ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3041/2008
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3041/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)
Asupra recursului de
față:
Din examinarea
lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentința nr. 30 din 24 mai 2006 a
Tribunalului Constanța a fost respinsă acțiunea reclamantelor S.B.T.C. Grecia
și O.D.E.S. Liberia, în contradictoriu cu pârâta SC Ș.N. SA Constanța, pentru
plata sumei de 123.930 dolari SUA (echivalent a 4.056.724.620 lei), reprezentând
beneficiu nerealizat cu ocazia staționării nejustificate a navei Pontos în
perioada 24 mai - 16 iulie 2002 în șantierul pârâtei, cu cheltuieli de
judecată.
Instanța a reținut că
între părți a avut loc un schimb de mesaje, convorbiri telefonice, întâlniri
directe care au avut ca rezultat negocierea prețurilor, condiții de lucru și
modalități de plată pentru ca pârâta să efectueze mai multe reparații la nava
P., fără a se stabili un termen de finalizare a lucrărilor de reparații.
Nava Pontos a intrat
în șantier la data de 19 aprilie 2002, când au fost semnate și Condițiile
Generale pentru repararea navelor în SC Ș.N. SA Constanța, care la pct. 5
prevăd expres că durata reparațiilor va fi cea fixată prin contractul de
reparații, care s-a semnat la 16 iulie 2002.
Pentru lucrările de
înlocuire metal, solicitările de efectuare a reparațiilor au fost transmise
verbal de armator și pe baza acestora s-au întocmit buletin de lucru, iar
contractul semnat de părți la 16 iulie 2002 acoperă întreaga perioadă de staționare
a navei în șantier și totalitatea reparațiilor executate la navă, pentru care
s-au purtat negocieri începând cu 11 februarie 2002 și până la intrarea navei
în șantier.
Pentru perioada
cuprinsă între 19 aprilie 2002 și 16 iulie 2002, părțile nu au încheiat o altă
convenție privind reparațiile navei P., care să stipuleze termenul de 35 de
zile pentru terminarea lucrărilor.
În această perioadă
reclamantele au pierdut posibilitatea încheierii unui contract de angajare a
T.C., pentru suma minimă de 6.700 dolari SUA/zi, rezultând un beneficiu
nerealizat, aferent perioadei de întârziere nejustificată, în sumă de 123.930 dolari
SUA.
S-a mai reținut că
durata totală a reparațiilor la navă nu putea fi determinată prin simpla
împărțire a cantității totale de metal înlocuit, la rata medie de schimb a
metalului de 8-10 tone pe zi, confirmată de pârâtă prin mesajul din 12 martie
2002.
Reclamantele au
declarat apel, susținând în esență următoarele: între părți a intervenit
inițial o înțelegere verbală consemnată în corespondența dintre părți,
înțelegere ce nu a fost respectată de pârâtă, deoarece nava a fost ținută în
port pentru reparații o perioadă mult mai mare decât cea maximă convenită,
ulterior s-a încheiat un contract scris având ca obiect reparațiile ce trebuiau
efectuate la nava „P.”, în perioada cuprinsă între 23 mai 2002 și 16 iulie
2002, nava s-a aflat în port în lipsa unei convenții a părților.
În această perioadă,
reclamantele au pierdut posibilitatea încheierii unui contract de angajare în
T.C., pentru suma minimă de 6.700 dolari SUA/zi, rezultând un beneficiu
nerealizat, aferent perioadei de întârziere nejustificată, în sumă de 123.930 dolari
SUA.
Înțelegerea
comercială intervenită între părți a fost consemnată în vasta corespondență
dintre acestea, obligațiile părților fiind probate conform prevederilor art. 46
C. com., valorând contract comercial, înțelegere nerespectată de pârâtă.
În motivarea apelului
s-a mai arătat că rata de înlocuire a metalului e un element important în
stabilirea perioadei de reparații, dar că instanța de fond nu a clarificat cine
se face responsabil de întârzierile care au influențat perioada de reparații,
că lucrările suplimentare au avut un volum mic, nu a influențat esențial
termenul, lucrările cuprinse în anexa 4 nu sunt lucrări suplimentare, ci
lucrări rămase de executat.
Prin Decizia nr. 20
din 8 decembrie 2006, Curtea de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială,
contencios administrativ și fiscal, a respins ca nefondat apelul declarat de
reclamante.
Pentru a hotărî
astfel, instanța de apel a reținut că în cauză nu s-a făcut dovada existenței
în condițiile art. 46 C. com. a unei prime convenții între părți, inclusiv
expertizele efectuate în cauză, nedescoperind înscrisuri sau fapte care să
dovedească existența convenției în formă simplificată, ci, dimpotrivă,
evidențiind lipsa acestora, cum ar fi lipsa comenzii cu privire la lucrările de
înlocuire metal, nepredarea anticipată a planurilor cu marcarea zonelor ce
urmau a fi înlocuite, neprecizarea lucrărilor care necesitau materiale
speciale.
