ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1689/2004

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1689/2004 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2004)

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de

14 ianuarie 2003, și precizată la 19 februarie 2003, reclamantul, Ș.N. SA, a

chemat în judecată pârâta, S.B.T.C., solicitând ca, în baza sentinței civile ce

se va pronunța, să se emită somație de plată în scopul realizării creanței de

542.486 dolari S.U.A., reprezentând contravaloarea reparațiilor la nava P.S.

În susținerea pretențiilor,

reclamantul a susținut că are, împotriva debitoarei, o creanță certă, lichidă

și exigibilă izvorâtă din contractul de reparații navă încheiat la data de 16

iulie 2002, semnând și un angajament de plată prin care s-a obligat să

plătească, în mod irevocabil și necondiționat, sumele datorate către

creditoare.

Pârâta a depus întâmpinare prin care

a solicitat respingerea cererii, motivând că creanța nu este certă, lichidă și

exigibilă, existența și întinderea creanței nefiind stabilite, facturile emise

de creditoare nefiind acceptate la plată, iar pentru determinarea exactă a

cuantumului creanței se impune administrarea probei cu expertiză tehnică și

contabilă inadmisibilă în procedura somației de plată.

Tribunalul Constanța, secția

maritimă și fluvială, prin sentința civilă nr. 250 din 25 iunie 2003, a admis

cererea și a dispus somarea debitoarei să plătească creditoarei, în termen de

25 de zile de la comunicare, suma de 542.486 dolari S.U.A., reprezentând

contravaloarea reparațiilor la nava P.S., și 449.000 lei cheltuieli de

judecată.

În motivarea soluției date, instanța

de fond a reținut că, în speță, sunt îndeplinite cerințele impuse de art. 1 alin.

(1) din O.G. 5/2001, caracterul cert al creanței fiind dovedit cu contractul de

reparații, procesele verbale de recepție a lucrărilor, facturile emise în

vederea încasării prețului cât și angajamentul de plată asumat de debitoare la

data de 5 august 2002, lichiditatea creanței rezultând din aceleași înscrisuri,

iar exigibilitatea obligației de plată fiind stabilită prin art. 3 pct. 33 lit.

c) din convenția părților.

Debitoarea, S.B.T.C., a formulat

acțiune în anulare, motivând că instanța a făcut o greșită apreciere a

îndeplinirii în cauză a prevederilor art. 1 din O.G. nr. 5/2001, în sensul că

pretinsa creanță nu este certă și, pe cale de consecință, nu sunt îndeplinite

cerințele cu privire la caracterul lichid și exigibil al acesteia.

În susținerea criticilor, debitoarea

a arătat că lucrările au fost executate cu întârziere, că ar exista un contract

prin corespondență anterior celui însușit de părți cu privire la termenul de

finalizare a lucrărilor, modalitatea de plată și clauzele contractului,

punându-se în discuție prețul prestației cu referire la facturile emise de

creditoare, solicitând efectuarea unei expertize contabile.

Prin sentința civilă nr. 1 din 25

septembrie 2003, Curtea de Apel Constanța, secția maritim-fluvială, a respins,

ca nefondată, acțiunea în anulare.

În susținerea soluției date,

instanța de control judiciar a reținut că, potrivit art. 379 C. proc. civ., caracterul

lichid al creanței este determinat prin însuși actul de creanță recunoscut de

debitor, iar lichiditatea creanței rezultă din determinarea ei prin convenția

părților opozabilă debitorului, în temeiul dispozițiilor legale și asumării

acesteia, facturile emise fiind urmate de scrisoarea de garanție bancară pentru

suma de 600.000 dolari S.U.A.

S-a apreciat că facturile emise au

fost achitate parțial, iar la 18 octombrie 2002, prin telefax, apelanta a

confirmat debitul de 558.784 dolari S.U.A., recunoscând întârzierea plății și

manifestând intenția sa de a-și îndeplini obligațiile în totalitate.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs, în termen și legal timbrat, pârâta debitoare, criticile vizând

aspecte de nelegalitate și netemeinicie prevăzute de art. 304 pct. 5, 8, și 9 C.

proc. civ.

Astfel, se susține că actul juridic

din 16 iulie 2003, nu reprezintă un contract cadru de reparație navă, cum a

reținut instanța, întrucât nu are un preț determinat sau determinabil, fiind în

realitate un act adițional la contractul cadru încheiat prin corespondență.

În acest context nu se poate

considera că sunt întrunite dispozițiile art. 379 alin. (3) C. proc. civ.

De asemenea, facturile nr. 83 și 85

nu au fost recunoscute, suma de 775.931 dolari S.U.A. achitată, reprezentând

prețul lucrărilor de reparații, așa cum rezultă din însumarea ofertelor de preț

negociate de părți.

Recurenta mai critică și modul în

care instanțele au interpretat angajamentul de plată din 5 august 2002, care nu

a stabilit un cuantum, prețul aproximativ al tuturor lucrărilor de reparații

efectuate la nava P.S., fiind achitat ulterior datei încheierii angajamentului

de plată, acesta neputând conduce la caracterul cert al creanței.

