ÎCCJ, Decizia nr. 137/2005

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Creditoarea SC Ș.N. SA

Constanța a solicitat instanței, la data de 14 ianuarie 2003, să emită somație

de plată, pe calea procedurii reglementate prin O.G. nr. 5/2001, pentru

obținerea sumei de 542.486 dolari SUA, reprezentând contravaloarea reparațiilor

efectuate la nava P., de la debitoarea S.B. Grecia.

În motivarea cererii,

creditoarea a învederat că la data de 16 iulie 2002, a semnat un contract cu

debitoarea, având ca obiect lucrări de reparații la nava P., iar după

efectuarea lucrărilor, care au fost recepționate și acceptate, creditoarea a

emis facturile nr. 83 din 9 august 2002 și nr. 85 din 15 august 2002, pentru

suma totală de 1.318.417 dolari SUA.

S-a mai relevat că din

valoarea facturată, debitoarea a achitat 775.931 dolari SUA, în trei tranșe,

rămânând neachitată suma de 542.486 dolari SUA.

În dovedirea acestei cereri,

debitoarea a depus contractul de reparații, procesele-verbale de recepție a

lucrărilor, extrase de cont, angajamentul de plată semnat de debitoare la 5

august 2002, precum și scrisoarea de garanție emisă de A.B., filiala din

Londra.

Debitoarea, susținând că

datoria nu ar fi certă și lichidă, a solicitat respingerea cererii creditoarei.

Tribunalul Constanța, secția

maritimă și fluvială, prin sentința civilă nr. 250/MF din 25 iunie 2003, a

admis cererea creditoarei și a somat pe debitoare să plătească acesteia, în

termen de 25 zile de la comunicare, suma de 542.486 dolari SUA, reprezentând

contravaloarea reparațiilor la nava P., precum și 448.000 lei cheltuieli de

judecată.

S-a reținut că din probele

administrate a rezultat că SC Ș.N. SA Constanța este titular al unei creanțe ce

constă în obligația de plată a unei sume de bani, asumată prin înscris însușit

de ambele părți, care atestă drepturi și obligații ce decurg din executarea

unui contract, astfel că sunt îndeplinite condițiile prevăzute în art. 1 din

O.G. nr. 5/2001, pentru admiterea cererii de emitere a somației de plată.

Împotriva sentinței,

debitoarea a formulat acțiune în anulare, aceasta fiind respinsă, ca nefondată,

prin decizia civilă nr. 1/MF din 25 septembrie 2003, a Curții de Apel

Constanța, secția maritimă și fluvială.

În motivarea acestei

decizii, s-a relevat că înscrisurile depuse în susținerea cererii fac dovada

caracterului cert, lichid și exigibil al creanței, astfel că soluția primei instanțe

este legală și temeinică.

Debitoarea S.B., invocând

temeiurile prevăzute în art. 304 pct. 5, 8 și 9, precum și în art. 304

1

C. proc. civ., a declarat recurs împotriva acestei decizii, cauza fiind

înaintată la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială.

La termenul din 24 februarie

2005, debitoarea-recurentă a invocat excepția de neconstituționalitate a

dispozițiilor art. 1 alin. (1), art. 4 alin. (2) și art. 6 din O.G. nr. 5/2001

privind somația de plată, aprobată cu modificări prin Legea nr. 295/2002,

solicitând suspendarea judecării cauzei și sesizarea Curții Constituționale, cu

soluționarea excepției.

Referindu-se la excepția

invocată, reprezentantul creditoarei a cerut să se facă aplicarea art. 723

alin. (2) C. proc. civ., arătând că recurenta- debitoare, recurgând abia în

faza procesuală a recursului, la posibilitatea de a formula excepția, a

demonstrat că urmărește să exercite drepturile procesuale cu rea-credință.

Totodată, a pus concluzii pentru respingerea cererii de sesizare a Curții

Constituționale, învederând că aceasta s-a pronunțat prin numeroase decizii

asupra constituționalității textelor de lege în discuție.

În cadrul ședinței din 24

februarie 2005, examinând cererea de sesizare a Curții Constituționale, secția

comercială a instanței supreme a respins această cerere, cu motivarea că, prin

mai multe decizii, Curtea Constituțională s-a pronunțat în sensul stabilirii

constituționalității dispozițiilor la care se referă excepția de

neconstituționalitate invocată de debitoare.

