ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1689/2004

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 14 ianuarie 2003, și precizată la 19 februarie 2003, reclamantul, Ș.N. SA, a chemat în judecată pârâta, S.B.T.C., solicitând ca, în baza sentinței civile ce se va pronunța, să se emită somație de plată în scopul realizării creanței de 542.486 dolari S.U.A., reprezentând contravaloarea reparațiilor la nava P.S. În susținerea pretențiilor, reclamantul a susținut că are, împotriva debitoarei, o creanță certă, lichidă și exigibilă izvorâtă din contractul de reparații navă încheiat la data de 16 iulie 2002, semnând și un angajament de plată prin care s-a obligat să plătească, în mod irevocabil și necondiționat, sumele datorate către creditoare.

Pârâta a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii, motivând că creanța nu este certă, lichidă și exigibilă, existența și întinderea creanței nefiind stabilite, facturile emise de creditoare nefiind acceptate la plată, iar pentru determinarea exactă a cuantumului creanței se impune administrarea probei cu expertiză tehnică și contabilă inadmisibilă în procedura somației de plată. Tribunalul Constanța, secția maritimă și fluvială, prin sentința civilă nr. 250 din 25 iunie 2003, a admis cererea și a dispus somarea debitoarei să plătească creditoarei, în termen de 25 de zile de la comunicare, suma de 542.486 dolari S.U.A., reprezentând contravaloarea reparațiilor la nava P.S., și 449.000 lei cheltuieli de judecată.

În motivarea soluției date, instanța de fond a reținut că, în speță, sunt îndeplinite cerințele impuse de art. 1 alin. (1) din O.G. 5/2001, caracterul cert al creanței fiind dovedit cu contractul de reparații, procesele verbale de recepție a lucrărilor, facturile emise în vederea încasării prețului cât și angajamentul de plată asumat de debitoare la data de 5 august 2002, lichiditatea creanței rezultând din aceleași înscrisuri, iar exigibilitatea obligației de plată fiind stabilită prin art. 3 pct. 33 lit. c) din convenția părților. Debitoarea, S.B.T.C., a formulat acțiune în anulare, motivând că instanța a făcut o greșită apreciere a îndeplinirii în cauză a prevederilor art. 1 din O.G. nr. 5/2001, în sensul că pretinsa creanță nu este certă și, pe cale de consecință, nu sunt îndeplinite cerințele cu privire la caracterul lichid și exigibil al acesteia.

În susținerea criticilor, debitoarea a arătat că lucrările au fost executate cu întârziere, că ar exista un contract prin corespondență anterior celui însușit de părți cu privire la termenul de finalizare a lucrărilor, modalitatea de plată și clauzele contractului, punându-se în discuție prețul prestației cu referire la facturile emise de creditoare, solicitând efectuarea unei expertize contabile. Prin sentința civilă nr. 1 din 25 septembrie 2003, Curtea de Apel Constanța, secția maritim-fluvială, a respins, ca nefondată, acțiunea în anulare. În susținerea soluției date, instanța de control judiciar a reținut că, potrivit art. 379 C. proc.

civ., caracterul lichid al creanței este determinat prin însuși actul de creanță recunoscut de debitor, iar lichiditatea creanței rezultă din determinarea ei prin convenția părților opozabilă debitorului, în temeiul dispozițiilor legale și asumării acesteia, facturile emise fiind urmate de scrisoarea de garanție bancară pentru suma de 600.000 dolari S.U.A. S-a apreciat că facturile emise au fost achitate parțial, iar la 18 octombrie 2002, prin telefax, apelanta a confirmat debitul de 558.784 dolari S.U.A., recunoscând întârzierea plății și manifestând intenția sa de a-și îndeplini obligațiile în totalitate. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termen și legal timbrat, pârâta debitoare, criticile vizând aspecte de nelegalitate și netemeinicie prevăzute de art. 304 pct. 5, 8, și 9 C. proc.

civ. Astfel, se susține că actul juridic din 16 iulie 2003, nu reprezintă un contract cadru de reparație navă, cum a reținut instanța, întrucât nu are un preț determinat sau determinabil, fiind în realitate un act adițional la contractul cadru încheiat prin corespondență. În acest context nu se poate considera că sunt întrunite dispozițiile art. 379 alin. (3) C. proc. civ. De asemenea, facturile nr. 83 și 85 nu au fost recunoscute, suma de 775.931 dolari S.U.A. achitată, reprezentând prețul lucrărilor de reparații, așa cum rezultă din însumarea ofertelor de preț negociate de părți. Recurenta mai critică și modul în care instanțele au interpretat angajamentul de plată din 5 august 2002, care nu a stabilit un cuantum, prețul aproximativ al tuturor lucrărilor de reparații efectuate la nava P.S., fiind achitat ulterior datei încheierii angajamentului de plată, acesta neputând conduce la caracterul cert al creanței.

