ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1322/2011

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele: 1. Hotărârea pronunțată în cauză de Tribunalul Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal, ca primă instanță. Prin Sentința civilă nr. 11/MF din 11 februarie 2010 Tribunalul Constanța a admis acțiunea formulată de reclamanta SC S. SA în contradictoriu cu pârâta SC B.C.G. SRL și în consecință a obligat pârâta la plata sumei de 229.235,27 RON cu titlu de preț prestații portuare și la 16.632,75 RON penalități de întârziere. Cererea reconvențională formulată de pârâtă, având ca obiect plata de către reclamantă a contravalorii unei cantități de 790,758 tone marfă recepționată, dar nelivrată pârâtei și compensarea datoriilor reciproce născute astfel între părți, până la concurența celei mai mici, a fost respinsă ca nefondată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut din analiza probelor cu înscrisuri administrate în cauză că reclamanta, în temeiul Contractului nr. 866 din 29 iunie 2007, încheiat cu pârâta, s-a obligat să efectueze în beneficiul pârâtei, prestații portuare privind derularea de mărfuri vrac destinate exportului, operațiuni constând în transbord direct și indirect (depozitare magazie - teren - navă), prestații pe care le-a executat potrivit contractului, emițând în acest sens facturi fiscale însoțite de deconturi și comunicate pârâtei. Din verificarea sumelor achitate de pârâtă tribunalul a constatat că aceasta datorează o diferență de preț în cuantum de 229.235,27 RON precum și penalități de întârziere potrivit clauzei penale înscrise la art. 4.3 alin. (2) din contract.

Cu privire la cererea reconvențională formulată de pârâtă, prima instanță a constatat că diferența în minus de 790,758 tone marfă rezultată din confruntarea documentelor privind recepția și depozitarea mărfii în magaziile reclamantei, cu înscrisurile care atestă cantitățile de marfă încărcate pe nave, nu poate fi imputată reclamantei, în raport de clauza înserată la art. 5.9 din contract, conform căreia prestatorul nu răspunde de eventualele diferențe ce pot apărea între marfa determinată prin cântărire la intrarea în magazie sau în transbord direct și cea determinată prin draft la încărcarea pe navă. 2. Apelul declarat de pârâta SC B.C.G. SRL. Decizia instanței de control judiciar. Pârâta a susținut, în esență, prin cererea de apel, că nu datorează toată suma de bani la care a fost obligată având în vedere lipsa cantitativă rezultată în urma manipulării și depozitării efectuate de reclamantă.

Cu privire la clauza de nerăspundere din art. 5.9 din contract pârâta a arătat că ea devine aplicabilă numai în cazul în care diferențele în minus constatate se încadrează în procentul de pierdere acceptat și instituit de lege. Prin Decizia civilă nr. 18/MF din 30 septembrie 2010 Curtea de Apel Constanța, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtă, constatând că prin clauza înscrisă în art. 5.9 din contract părțile au convenit în mod valabil ca reclamanta, operator portuar, să nu răspundă indiferent de procentul constatat lipsă și prin urmare pârâta datorează întreaga sumă la care a fost obligată de prima instanță, respectiv diferența de preț și penalități de întârziere. 3. Recursul. Motivele de recurs.

3.1. Prin cererea înregistrată la data de 15 noiembrie 2010, pârâta SC B.C.G. SRL a declarat recurs, în termen legal, împotriva deciziei instanței de apel, solicitând modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii cererii reconvenționale și obligării reclamantei la plata sumei de 1.471.276,43 RON reprezentând contravaloarea cantității de marfă lipsă. Recurenta a invocat în susținerea recursului trei motive de nelegalitate, întemeiate în drept pe ipotezele reglementate de art. 304 pct. 6, 8 și 9 C. proc. civ., în argumentarea cărora a susținut următoarele: - Instanța a acordat ceea ce nu s-a cerut, constatând cu de la sine putere, în dezacord cu situația de fapt existentă, că societatea ar datora și suma de 1.471.276,43 RON contravaloare marfă lipsă, deși o asemenea solicitare nu a făcut obiectul acțiunii principale.

- Hotărârea pronunțată de prima instanță și menținută în apel încalcă dispozițiile art. 1 din H.G. nr. 111/2002 după care pierderile tehnologice maxim admise în cazul depozitării pentru marfa de natura celei în litigiu, sunt situate la procentul de 0,5% aplicabil asupra cantității totale de marfă specificate în documentul de transport, iar în cauză pierderea înregistrată a fost de 5,95% din totalul mărfii. Potrivit recurentei dispoziția contractuală din art. 5.9 pe care instanțele își întemeiază dezlegarea dată, are aplicabilitate numai în cazul în care diferența în minus se încadrează în procentul de pierdere acceptat și instituit prin lege. - Interpretarea clauzei din art. 5.9, ca o exonerare totală de răspundere, nu are justificare, deoarece ar încălca toate regulile stabilite în ceea ce privește răspunderea contractuală a depozitarului.

