ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1502/2003

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 435 din 17

octombrie 2002, Tribunalul Prahova a condamnat pe inculpatul Z.L. la 7 ani

închisoare pentru infracțiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2)

lit. d) și e) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) și a art. 13 din același

cod.

În baza dispozițiilor art. 61 alin.

(1) C. pen., s-a dispus revocarea beneficiului liberării condiționate a

restului de pedeapsă de 232 zile închisoare rămas neexecutat din pedeapsa de 2

ani și 6 luni închisoare aplicată inculpatului prin sentința penală nr. 1864

din 14 iulie 2000 a Judecătoriei Ploiești și contopirea acestui rest de

pedeapsă cu pedeapsa aplicată în cauză.

În baza art. 34 lit. b) C. pen., s-a

dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, 7 ani închisoare.

S-a făcut aplicarea art. 71 și a

art. 64 C. pen.

Pe latură civilă, s-a constatat

acoperit, prin restituire în natură, prejudiciul adus părții vătămate H.M. și

s-a luat act că acesta nu s-a constituit parte civilă în procesul penal.

Pentru a pronunța hotărârea,

instanța a reținut următoarea situație de fapt:

În jurul orelor 20,30, din seara

zilei de 20 martie 2002, inculpatul aflat în stare de ebrietate pe o stradă din

orașul Băicoi, observând în fața porții imobilului lui L.C., o căruță la care

era înhămat un cal, s-a urcat în ea și a mânat-o spre o intersecție, unde,

proprietarul H.M., recunoscând-o, a încercat să o oprească.

În acest scop, dorind să-l debarce

pe inculpat, el a fost lovit, moment în care ambii au căzut la pământ.

Încercând să păstreze calul și căruța, inculpatul a aruncat cu pietre în H.M.,

incidentul fiind văzut de trecători. Dându-și seama că inculpatul este în

continuare violent, el fiindu-i superior și fizic, H.M. a abandonat căruța și

calul, ulterior el anunțând organele de poliție.

Certificatul medico-legal a reținut

că H.M. a prezentat o plagă acoperită cu cruste sero-hematice, pe fond tumefiat

în regiunea frontal-stânga și 2 excoriații în regiunea scapulară stânga extern,

leziunile necesitând 8-9 zile îngrijiri medicale în lipsa complicațiilor.

Împotriva sentinței, inculpatul a

declarat apel, motivul invocat fiind nevinovăția sa în săvârșirea faptei, în

opinia sa impunându-se achitarea lui în baza dispozițiilor art. 11 pct. 2 lit.

a), cu referire la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.

Prin decizia penală nr. 553 din 2

decembrie 2002, Curtea de Apel Ploiești a respins, ca nefondat, apelul declarat

de inculpat.

Nemulțumit și de hotărârea

pronunțată de instanța de apel, în termen legal, inculpatul a declarat recurs,

motivele invocate fiind greșita stabilire a situației de fapt, și, implicit a

vinovăției sale, în cauză, impunându-se schimbarea încadrării juridice a faptei

în infracțiunea de furt, precum și netemeinicia pedepsei aplicate, considerată

a fi prea mare.

Recursul declarat de inculpat nu

este fondat.

Potrivit art. 211 alin. (1) C. proc.

pen., constituie infracțiune de tâlhărie, furtul săvârșit prin întrebuințare de

violențe sau amenințări, precum și furtul urmat de întrebuințarea unor astfel

de mijloace pentru păstrarea bunului furat.

Violențele la care se referă textul,

ca acțiune adiacentă, care, alături de acțiunea principală de furt, realizează

elementul material al infracțiunii de tâlhărie, nu trebuie să îmbrace în mod

necesar vreuna din formele prevăzute de art. 180 – art. 182 C. pen., în

principiu, ele pot consta și din alte acțiuni brutale îndreptate împotriva

persoanei vătămate, cu condiția ca ele să fi fost de natură a-i înfrânge

împotrivirea ce i s-ar opune la deposedare.

Este de observat că, în cazul

furtului, victima nu opune rezistență pentru că nu știe că este deposedată, în

cazul tâlhăriei, persoana vătămată știe că avutul ei va suferi o diminuare prin

acțiunea făptuitorului, dar nu poate împiedica producerea acestui rezultat

pentru că opunerea ei a fost anihilată datorită evidențelor îndreptate

împotriva integrității sale corporale.

Raportând la cauză, aceste

considerații legale, se reține că inculpatul și-a apropiat bunurile lui H.M.,

inițial, luându-le din stradă, iar când cel păgubit a dorit să și le

recupereze, inculpatul, pentru a le păstra, a exercitat violențe.

În ce privește motivul de recurs

vizând netemeinicia pedepsei, se reține că stabilind pedeapsa de 7 ani

închisoare, instanța, în acord cu prevederile art. 72 C. pen., a considerat

pericolul social grav al faptei, împrejurările în care ea a fost săvârșită,

respectiv în condițiile existenței agravantelor „în timpul nopții” și „într-un

loc public”, dar și persoana inculpatului, recidivist și nesincer pe parcursul

procesului penal.

Executarea pedepsei în regim de

privare de libertate, va răspunde și scopului, așa cum stipulează art. 52 C.

pen.

Pentru considerentele expuse,

recursul declarat de inculpat nefiind fondat, în baza dispozițiilor art. 385

15

pct.

1 lit. b) C. proc. pen., va fi respins.

Conform art. 192 C. proc. pen.,

recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de inculpatul Z.L. împotriva deciziei penale nr.

553 din 2 decembrie 2002 a Curții de Apel Ploiești.

Deduce din pedeapsa aplicată, timpul

reținerii și arestării preventive de la 21 martie 2002, la 25 martie 2003.

Obligă pe recurent la plata sumei de

1.300.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de

300.000 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va

avansa din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată în ședință publică, azi

25 martie 2003.