Apelantele nu au
făcut dovada realizării acordului de voință al părților cu privire la
efectuarea lucrărilor de către pârâtă, până la data de 23 mai 2002.
Părțile s-au înțeles
ca durata totală a reparațiilor la navă să fie calculată prin împărțirea
cantității totale de metal înlocuit la rata medie acceptată, aceasta fiind
metoda de calcul utilizată la toate reparațiilor de nave, dar aceasta nu poate
fi avută în vedere exclusiv la determinarea duratei reparațiilor, deoarece
unele lucrări puteau fi efectuate numai după terminarea înlocuirilor de metal.
Expertizele au
stabilit că în contractul de reparații din 16 iulie 2002, se acoperă întreaga
perioadă de staționarea navei în șantier și totalitatea reparațiilor efectuate
la navă (anexa 1 - lucrări pentru care s-au purtat negocieri începând cu data
de 11 februarie 2002 și până la intrarea navei în șantier, anexa 4 - lucrări
suplimentare după intrarea navei în șantier).
Lucrările prevăzute
în contract au fost executate integral, iar termenul convenit de părți, 31
iulie 2002 a fost prelungit ulterior, de comun acord, datorită solicitării
apelantelor reclamante de efectuare a unor lucrări suplimentare.
S-a mai reținut că
prima instanță a respins acțiunea reclamantelor în ce privește daunele pretinse
ca urmare a neperfectării contractului T.C., deoarece contractul poartă data
ulterioară semnării contractului de reparații la 19 iulie 2002, acestea
cunoscând data finalizării reparațiilor, agreată de ambele părți.
Apelantele reclamante
nu au dovedit acordul părților în ce privește termenul de efectuare a acestora,
o dovadă expresă a însușirii de către intimată, a unei obligații în acest sens.
Împotriva deciziei
instanței de apel au declarat recurs reclamantele susținând în temeiul art. 304
pct. 8 și 9 C. proc. civ. că instanța de apel a reținut în mod greșit că nu s-a
făcut dovada convenției între părți, în condițiile în care corespondența dintre
părți este foarte clară din acest punct de vedere, stabilind modalități și
termene de realizare a lucrărilor în raport de cantitatea de metal înlocuită.
Curtea de Apel
Constanța a apreciat în mod greșit că Tribunalul Constanța nu era obligat să
clarifice cine se face responsabil de întârzieri și care a fost influența în
număr de zile asupra perioadei totale de reparații.
Aceste elemente au
făcut obiectul expertizelor administrate și erau edificatoare în ceea ce
privește responsabilii pentru întârzierile respective.
În mod greșit, s-a
apreciat de către instanța de apel că aceste aspecte nu au legătură cu cauza,
în condițiile în care tocmai responsabilitatea părților în întârzierea
lucrărilor de reparații era problema ce urma a fi clarificată.
De asemenea,
neexistând un volum mare de lucrări suplimentare, termenul de efectuare a
reparațiilor nu se modifică esențial, iar cu privire la daune, recurentele
susțin că au făcut dovada daunelor prin înscrisurile depuse la dosarul cauzei.
Recursul este
nefondat pentru următoarele considerente: criticile formulate de recurente, cu
referire la art. 304 pct. 8 C. proc. civ., nu pot fi reținute deoarece instanța
de apel a interpretat corect actul juridic dedus judecății, reținând că nu s-a
făcut dovada existenței în condițiile art. 46 C. com. a unei prime convenții
între părți și nici a vreunei culpe a intimatei în staționarea navei în
perioada 23 mai 2002 - 16 iulie 2002.
Curtea de Apel
Constanța a apreciat corect că instanța de fond nu era obligată să clarifice
cine se face responsabil de întârzieri și care a fost influența în număr de
zile asupra perioadei totale de reparații, din moment ce, aceste aspecte nu
aveau legătură cu cauza.
Criticile formulate
în temeiul art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. nu pot fi reținute și
constatându-se legalitatea deciziei recurate, în temeiul art. 312 alin. (1) C.
proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.
În temeiul art. 274 C.
proc. civ. recurentele vor fi obligate la plata cheltuielilor de judecată în sumă
de 2.000,00 lei, către intimată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge
recursul declarat de
reclamantele S.B.T.C. Grecia și O.D.E.S. Liberia împotriva Deciziei nr. 20 din
8 decembrie 2006 a Curții de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială,
contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
Obligă recurentele la
2.000,00 cheltuieli de judecată către intimată.
Irevocabilă.
Pronunțata în ședință
publică, astăzi 23 octombrie 2008.