ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 384/2007

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 70/

MF din 22 iunie 2005, Tribunalul Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială,

a admis acțiunea reclamantei SC T. SA Constanța, formulată în contradictoriu cu

pârâta SC L.C. Anglia, și în consecință a dispus obligarea acesteia din urmă la

plata următoarelor sume:

- 79.611,44 dolari S.U.A.

reprezentând contravaloarea prestărilor de servicii portuare la navele I., G. și

T.

- 171.023,98 dolari S.U.A.

cu titlu de penalități de întârziere aferente facturilor neachitate nr. 21/2003,

36/2003 și 50/2003, penalități calculate până la data de 28 februarie 2005

- 47.346,97 dolari S.U.A.

reprezentând penalități de întârziere aferente facturilor achitate cu

întârziere (nr. 9/2002, nr. 25/2002, nr. 36/2002 și 64/2002).

Prin aceiași hotărâre

instanța de fond a admis în parte cererea formulată de expertul B.L. și a

dispus majorarea onorariului acesteia cu suma de 53.000.000 lei ce va fi

raportată de reclamantă.

Pârâta a fost obligată la

plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 239.314.950 lei.

Instanța de fond a reținut

în considerentele sentinței astfel pronunțate că pretențiile deduse judecății

decurg din contractul de prestării servicii nr. 114 din 8 martie 2002 încheiat

între părțile litigante, convenție în baza căreia au fost emise facturile reclamante.

În cauză, pentru stabilirea

cuantumului fixat al pretențiilor, a fost efectuată o expertiză contabilă.

Constatând incidente în

speță dispozițiile art. 969 C. proc. civ., cu referire la dispozițiile art. 1073

din același cod, instanța de fond a apreciat că reclamanta și-a îndeplinit

obligațiile ce-i reveneau prin convenție și, ca urmare a executării parțiale a

obligațiilor ce reveneau pârâtei, reclamanta are dreptul de pretinde și de a

obține de la pârâtă echivalentul prejudiciului suferit.

Sentința fondului a fost

confirmată de Curtea de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială

de contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 13/ MF din 3 iulie

2006, ca urmare a respingerii, ca nefondat, al apelului declarat de pârâta SC L.C.

Anglia.

Criticile aduse de către

pârâtă hotărârii instanței de fond au vizat în principal aspecte de ordin

procedural, cu referire la excepția de necompetență generală a instanței române

în soluționarea litigiului și excepția lipsei calității procesuale pasive a

pârâtei.

În ceea ce privește

necompetența generală a instanțelor române, instanța de apel a reținut că în speță

sunt aplicabile dispozițiile art. 149 pct. 4 din Legea nr. 105/1992 privind

reglementarea raporturilor de drept internațional privat, cu referire la

competența atrasă de locul unde a luat naștere sau trebuia executată, fie chiar

în parte, obligație izvorâtă din contract respectiv România.

Un alt argument în

respingerea acestei susțineri l-a constituit împrejurarea că pârâta nu a făcut

dovadă care să ateste închiderea reprezentanței din București a pârâtei înainte

de inițierea procedurii prealabile, iar corespondența comercială dintre părțile

litigante s-a făcut cu reprezentanți din România.

Excepția lipsei calității

procesuale pasive a pârâtei a fost respinsă cu motivarea că activitatea

comercială derulată de părțile litigante a avut loc în baza unor convenții,

prelungite succesiv și care, nu au fost denunțate de pârâtă și mai mult, o

parte din prestările efectuate au fost achitate de aceeași parte.

Critica adusă pe fondul

cauzei și care viza perioada de valabilitate a convenției a fost înlăturată de

către instanță reținându-se că argumentele pârâtei sunt irelevante deoarece nu

se disputa facturi emise după data expirării contractului și nici nu se

justifică în raport cu împrejurarea că pârâta a achitat parțial aceste facturi

prin reprezentanți din România.

Împotriva deciziei instanței

de apel a declarat recurs pârâta SC L.C. invocând motivul de nelegalitate

prevăzută de art. 304 (9) C. proc. civ.

În dezvoltarea criticilor,

recurenta a reiterat excepțiile invocate în faza devolutivă a apelului cu

referire la excepția necompetenței generale a instanțelor judecătorești române

în soluționarea litigiului și, respectiv excepția lipsei calității procesuale

pasive a pârâtei, în opinia recurentei greșit soluționate de instanța de apel.

În argumentarea criticilor

de ordin procedural recurenta a susținut că instanța în mod greșit a apreciat

cu privire la incidența dispozițiilor art. 149 din Legea nr. 105/1992,

situațiile expres prevăzute de norma legală evocată nefiind aplicabile speței.

În acest sens, s-a susținut

că, deși aparent competența instanțelor române putea fi atrasă de prevederile art.

2 din Legea nr. 105/1992, nici măcar acest text nu putea fi aplicabil în

condițiile în care sediul reprezentanței din România a pârâtei a fost închis la

data de 30 aprilie 2004, înainte de introducerea cererii de chemare în

judecată.

În opinia recurentei, pârâta

este o societate cu sediul în străinătate împrejurare ce obligă instanțele la

aplicarea dispozițiilor art. 157 din Legea nr. 105/1992.

Argumentele expuse de

recurentă cu referire la lipsa calității procesuale pasive, au fost

fundamentate în considerarea serviciilor prestate navelor în cauză și reclamate

prin cererea de chemare în judecată, servicii care nu au fost solicitate de

către pârâtă. În acest sens, s-a susținut că la data prestării serviciilor

respective societatea pârâtă nu avea activitate, fiind în stare de suspendare a

activității.

