ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 384/2007

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 70/ MF din 22 iunie 2005, Tribunalul Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, a admis acțiunea reclamantei SC T. SA Constanța, formulată în contradictoriu cu pârâta SC L.C. Anglia, și în consecință a dispus obligarea acesteia din urmă la plata următoarelor sume: - 79.611,44 dolari S.U.A. reprezentând contravaloarea prestărilor de servicii portuare la navele I., G. și T. - 171.023,98 dolari S.U.A. cu titlu de penalități de întârziere aferente facturilor neachitate nr. 21/2003, 36/2003 și 50/2003, penalități calculate până la data de 28 februarie 2005 - 47.346,97 dolari S.U.A.

reprezentând penalități de întârziere aferente facturilor achitate cu întârziere (nr. 9/2002, nr. 25/2002, nr. 36/2002 și 64/2002). Prin aceiași hotărâre instanța de fond a admis în parte cererea formulată de expertul B.L. și a dispus majorarea onorariului acesteia cu suma de 53.000.000 lei ce va fi raportată de reclamantă. Pârâta a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 239.314.950 lei. Instanța de fond a reținut în considerentele sentinței astfel pronunțate că pretențiile deduse judecății decurg din contractul de prestării servicii nr. 114 din 8 martie 2002 încheiat între părțile litigante, convenție în baza căreia au fost emise facturile reclamante. În cauză, pentru stabilirea cuantumului fixat al pretențiilor, a fost efectuată o expertiză contabilă.

Constatând incidente în speță dispozițiile art. 969 C. proc. civ., cu referire la dispozițiile art. 1073 din același cod, instanța de fond a apreciat că reclamanta și-a îndeplinit obligațiile ce-i reveneau prin convenție și, ca urmare a executării parțiale a obligațiilor ce reveneau pârâtei, reclamanta are dreptul de pretinde și de a obține de la pârâtă echivalentul prejudiciului suferit. Sentința fondului a fost confirmată de Curtea de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială de contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 13/ MF din 3 iulie 2006, ca urmare a respingerii, ca nefondat, al apelului declarat de pârâta SC L.C. Anglia. Criticile aduse de către pârâtă hotărârii instanței de fond au vizat în principal aspecte de ordin procedural, cu referire la excepția de necompetență generală a instanței române în soluționarea litigiului și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei.

În ceea ce privește necompetența generală a instanțelor române, instanța de apel a reținut că în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 149 pct. 4 din Legea nr. 105/1992 privind reglementarea raporturilor de drept internațional privat, cu referire la competența atrasă de locul unde a luat naștere sau trebuia executată, fie chiar în parte, obligație izvorâtă din contract respectiv România. Un alt argument în respingerea acestei susțineri l-a constituit împrejurarea că pârâta nu a făcut dovadă care să ateste închiderea reprezentanței din București a pârâtei înainte de inițierea procedurii prealabile, iar corespondența comercială dintre părțile litigante s-a făcut cu reprezentanți din România.

Excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei a fost respinsă cu motivarea că activitatea comercială derulată de părțile litigante a avut loc în baza unor convenții, prelungite succesiv și care, nu au fost denunțate de pârâtă și mai mult, o parte din prestările efectuate au fost achitate de aceeași parte. Critica adusă pe fondul cauzei și care viza perioada de valabilitate a convenției a fost înlăturată de către instanță reținându-se că argumentele pârâtei sunt irelevante deoarece nu se disputa facturi emise după data expirării contractului și nici nu se justifică în raport cu împrejurarea că pârâta a achitat parțial aceste facturi prin reprezentanți din România. Împotriva deciziei instanței de apel a declarat recurs pârâta SC L.C.

invocând motivul de nelegalitate prevăzută de art. 304 (9) C. proc. civ. În dezvoltarea criticilor, recurenta a reiterat excepțiile invocate în faza devolutivă a apelului cu referire la excepția necompetenței generale a instanțelor judecătorești române în soluționarea litigiului și, respectiv excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei, în opinia recurentei greșit soluționate de instanța de apel. În argumentarea criticilor de ordin procedural recurenta a susținut că instanța în mod greșit a apreciat cu privire la incidența dispozițiilor art. 149 din Legea nr. 105/1992, situațiile expres prevăzute de norma legală evocată nefiind aplicabile speței.

În acest sens, s-a susținut că, deși aparent competența instanțelor române putea fi atrasă de prevederile art. 2 din Legea nr. 105/1992, nici măcar acest text nu putea fi aplicabil în condițiile în care sediul reprezentanței din România a pârâtei a fost închis la data de 30 aprilie 2004, înainte de introducerea cererii de chemare în judecată. În opinia recurentei, pârâta este o societate cu sediul în străinătate împrejurare ce obligă instanțele la aplicarea dispozițiilor art. 157 din Legea nr. 105/1992. Argumentele expuse de recurentă cu referire la lipsa calității procesuale pasive, au fost fundamentate în considerarea serviciilor prestate navelor în cauză și reclamate prin cererea de chemare în judecată, servicii care nu au fost solicitate de către pârâtă.

