ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 568/2003

R O M Â N I A

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

La data de 10 septembrie 1999, reclamanta S.C.

A.E. S.R.L. București a chemat-o în judecată pe pârâta S.C. R.C. S.A.

București, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să fie obligată la

plata sumei de 2.719.404.644 lei reprezentând contravaloarea produselor livrate,

precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâta a depus întâmpinare prin care a solicitat

respingerea cererii și, de asemenea, o cerere de chemare în garanție a R.A.D.E.T.

București.

Reclamanta a depus precizări în sensul că

obiectul pricinii deduse judecății se regăsește în dispozițiile cap. 7 din

contractul încheiat.

Prin sentința civilă nr. 4830 din 11 septembrie

2000, Tribunalul București, secția comercială, a respins ca nefondată cererea

principală formulată de reclamantă și cererea de chemare în garanție.

A obligat-o pe reclamantă la plata cheltuielilor

de judecată către pârâtă în sumă de 50.459.046 lei.

Pentru a pronunța această sentință tribunalul a

reținut că reclamanta nu a fost în măsură să facă dovada cuantumului sumei solicitate

în conformitate cu dispozițiile art. 112 C. proc. civ.

Apelul declarat de reclamantă împotriva

sentinței mai sus menționate a fost respins, ca nefondat, prin decizia civilă

nr. 648 din 10 aprilie 2001 a Curții de Apel București, secția comercială.

În motivarea acestei decizii, instanța de apel a

reținut că nici în instanța de apel nu s-au produs dovezi din conținutul cărora

să rezulte data la care s-au efectuat plățile, modul de recalculare a acestora având

în vedere cursul de vânzare SEK și nici cât reprezintă majorările de întârziere

prin recalcularea puțului prin diferențele de curs valutar.

A mai reținut și că reclamanta, prin precizările

la acțiune a considerat pe de-o parte că scadența celor două facturi era la 15

decembrie 1996, iar prin motivele de apel că facturile erau din 1997 și 1999, fără

a lămuri cum de acestea puteau fi scadente anterior, respectiv din anul 1996.

Împotriva deciziei curții de apel a declarat

recurs reclamanta, arătând în esență că pârâta nu a susținut niciodată că nu a primit

marfa, ci că pentru factura nr. 32305 din 8 ianuarie 1997 în valoare de

151.958.857 lei nu a avut resurse pecuniare, iar pentru factura nr. 1357 din 29

iulie 1999 în valoare de 2.567.445.787 lei că nu este de acord cu aplicarea

dispozițiilor cap. 7 art. 7.2 și art. 7.3. din contract. În această

împrejurare, consideră că pârâta ar fi trebuit să fie de acord să achite

contravaloarea produselor primite și necontestate din anul 1996.

Recursul nu este fondat.

Din examinarea actelor dosarului, se constată următoarele:

Într-adevăr, în speță, așa cum corect au reținut

ambele instanțe care, au pronunțat în cauză, reclamanta, deși i s-a cerut să-și

precizeze acțiunea și deși a parcurs și faza devolutivă a apelului, nu a reușit

să formeze convingerea instanțelor asupra temeiniciei pretențiilor sale.

Prin precizările depuse la dosar în ce privește

obiectul acțiunii, reclamanta a făcut trimitere la clauzele contractului BS/1

din 14 iunie 1996, respectiv la dispozițiile cap. 7 art. 7.2. și art. 7.3, care

nu sunt în măsură să lămurească asupra cuantumului pretențiilor și nici dacă

aceste pretenții reprezintă contravaloarea materialelor cuprinse în facturi sau

diferențe de curs valutar.

Totodată, referindu-se la refuzul pârâtei de a

se conforma cap. 7 art. 7.2 și art. 7.3, în ce privește decontarea facturilor

nr. 32305 din 8 ianuarie 1997 și nr. 1357 din 29 iulie 1999, reclamanta susține

că ele privesc un rest de plată neîncasat la data de 15 decembrie 1996, situație

care creează confuzie și imposibilitatea de a stabili obiectul acțiunii reclamantei.

În această împrejurare, în mod corect s-a

apreciat că în cauză nu s-a făcut dovada cuantumului sumei solicitate și nici

dovezi privind temeinicia pretențiilor formulate astfel cum impun dispozițiile art.

112 C. proc. civ.

În consecință, reținându-se și că recurenta –

reclamantă nu a formulat nici o critică în condițiile art. 304 C. proc. civ.,

urmează a se respinge recursul reclamantei, ca nefondat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge

recursul declarat de reclamanta S.C. A.A.P. ROMÂNIA S.R.L. București împotriva

deciziei nr. 648 din 10 aprilie 2000 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 4

februarie 2003.