Mai mult, susține recurenta,

procesul verbal de recepție a lucrărilor nu a fost semnat niciodată și nici nu

i-a fost prezentat spre semnare, iar scrisoarea de garanție bancară reprezintă

intenția de a achita orice sumă suplimentară celei deja plătite, cu condiția

justificării acestei solicitări, iar exigibilitatea creanței nu a fost

stabilită prin înscrisul din 16 iulie 2002.

Se mai critică faptul că instanța nu

a transpus pe plan procesual trăsătura esențială a procedurii prevăzută de O.G.

nr. 5/2001, referitoare la caracterul necontencios al acesteia, în lipsa unui

înscris prin care să se recunoască suma pretinsă, fiind necesare administrarea

de probatorii imposibile în somația de plată.

Pe de altă parte, se susține că, la

soluționarea cererii în anulare, nu s-au respectat prevederile art. 244 alin. (2)

C. proc. civ., în sensul că nu s-a avut în vedere că prima instanță a procedat

la repunerea cauzei pe rol înainte ca, în pricina care a determinat măsura

suspendării, să se pronunțe o hotărâre irevocabilă.

Intimatul, prin concluziile scrise,

solicită respingerea recursului, motivând că hotărârile instanțelor au aplicat

strict dispozițiile art. 11/1 din O.G. nr. 5/2001, care nu permit aplicarea art.

244 alin. (2) C. proc. civ., sau extinderea rolului activ al judecătorului

peste limitele legale speciale impuse de art. 4 alin. (2) din ordonanța privind

somația de plată, inclusiv sub aspectul cercetării judecătorești, sub forma

anticipată a necesității administrării de probe inadmisibile în această

procedură.

Se mai arată că, în cadrul cererii

în anulare, s-a invocat exclusiv neaplicarea art. 244 alin. (3) C. proc. civ., de

către tribunal, împrejurarea reținută de tribunal și soluția acestuia de

respingere a cererii de suspendare nefiind atacate prin cererea în anulare.

Consideră intimatul că, prin

înscrisurile depuse, s-a făcut dovada existenței creanței certe lichide și

exigibile, cu atât mai mult cu cât la 18 octombrie 2002, prin telefax,

recurenta debitoare a confirmat debitul de 558.784 dolari S.U.A. necontestat,

recunoscând întârzierea plății și manifestând intenția sa de a-și îndeplini

obligațiile în totalitate.

Recursul este fondat.

Potrivit art. 1 din O.G. nr. 5/2001,

cu modificările ulterioare, „procedura somației de plată se desfășoară, la

cererea creditorului, în scopul realizării de bunăvoie sau prin executare

silită a creanțelor certe, lichide și exigibile ce reprezintă obligații de

plată a unor sume de bani asumate prin contract constatat printr-un înscris ori

determinat unui statut, regulament sau altui înscris însușit de părți prin

semnătură, în alt mod admis de lege, și care atestă drepturi și delegații

privind executarea anumitor servicii, lucrări sau orice alte prestații”.

Din conținutul acestei reglementări,

rezultă că prima condiție privește creanța creditorului, a cărei obligație

corelativă trebuie să constea în îndatorirea debitorului de a plăti o sumă de

bani.

A doua condiție specială, de

admisibilitate a cererii de declanșare a procedurii somației de plată, vizează

caracterul lichid și exigibil al creanței.

Art. 379 alin. (3) C. proc. civ., definește

creanța certă, ca fiind „ceea a cărei existență rezultă din însuși actul de

creanță sau și din alte acte chiar neautentice, emanate de la debitor sau

recunoscute de dânsul”.

Creditorul este cel care, prin

probele pe care le administrează, trebuie să dovedească existența certă a

creanței.

Potrivit art. 379 alin. (4) C. proc.

civ., creanța este lichidă atunci când „câtimea ei este determinată prin însuși

actul de creanță sau când este determinabilă cu ajutorul actului de creanță sau

și a altor acte neautentice, fie emanând de la debitor, fie recunoscute de

dânsul, fie opozabile lui, în baza unor dispoziții legale sau a stipulațiilor

conținute în actul de creanță, chiar dacă prin această determinare ar fi nevoie

de o deosebită socoteală”.

A treia condiție de admisibilitate,

a cererii de declanșare a procedurii somației de plată, constă în existența

unui înscris prin care se poate face dovada creanței pretinse de către

creditor. Această condiție rezultă din prevederile art. 1 alin. (1) al

ordonanței, textul menționat nefăcând deosebire între diversele tipuri de

înscrisuri, iar în materie comercială trebuie să se țină seama de

particularitățile probei cu înscrisuri și de faptul că, potrivit art. 46 C.

com., obligațiile se probează cu acte autentice, cu acte sub semnătură privată

cu facturi acceptate, prin corespondență, prin telegramă, și cu registrele

părților, toate acestea având valoare de înscris în sensul art. 1 din O.G. nr. 5/2001.