Ca urmare, procedând la

judecarea recursului declarat de debitoarea S.B., Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția comercială, prin decizia nr. 1336 din 24 februarie 2005, a

dispus respingerea acestuia, ca nefondat.

S-a motivat, în esență, că

prin hotărârea atacată s-a apreciat judicios cu privire la caracterul cert al

creanței, că prețul a fost calculat corespunzător clauzei contractuale,

valoarea lucrărilor, cu titlu de preț, fiind recunoscută de către debitoare,

care s-a și obligat necondiționat, prin angajamentul de plată, pentru diferența

neachitată, astfel că în mod corect s-a statuat și asupra caracterului lichid

al creanței.

S.B., întemeindu-se pe

dispozițiile art. 29 alin. (6) teza a II-a din Legea nr. 47/1992, a declarat

recurs împotriva soluției de respingere a cererii de sesizare a Curții

Constituționale, pentru soluționarea excepției de neconstituționalitate

invocate.

În motivarea recursului, s-a

subliniat că debitoarea a înțeles să atace încheierea ce ar fi trebuit

pronunțată potrivit dispozițiilor art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992 și,

respectiv, partea din preambulul deciziei prin care a fost respinsă cererea de

sesizare a Curții Constituționale, cu soluționarea excepției de

neconstituționalitate invocată.

S-a susținut, în acest sens,

că partea introductivă a deciziei este nulă, ceea ce atrage nulitatea deciziei

în întregul ei, deoarece cererea de sesizare a Curții Constituționale a fost

respinsă, cu motivarea că aceasta, prin decizii anterioare, a constatat

constituționalitatea dispozițiilor O.. nr. 5/2001, încălcându-se, astfel,

dispozițiile art. 29 alin. (6), cu referire la alin. (1), (2), (3) și (5) ale

aceluiași articol din Legea nr. 47/1992.

În concluzie, s-a cerut să

se constate nulitatea soluției de respingere a cererii de sesizare a Curții

Constituționale, precum și a actelor procedurale ulterioare, admiterea cererii

de sesizare a Curții Constituționale, cu soluționarea excepției de

neconstituționalitate și suspendarea judecării cauzei.

Recursul nu este admisibil.

În adevăr, în raport cu

dispozițiile art. 299 alin. (1) C. proc. civ., „hotărârile date fără drept de

apel, cele date în apel, precum și, în condițiile prevăzute de lege, hotărârile

altor organe cu activitate jurisdicțională sunt supuse recursului”.

În același timp, potrivit reglementării

date prin partea finală a alin. (1) al art. 299 C. proc. civ., cu referire la

art. 282 alin. (2) din același cod, împotriva încheierilor premergătoare nu se

poate face recurs decât odată cu fondul, în afară de cazul când prin ele s-a

întrerupt cursul judecății.

Din coroborarea acestor

dispoziții cu caracter imperativ și restrictiv rezultă, deci, că încheierea, ce

se susține de către debitoare că ar fi trebuit să fie întocmită separat de

partea introductivă a deciziei, nu este supusă recursului, deoarece nici

hotărârea pronunțată asupra acestei căi de atac nu este susceptibilă de a fi

atacată cu recurs.

A considera altfel, ar

însemna să fie încălcat principiul inadmisibilității recursului împotriva

hotărârilor pronunțate de instanțele de recurs și să se creeze posibilitatea,

nereglementată prin lege, de a se recurge în mod nefiresc la o nouă judecată în

recurs, la o altă instanță, fără ca acesteia să-i revină competența de a

soluționa cauza respectivă în recurs.

Așa fiind, din moment ce

cererea debitoarei de sesizare a Curții Constituționale a fost adresată abia în

recurs, soluția dată de instanța de recurs, cu privire la această cerere, fie

prin încheiere separată, fie prin încheierea ce intră, ca parte introductivă,

în compunerea deciziei, nu mai este susceptibilă de a fi atacată cu recurs,

pentru că ar însemna să se contravină prevederilor art. 299 alin. (1) C. proc.

civ., prin care sunt imperativ și restrictiv determinate hotărârile ce pot fi

atacate pe această cale.

În consecință, constatându-se

că debitoarea S.B. vizează o hotărâre ce nu este supusă căii de atac a

recursului, urmează ca recursul pe care l-a declarat, să fie respins ca

inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil,

recursul declarat de S.B. Grecia împotriva deciziei nr. 1336 din 24 februarie

2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială.

Pronunțată în ședință

publică, azi 16 mai 2005.