În acest sens, s-a susținut că la data prestării serviciilor respective societatea pârâtă nu avea activitate, fiind în stare de suspendare a activității. În considerarea acestor critici, recurenta a solicitat admiterea excepțiilor, casarea hotărârilor atacate și pe fond respingerea cererii ca nefiind de competența instanțelor române, fie respingerea cererii ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală. Criticile formulate pe fondul cauzei au vizat nelegalitatea hotărârii atacate din perspectiva valabilității contractului nr. 114/2002 în temeiul căruia instanțele au obligat pârâta la plata sumelor restante. În opinia recurentei, contractul a fost valabil încheiat până la data de 8 martie 2003 și, drept urmare, la data emiterii hotărârilor reclamate, contractul nu mai era în vigoare.

Așa fiind, obligarea pârâtei la plata penalităților contractuale a fost nelegală. În fine, recurenta a susținut că actul adițional încheiat la data de 4 ianuarie 2004 și care prevedea extinderea perioadei contractuale pentru data de 8 martie 2005 nu a fost semnat de către pârâtă. În concluzie, recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii apelului și, pe fond, respingerea acțiunii. Recursul este nefondat și va fi respins ca atare, pentru considerentele ce urmează. În ceea ce privește criticile de nelegalitate vizând chestiunile de ordin procedural, Înalta Curte constată că excepțiile invocate sunt nefondate având în vedere următoarele argumente: Excepția necompetenței generale a instanței judecătorești române.

În mod corect instanța de apel a apreciat cu privire la incidența dispozițiilor art. 149 pct. 4 din Legea nr. 105/1992, însă față de motivarea insuficientă și sumară a soluției adoptate se impun următoarele precizări: Pretențiile deduse judecății își au izvorul în contractele de prestări servicii nr. 24 din 11 ianuarie 2001 și respectiv nr. 114 din 8 martie 2002 încheiate de părți în condițiile și termenele precizate în convenție. Una din cauzele esențiale înserată în precitatele contracte fac trimitere expresă la instanța competentă de soluționare a eventualelor litigii și anume, Tribunalul Constanța, România. Așadar, împrejurarea că părțile au convenit asupra instanței competente să soluționeze litigiul este un argument suficient pentru a dovedi în plus, caracterul nefondat al acestei critici.

Nu poate fi reținută nici critica vizând încetarea activității societății pârâte în România sau suspendarea activității acesteia în condițiile în care pârâta nu a făcut dovada acestor susțineri. Înscrisurile depuse în faza procesuală a recursului, aflate la dosarul de recurs, nu fac dovada închiderii reprezentanței în condițiile legii române privind societățile comerciale, situație în care ar putea atrage alte instanțe. ci atestă o simplă corespondență purtată între societatea română și reprezentanta din România a acesteia. În legătură cu această critică se impune și precizarea că obligațiile pârâtei decurg dintr-un contract valabil încheiat anterior situației amintite, facturile emise de reclamantă nefiind contestate și, ca o dovadă în plus, aceleiași facturi au fost achitate integral sau parțial, situație ce confirmă ipoteza acceptării acestora.

În strânsă legătură cu prima critică analizată, excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de reclamantă, ca și motiv de recurs, este de asemenea nefondată pe de o parte pentru argumentele expuse anterior și, pe de altă parte se are în vedere calitatea persoanei semnatare a contractelor ce au generat pretențiile reclamate și natura juridică a convenției. Astfel, se constată că, ambele convenții au fost semnate de managerul reprezentanței din România a societății pârâte în calitatea sa de reprezentant legal al societății, împrejurare ce conferă societății beneficiare calitate procesuală. Calitatea procesuală pasivă presupune identitatea între pârât și titularul obligației corelative dreptului subiectiv valorificat de reclamant prin acțiunea judiciară, așa încât se constată că, în speță, pârâta este titulara obligației născute din puterea convenției legal încheiată.

De altfel, pe cale de interpretare, convenția astfel încheiată are natura juridică a unui contract de mandat comercial cu reprezentare, cu toate obligațiile ce izvorăsc din acestea. În mod corect instanțele au apreciat și cu privire la fondul cauzei, criticile aduse din această perspectivă nefiind fondate. Alături de argumentele instanței de apel, este observat în plus că, potrivit dispozițiilor art. 2 lit. a) din contractul nr. 114 din 8 martie 2002, „valabilitatea contractului se va extinde automat de la an la an, cu excepția situației când una din părți nu va notifica în scris anularea lui”. Se constată astfel că, în absența unei atare notificări, durata de valabilitate a contractului a fost convenită de părți, iar convenția a fost prelungită succesiv, împrejurare ce dovedește caracterul nefondat al criticii aduse.

Având în vedere considerentele expuse și constatând că susținerile recurentei nu sunt de natură a conduce la o eventuală casare sau modificare a hotărârii atacate, Înalta Curte va da eficiență dispozițiilor art. 312 C. proc. civ. și pe cale de consecință, va respinge recursul, ca nefondat. Văzând și dispozițiile art. 274 C. proc. civ., Înalta Curte obligă recurenta la plata cheltuielilor de judecată către pârâtă, potrivit dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta SC L.C. Anglia împotriva deciziei nr. 13/ MF din 3 iulie 2006 a Curții de Apel Constanța, secția Comercială, Maritimă și Fluvială precum și pentru cauze de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Obligă recurenta să plătească recurentei SC T. SA Constanța suma de 5355 lei cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședința publică, astăzi 25 ianuarie 2007.