3.2. Intimata reclamantă a formulat întâmpinare la cererea de recurs prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Intimata a arătat că determinarea cantității de marfă încărcate pe nave s-a făcut, conform instrucțiunilor pârâtei prin metoda draft-survey, iar la depozitare în magazie prin cântărire, cele două metode complet diferite, explică diferențele apărute, împrejurare acceptată de pârâtă la încheierea contractului prin clauze de la art. 5.9. 3.3. Asupra recursului. Înalta Curte verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate, constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează: Motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 6 C. proc.

civ. în ipoteza de plus petita, ca expresie a principiului disponibilității care guvernează procesul civil, are în vedere situația în care instanța s-a pronunțat asupra unor lucrări care nu s-au cerut. Or, în cauză, recurenta pârâtă, prin întâmpinare și cererea reconvențională și-a formulat apărări și pretenții proprii cu privire la plata sumei de 1.471.276,43 RON reprezentând contravaloarea mărfii constatate lipsă, solicitând compensarea acestei sume cu diferența de preț datorată reclamantei. Ambele instanțe, au examinat în mod efectiv pretențiile pârâtei recurente statuând că suma solicitată nu este datorată și prin urmare nu operează compensarea invocată, context în care susținerea recurentei privind incidența motivului de plus petita apare ca vădit nefondată.

Cu alte cuvinte, cadrul procesual a fost stabilit de reclamanta prin acțiunea principală și de către pârâtă prin cererea reconvențională, susținerile și apărările părților fiind examinate de prima instanță, și de instanța de apel în limitele investirii, așa cum rezultă fără putință de tăgadă din considerentele celor două hotărâri. În sfârșit, motivele de apel formulate de pârâta se circumscriu pretenției sale cu privire la contravaloarea mărfurilor lipsă și a compensării, așa încât, susținere ce instanța de apel s-a pronunțat asupra acestei chestiuni plus petita nu are suport faptic și juridic. Motivele prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. vor fi analizate împreună datorită interdependenței și conexiunii argumentelor pe care le invocă recurenta în susținerea lor.

În esență, recurenta pune în discuție interpretarea și aplicarea clauzei de nerăspundere convenită de părți și înserată în art. 5.9 din contract, după care prestatorul nu răspunde de eventualele diferențe ce pot apărea intre cantitatea de marfă determinată prin cântărire la intrarea în magazie sau în transbord direct și cea determinată prin draft la încărcarea pe navă. Clauza astfel convenită are un conținut clar și explicit, și reprezintă în mod incontestabil voința părților în sensul exonerării de răspundere a prestatorului în ipoteza expres determinată de părți. Circumstanțele cauzei relevă că părțile au stabilit două sisteme de cântărire diferite la intrarea mărfii în magazia prestatorului și respectiv la încărcarea navei, care justifică apariția unor diferențe scriptice, motiv pentru care părțile au înserat și clauza de nerăspundere.

Că, aceasta a fost intenția reală, comună a părților, rezultă incontestabil și din examinarea celorlalte clauze respectiv cea de la art. 6.5 – referitoare la obligațiile prestatorului în care se prevede in terminis că prestatorul nu răspunde de eventualele diferențe rezultate din utilizarea unor sisteme diferite de determinare a cantității. În sfârșit, potrivit clauzei de la art. 5.8 din contract, beneficiarul de prestații are obligația de a asigura un reprezentant care să asiste la toate operațiunile de cântărire și care să confirme documentele justificative, aspect necontestat de pârâta recurentă. Susținerea recurentei în sensul că, această clauză de nerăspundere operează numai în limita procentului maxim admis de 0,5% prevăzut de H.G.

nr. 111/2002 pentru pierderi tehnologice în cazul depozitării, nu poate fi primită în condițiile în care diferențele in minus sunt datorate unor sisteme diferite de cântărire utilizate și acceptate de părți, distinct de fapt că în contract, deși părțile reglementează în detaliu în art. 5, modul de operare al navelor și obligațiile ce revin fiecăreia, nu fac trimitere la dispozițiile Hotărârii Guvernului nr. 111/2002 pentru diferențele cantitative maxim admise, așa cum fără temei legal susține recurenta. Pentru rațiunile mai sus înfățișate Înalta Curte constatând că decizia atacată nu este susceptibilă de critică pe aspectele de nelegalitate invocate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

va respinge prezentul recurs ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC B.C.G. SRL Constanța împotriva Deciziei nr. 18/MF din 30 septembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 martie 2011.