În considerarea acestor

critici, recurenta a solicitat admiterea excepțiilor, casarea hotărârilor

atacate și pe fond respingerea cererii ca nefiind de competența instanțelor

române, fie respingerea cererii ca fiind formulată împotriva unei persoane fără

calitate procesuală.

Criticile formulate pe

fondul cauzei au vizat nelegalitatea hotărârii atacate din perspectiva

valabilității contractului nr. 114/2002 în temeiul căruia instanțele au obligat

pârâta la plata sumelor restante.

În opinia recurentei,

contractul a fost valabil încheiat până la data de 8 martie 2003 și, drept

urmare, la data emiterii hotărârilor reclamate, contractul nu mai era în

vigoare. Așa fiind, obligarea pârâtei la plata penalităților contractuale a

fost nelegală.

În fine, recurenta a

susținut că actul adițional încheiat la data de 4 ianuarie 2004 și care

prevedea extinderea perioadei contractuale pentru data de 8 martie 2005 nu a

fost semnat de către pârâtă.

În concluzie, recurenta a

solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate în sensul

admiterii apelului și, pe fond, respingerea acțiunii.

Recursul este nefondat și va

fi respins ca atare, pentru considerentele ce urmează.

În ceea ce privește

criticile de nelegalitate vizând chestiunile de ordin procedural, Înalta Curte

constată că excepțiile invocate sunt nefondate având în vedere următoarele

argumente:

Excepția necompetenței

generale a instanței judecătorești române.

În mod corect instanța de

apel a apreciat cu privire la incidența dispozițiilor art. 149 pct. 4 din Legea

nr. 105/1992, însă față de motivarea insuficientă și sumară a soluției adoptate

se impun următoarele precizări:

Pretențiile deduse judecății

își au izvorul în contractele de prestări servicii nr. 24 din 11 ianuarie 2001

și respectiv nr. 114 din 8 martie 2002 încheiate de părți în condițiile și

termenele precizate în convenție.

Una din cauzele esențiale

înserată în precitatele contracte fac trimitere expresă la instanța competentă

de soluționare a eventualelor litigii și anume, Tribunalul Constanța, România.

Așadar, împrejurarea că

părțile au convenit asupra instanței competente să soluționeze litigiul este un

argument suficient pentru a dovedi în plus, caracterul nefondat al acestei

critici.

Nu poate fi reținută nici

critica vizând încetarea activității societății pârâte în România sau

suspendarea activității acesteia în condițiile în care pârâta nu a făcut dovada

acestor susțineri.

Înscrisurile depuse în faza

procesuală a recursului, aflate la dosarul de recurs, nu fac dovada închiderii

reprezentanței în condițiile legii române privind societățile comerciale, situație

în care ar putea atrage alte instanțe. ci atestă o simplă corespondență purtată

între societatea română și reprezentanta din România a acesteia.

În legătură cu această

critică se impune și precizarea că obligațiile pârâtei decurg dintr-un contract

valabil încheiat anterior situației amintite, facturile emise de reclamantă

nefiind contestate și, ca o dovadă în plus, aceleiași facturi au fost achitate

integral sau parțial, situație ce confirmă ipoteza acceptării acestora.

În strânsă legătură cu prima

critică analizată, excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de

reclamantă, ca și motiv de recurs, este de asemenea nefondată pe de o parte

pentru argumentele expuse anterior și, pe de altă parte se are în vedere

calitatea persoanei semnatare a contractelor ce au generat pretențiile

reclamate și natura juridică a convenției.

Astfel, se constată că,

ambele convenții au fost semnate de managerul reprezentanței din România a

societății pârâte în calitatea sa de reprezentant legal al societății,

împrejurare ce conferă societății beneficiare calitate procesuală.

Calitatea procesuală pasivă

presupune identitatea între pârât și titularul obligației corelative dreptului

subiectiv valorificat de reclamant prin acțiunea judiciară, așa încât se

constată că, în speță, pârâta este titulara obligației născute din puterea

convenției legal încheiată.

De altfel, pe cale de

interpretare, convenția astfel încheiată are natura juridică a unui contract de

mandat comercial cu reprezentare, cu toate obligațiile ce izvorăsc din acestea.

În mod corect instanțele au

apreciat și cu privire la fondul cauzei, criticile aduse din această

perspectivă nefiind fondate.

Alături de argumentele

instanței de apel, este observat în plus că, potrivit dispozițiilor art. 2 lit.

a) din contractul nr. 114 din 8 martie 2002, „valabilitatea contractului se va

extinde automat de la an la an, cu excepția situației când una din părți nu va

notifica în scris anularea lui”.

Se constată astfel că, în

absența unei atare notificări, durata de valabilitate a contractului a fost

convenită de părți, iar convenția a fost prelungită succesiv, împrejurare ce

dovedește caracterul nefondat al criticii aduse.

Având în vedere

considerentele expuse și constatând că susținerile recurentei nu sunt de natură

a conduce la o eventuală casare sau modificare a hotărârii atacate, Înalta

Curte va da eficiență dispozițiilor art. 312 C. proc. civ. și pe cale de

consecință, va respinge recursul, ca nefondat.

Văzând și dispozițiile art. 274

C. proc. civ., Înalta Curte obligă recurenta la plata cheltuielilor de judecată

către pârâtă, potrivit dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de pârâta SC L.C. Anglia împotriva deciziei nr. 13/ MF din 3 iulie 2006 a

Curții de Apel Constanța, secția Comercială, Maritimă și Fluvială precum și

pentru cauze de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta să

plătească recurentei SC T. SA Constanța suma de 5355 lei cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința

publică, astăzi 25 ianuarie 2007.