Mai mult, susține recurenta, procesul verbal de recepție a lucrărilor nu a fost semnat niciodată și nici nu i-a fost prezentat spre semnare, iar scrisoarea de garanție bancară reprezintă intenția de a achita orice sumă suplimentară celei deja plătite, cu condiția justificării acestei solicitări, iar exigibilitatea creanței nu a fost stabilită prin înscrisul din 16 iulie 2002. Se mai critică faptul că instanța nu a transpus pe plan procesual trăsătura esențială a procedurii prevăzută de O.G. nr. 5/2001, referitoare la caracterul necontencios al acesteia, în lipsa unui înscris prin care să se recunoască suma pretinsă, fiind necesare administrarea de probatorii imposibile în somația de plată. Pe de altă parte, se susține că, la soluționarea cererii în anulare, nu s-au respectat prevederile art. 244 alin. (2) C. proc.

civ., în sensul că nu s-a avut în vedere că prima instanță a procedat la repunerea cauzei pe rol înainte ca, în pricina care a determinat măsura suspendării, să se pronunțe o hotărâre irevocabilă. Intimatul, prin concluziile scrise, solicită respingerea recursului, motivând că hotărârile instanțelor au aplicat strict dispozițiile art. 11/1 din O.G. nr. 5/2001, care nu permit aplicarea art. 244 alin. (2) C. proc. civ., sau extinderea rolului activ al judecătorului peste limitele legale speciale impuse de art. 4 alin. (2) din ordonanța privind somația de plată, inclusiv sub aspectul cercetării judecătorești, sub forma anticipată a necesității administrării de probe inadmisibile în această procedură.

Se mai arată că, în cadrul cererii în anulare, s-a invocat exclusiv neaplicarea art. 244 alin. (3) C. proc. civ., de către tribunal, împrejurarea reținută de tribunal și soluția acestuia de respingere a cererii de suspendare nefiind atacate prin cererea în anulare. Consideră intimatul că, prin înscrisurile depuse, s-a făcut dovada existenței creanței certe lichide și exigibile, cu atât mai mult cu cât la 18 octombrie 2002, prin telefax, recurenta debitoare a confirmat debitul de 558.784 dolari S.U.A. necontestat, recunoscând întârzierea plății și manifestând intenția sa de a-și îndeplini obligațiile în totalitate. Recursul este fondat. Potrivit art. 1 din O.G.

nr. 5/2001, cu modificările ulterioare, „procedura somației de plată se desfășoară, la cererea creditorului, în scopul realizării de bunăvoie sau prin executare silită a creanțelor certe, lichide și exigibile ce reprezintă obligații de plată a unor sume de bani asumate prin contract constatat printr-un înscris ori determinat unui statut, regulament sau altui înscris însușit de părți prin semnătură, în alt mod admis de lege, și care atestă drepturi și delegații privind executarea anumitor servicii, lucrări sau orice alte prestații”. Din conținutul acestei reglementări, rezultă că prima condiție privește creanța creditorului, a cărei obligație corelativă trebuie să constea în îndatorirea debitorului de a plăti o sumă de bani.

A doua condiție specială, de admisibilitate a cererii de declanșare a procedurii somației de plată, vizează caracterul lichid și exigibil al creanței. Art. 379 alin. (3) C. proc. civ., definește creanța certă, ca fiind „ceea a cărei existență rezultă din însuși actul de creanță sau și din alte acte chiar neautentice, emanate de la debitor sau recunoscute de dânsul”. Creditorul este cel care, prin probele pe care le administrează, trebuie să dovedească existența certă a creanței. Potrivit art. 379 alin. (4) C. proc. civ., creanța este lichidă atunci când „câtimea ei este determinată prin însuși actul de creanță sau când este determinabilă cu ajutorul actului de creanță sau și a altor acte neautentice, fie emanând de la debitor, fie recunoscute de dânsul, fie opozabile lui, în baza unor dispoziții legale sau a stipulațiilor conținute în actul de creanță, chiar dacă prin această determinare ar fi nevoie de o deosebită socoteală”.

A treia condiție de admisibilitate, a cererii de declanșare a procedurii somației de plată, constă în existența unui înscris prin care se poate face dovada creanței pretinse de către creditor. Această condiție rezultă din prevederile art. 1 alin. (1) al ordonanței, textul menționat nefăcând deosebire între diversele tipuri de înscrisuri, iar în materie comercială trebuie să se țină seama de particularitățile probei cu înscrisuri și de faptul că, potrivit art. 46 C. com., obligațiile se probează cu acte autentice, cu acte sub semnătură privată cu facturi acceptate, prin corespondență, prin telegramă, și cu registrele părților, toate acestea având valoare de înscris în sensul art. 1 din O.G. nr. 5/2001.