Față de cele arătate, examinând înscrisurile

depuse de intimata creditoare în dovedirea pretențiilor deduse judecății,

rezultă că acestea nu se încadrează în condițiile prevăzute de procedura

somației de plată, nerezultând existența unei creanțe certe lichide și

exigibile.

Contractul încheiat la data de 16

iulie 2002 (dosar fond), nu stabilește un preț determinat, condiție esențială a

valabilității unei convenții intervenite între părți, fiind prevăzute variante

procentuale raportate la diverse situații.

Ambiguitatea clauzei, privind prețul

și modalitatea de plată a acestuia, confirmă susținerile recurentei dovedite cu

acte (dosar recurs), că acesta nu se referă la un deviz final al lucrărilor de

reparații, acesta urmând a fi stabilit prin raportarea ofertelor de preț

negociate de părți la lucrările efectiv executate pe șantier.

Contravaloarea aproximativă a

lucrărilor de reparații a fost estimată de intimat la suma de 800.000 dolari

S.U.A., conform ofertei de preț din 16 februarie 2002, sumă achitată ulterior

angajamentului de plată (dosar fond) din 5 august 2002.

Din conținutul extraselor de cont nu

rezultă că suma achitată se referă la facturile proformă emise, nr. 83 și 85

din 9 și respectiv 15 august 2002, pentru a fi considerate plăți parțiale.

De altfel, aceste facturi nu fac

dovadă în favoarea creditoarei intimate, întrucât nu îndeplinesc condițiile

prevăzute de art. 46 C. com. Primirea facturii de către un angajat al

beneficiarului nu echivalează cu acceptarea plății, întrucât primirea facturii

este un act material, în timp de acceptarea facturii necesită o manifestare de

voință a persoanei autorizate de a face plata facturii. Înmânarea facturilor nu

echivalează cu acceptarea conținutului prestațiilor inserate în înscrisul care

are rol de

instrumentum

, așa încât nu poate fi primită susținerea că,

prin semnătura unui angajat, s-a acceptat plata ca echivalent al prestațiilor.

Deși, în susținerea cererii privind

somația de plată, intimata se referă la o factură finală, acest înscris nu a

fost anexat, după cum nu există nici procesul verbal de recepție finală a

lucrărilor efectuate și confirmate de beneficiar.

Angajamentul de plată din 5 august

2002, nu produce efecte juridice, atâta timp cât nu a fost determinat prețul

lucrărilor de reparație, așa cum a fost negociat de părți. De altfel, cererea

de încuviințare a executării silite, în baza acestuia a fost respinsă de

Judecătoria Constanța, prin încheierea nr. 251 din 11 februarie 2003, care a

apreciat că nu reprezintă titlu executoriu în condițiile art. 66 din Legea nr. 36/1995,

soluție confirmată de instanțele de control judiciar (dosar recurs).

Cu privire la telefaxul din 18

octombrie 2002, acesta, așa cum rezultă din întreg materialul probator

administrat, reprezintă un înscris premergător concilierii directe din 24

octombrie 2002, suma înscrisă reprezentând valoarea pretențiilor prestatorului

ce urma a fi disputată în raport de pretențiile beneficiarului, de 43.633 dolari

S.U.A., conciliere ce nu a mai avut loc.

Nici scrisoarea de garanție bancară

nu poate fi considerată ca o recunoaștere a debitului, cuantumul acesteia fiind

pe de o parte incert, iar pe de altă parte, ultimul aliniat prevede că „nu

poate fi interpretată sau înțeleasă ca o recunoaștere de datorie sau ca o

renunțare la vreun drept”.

Față de cele arătate, rezultă că

debitoarea recurentă a contestat de la bun început existența și întinderea

creanței, situație în care, în mod eronat, instanțele au apreciat că sunt

întrunite condițiile art. 1 din O.G. nr. 5/2001, intimata reclamantă putându-se

adresa justiției pe calea dreptului comun, pentru evaluarea și determinarea

cuantumului lucrărilor executate.

Celelalte critici, referitoare la

netranspunerea pe plan procesual a procedurii prevăzută de O.G. nr. 5/2001,

referitoare la caracterul necontencios al acesteia, la încălcarea prevederilor art.

244 alin. (2) C. proc. civ., urmează a fi înlăturate, motivat de faptul că au

fost respectate dispozițiile art. 11/1 din acest act normativ, menținându-se

caracterul necontencios al promovării somației de plată.

În considerarea celor arătate, și

având în vedere dispozițiile art. 312 C. proc. civ. ,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

debitorul, S.B.T.C., cu sediul ales la S.C.A. Constanța, împotriva sentinței nr.

1/MF din 25 septembrie 2003, a Curții de Apel Constanța, secția maritimă fluvială.

Modifică sentința recurată, în

sensul că admite acțiunea în anulare formulată de reclamanta debitoare, în contradictoriu

cu intimata pârâtă, SC Ș.N. SA Constanța, și anulează sentința nr. 250/MF din

25 iunie 2003, a Tribunalului Constanța, secția maritimă și fluvială.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi, 11 mai 2004.