tâlhărie este corectă, iar motivul de casare invocat nu poate fi primit. Nici critica formulată de inculpatul C.F.H. prin care solicită a se dispune achitarea pe considerentul că nu a exercitat acte de violență asupra părții vătămate și deci nu este întemeiată una din condițiile cerute pentru existența infracțiunii de tâlhărie, nu poate fi primită, din moment ce din probele administrate în cauză rezultă că anterior comiterii faptei, toți inculpații au convenit și stabilit modalitatea prin care să deposedeze pe partea vătămată de suma de bani ce o avea asupra sa.

În aceste condiții, fiecare din participanții la săvârșirea faptei au avut o contribuție proprie, toate acțiunile la un loc subsumându-se aceleiași rezoluții infracționale, tâlhărirea părții vătămate. Prin urmare, în condițiile în care toți inculpații au acceptat săvârșirea faptei, nu era necesar ca fiecare să săvârșească nemijlocit acte de violență sau de sustragere, fiind suficientă participarea chiar și prin prezența la locul faptei, ori prin executarea altor acțiuni cum este în speță, transportul celorlalți inculpați, la și de la locul faptei, ori punerea la dispoziția celorlalți făptuitori a mijlocului de transport propriu cunoscând scopul pentru care urmează a fi folosit. De altfel inculpatul C.F.H.

a fost acela care a avut inițiativa deposedării părții vătămate de suma de bani ce o avea asupra sa, astfel că și din acest punct de vedere nu se poate susține că nu a participat la săvârșirea infracțiunii. Cu toate acestea, verificând hotărârile pronunțate în cauză prin prisma prevederilor art. 385 alin. (3) C. proc. pen., se constată că recursurile declarate de inculpați sunt întemeiate însă numai în ce privește greșita încadrare juridică a faptelor. Având în vedere faptul că inculpații au comis fapta de tâlhărie anterior modificărilor aduse art. 211 prin Legea nr. 169 din 10 aprilie 2002, urmează a se constata că în mod greșit instanța de fond a încadrat-o în dispozițiile art. 211 alin. (2) lit. c) și alin. (2 1 ) lit. a) C. pen.

Încadrarea juridică a faptei trebuia să fie cea existentă la data când a fost comisă și care în cazul de față este mai favorabilă inculpaților, întrucât prevede o limită minimă a pedepsei mai redusă decât din textul de lege modificat, acest aspect urmând a fi evidențiat prin aplicarea dispozițiilor art. 13 C. pen. Această eroare este imputabilă și Curții de apel care, deși a avut posibilitatea să o îndrepte fără justificare a menținut-o. Față de cele mai sus arătate, urmează a se constata că recursurile declarate de inculpați sunt fondate numai în legătură cu greșita încadrare juridică a faptei, motiv pentru care urmează a fi schimbată din art. 211 alin. (2) lit. c) și alin. (2 1 ) lit. a), cu aplicarea art. 13 C. pen.

în art. 211 alin. (2) lit. a) și e) C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen. Ca urmare a schimbării încadrării juridice a faptei în cauză urmează a se proceda la o nouă individualizare a pedepselor în acord cu criteriile arătate în art. 72 C. pen., astfel încât, acestea să fie în măsură să realizeze prevederile art. 52 C. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de inculpații V.A.V., M.F., R.I. și C.F.H. împotriva deciziei penale nr. 16/ A din 29 ianuarie 2003 a Curții de Apel Tg. Mureș. Casează decizia atacată și sentința penală nr. 302 din 4 noiembrie 2002 a Tribunalului Mureș, numai cu privire la încadrarea juridică a faptei. În baza art. 334 C. proc. pen., schimbă încadrarea juridică a faptelor din infracțiunea prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. c) și alin. (2 1 ) lit. a), cu aplicarea art. 13 C. pen., în infracțiunea prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. a) și e), cu aplicarea art. 13 C. pen., texte în baza cărora condamnă pe fiecare inculpat la câte 5 ani închisoare. Menține restul dispozițiilor. Deduce din pedepsele aplicate inculpaților, timpul reținerii preventive de 24 ore din ziua de 10 aprilie 2000. Pronunțată în ședință publică, azi 30 septembrie 2003.