Față de cele arătate, examinând înscrisurile depuse de intimata creditoare în dovedirea pretențiilor deduse judecății, rezultă că acestea nu se încadrează în condițiile prevăzute de procedura somației de plată, nerezultând existența unei creanțe certe lichide și exigibile. Contractul încheiat la data de 16 iulie 2002 (dosar fond), nu stabilește un preț determinat, condiție esențială a valabilității unei convenții intervenite între părți, fiind prevăzute variante procentuale raportate la diverse situații. Ambiguitatea clauzei, privind prețul și modalitatea de plată a acestuia, confirmă susținerile recurentei dovedite cu acte (dosar recurs), că acesta nu se referă la un deviz final al lucrărilor de reparații, acesta urmând a fi stabilit prin raportarea ofertelor de preț negociate de părți la lucrările efectiv executate pe șantier.

Contravaloarea aproximativă a lucrărilor de reparații a fost estimată de intimat la suma de 800.000 dolari S.U.A., conform ofertei de preț din 16 februarie 2002, sumă achitată ulterior angajamentului de plată (dosar fond) din 5 august 2002. Din conținutul extraselor de cont nu rezultă că suma achitată se referă la facturile proformă emise, nr. 83 și 85 din 9 și respectiv 15 august 2002, pentru a fi considerate plăți parțiale. De altfel, aceste facturi nu fac dovadă în favoarea creditoarei intimate, întrucât nu îndeplinesc condițiile prevăzute de art. 46 C. com. Primirea facturii de către un angajat al beneficiarului nu echivalează cu acceptarea plății, întrucât primirea facturii este un act material, în timp de acceptarea facturii necesită o manifestare de voință a persoanei autorizate de a face plata facturii.

Înmânarea facturilor nu echivalează cu acceptarea conținutului prestațiilor inserate în înscrisul care are rol de instrumentum , așa încât nu poate fi primită susținerea că, prin semnătura unui angajat, s-a acceptat plata ca echivalent al prestațiilor. Deși, în susținerea cererii privind somația de plată, intimata se referă la o factură finală, acest înscris nu a fost anexat, după cum nu există nici procesul verbal de recepție finală a lucrărilor efectuate și confirmate de beneficiar. Angajamentul de plată din 5 august 2002, nu produce efecte juridice, atâta timp cât nu a fost determinat prețul lucrărilor de reparație, așa cum a fost negociat de părți.

De altfel, cererea de încuviințare a executării silite, în baza acestuia a fost respinsă de Judecătoria Constanța, prin încheierea nr. 251 din 11 februarie 2003, care a apreciat că nu reprezintă titlu executoriu în condițiile art. 66 din Legea nr. 36/1995, soluție confirmată de instanțele de control judiciar (dosar recurs). Cu privire la telefaxul din 18 octombrie 2002, acesta, așa cum rezultă din întreg materialul probator administrat, reprezintă un înscris premergător concilierii directe din 24 octombrie 2002, suma înscrisă reprezentând valoarea pretențiilor prestatorului ce urma a fi disputată în raport de pretențiile beneficiarului, de 43.633 dolari S.U.A., conciliere ce nu a mai avut loc.

Nici scrisoarea de garanție bancară nu poate fi considerată ca o recunoaștere a debitului, cuantumul acesteia fiind pe de o parte incert, iar pe de altă parte, ultimul aliniat prevede că „nu poate fi interpretată sau înțeleasă ca o recunoaștere de datorie sau ca o renunțare la vreun drept”. Față de cele arătate, rezultă că debitoarea recurentă a contestat de la bun început existența și întinderea creanței, situație în care, în mod eronat, instanțele au apreciat că sunt întrunite condițiile art. 1 din O.G. nr. 5/2001, intimata reclamantă putându-se adresa justiției pe calea dreptului comun, pentru evaluarea și determinarea cuantumului lucrărilor executate. Celelalte critici, referitoare la netranspunerea pe plan procesual a procedurii prevăzută de O.G.

nr. 5/2001, referitoare la caracterul necontencios al acesteia, la încălcarea prevederilor art. 244 alin. (2) C. proc. civ., urmează a fi înlăturate, motivat de faptul că au fost respectate dispozițiile art. 11/1 din acest act normativ, menținându-se caracterul necontencios al promovării somației de plată. În considerarea celor arătate, și având în vedere dispozițiile art. 312 C. proc. civ. ,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de debitorul, S.B.T.C., cu sediul ales la S.C.A. Constanța, împotriva sentinței nr. 1/MF din 25 septembrie 2003, a Curții de Apel Constanța, secția maritimă fluvială. Modifică sentința recurată, în sensul că admite acțiunea în anulare formulată de reclamanta debitoare, în contradictoriu cu intimata pârâtă, SC Ș.N. SA Constanța, și anulează sentința nr. 250/MF din 25 iunie 2003, a Tribunalului Constanța, secția maritimă și fluvială. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11 mai 2004.