ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1322/2011

Asupra recursului de

față:

Din examinarea

lucrărilor din dosar constată următoarele:

în cauză de Tribunalul Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială,

contencios administrativ și fiscal, ca primă instanță.

Prin Sentința civilă nr.

11/MF din 11 februarie 2010 Tribunalul Constanța a admis acțiunea formulată de

reclamanta SC S. SA în contradictoriu cu pârâta SC B.C.G. SRL și în consecință

a obligat pârâta la plata sumei de 229.235,27 RON cu titlu de preț prestații

portuare și la 16.632,75 RON penalități de întârziere.

Cererea

reconvențională formulată de pârâtă, având ca obiect plata de către reclamantă

a contravalorii unei cantități de 790,758 tone marfă recepționată, dar

nelivrată pârâtei și compensarea datoriilor reciproce născute astfel între

părți, până la concurența celei mai mici, a fost respinsă ca nefondată.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut din analiza probelor cu înscrisuri administrate

în cauză că reclamanta, în temeiul Contractului nr. 866 din 29 iunie 2007,

încheiat cu pârâta, s-a obligat să efectueze în beneficiul pârâtei, prestații

portuare privind derularea de mărfuri vrac destinate exportului, operațiuni

constând în transbord direct și indirect (depozitare magazie - teren - navă),

prestații pe care le-a executat potrivit contractului, emițând în acest sens

facturi fiscale însoțite de deconturi și comunicate pârâtei.

Din verificarea

sumelor achitate de pârâtă tribunalul a constatat că aceasta datorează o

diferență de preț în cuantum de 229.235,27 RON precum și penalități de

întârziere potrivit clauzei penale înscrise la art. 4.3 alin. (2) din contract.

Cu privire la cererea

reconvențională formulată de pârâtă, prima instanță a constatat că diferența în

minus de 790,758 tone marfă rezultată din confruntarea documentelor privind recepția

și depozitarea mărfii în magaziile reclamantei, cu înscrisurile care atestă

cantitățile de marfă încărcate pe nave, nu poate fi imputată reclamantei, în

raport de clauza înserată la art. 5.9 din contract, conform căreia prestatorul

nu răspunde de eventualele diferențe ce pot apărea între marfa determinată prin

cântărire la intrarea în magazie sau în transbord direct și cea determinată

prin draft la încărcarea pe navă.

pârâta SC B.C.G. SRL. Decizia instanței de control judiciar.

Pârâta a susținut, în

esență, prin cererea de apel, că nu datorează toată suma de bani la care a fost

obligată având în vedere lipsa cantitativă rezultată în urma manipulării și

depozitării efectuate de reclamantă. Cu privire la clauza de nerăspundere din art.

5.9 din contract pârâta a arătat că ea devine aplicabilă numai în cazul în care

diferențele în minus constatate se încadrează în procentul de pierdere acceptat

și instituit de lege.

Prin Decizia civilă nr.

18/MF din 30 septembrie 2010 Curtea de Apel Constanța, a respins ca nefondat

apelul declarat de pârâtă, constatând că prin clauza înscrisă în art. 5.9 din

contract părțile au convenit în mod valabil ca reclamanta, operator portuar, să

nu răspundă indiferent de procentul constatat lipsă și prin urmare pârâta

datorează întreaga sumă la care a fost obligată de prima instanță, respectiv

diferența de preț și penalități de întârziere.

de recurs.

3.1. Prin cererea

înregistrată la data de 15 noiembrie 2010, pârâta SC B.C.G. SRL a declarat

recurs, în termen legal, împotriva deciziei instanței de apel, solicitând

modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii cererii reconvenționale și

obligării reclamantei la plata sumei de 1.471.276,43 RON reprezentând contravaloarea

cantității de marfă lipsă.

Recurenta a invocat

în susținerea recursului trei motive de nelegalitate, întemeiate în drept pe

ipotezele reglementate de art. 304 pct. 6, 8 și 9 C. proc. civ., în

argumentarea cărora a susținut următoarele:

- Instanța a acordat

ceea ce nu s-a cerut, constatând cu de la sine putere, în dezacord cu situația

de fapt existentă, că societatea ar datora și suma de 1.471.276,43 RON contravaloare

marfă lipsă, deși o asemenea solicitare nu a făcut obiectul acțiunii

principale.

- Hotărârea

pronunțată de prima instanță și menținută în apel încalcă dispozițiile art. 1

din H.G. nr. 111/2002 după care pierderile tehnologice maxim admise în cazul

depozitării pentru marfa de natura celei în litigiu, sunt situate la procentul

de 0,5% aplicabil asupra cantității totale de marfă specificate în documentul

de transport, iar în cauză pierderea înregistrată a fost de 5,95% din totalul

mărfii.

Potrivit recurentei

dispoziția contractuală din art. 5.9 pe care instanțele își întemeiază

dezlegarea dată, are aplicabilitate numai în cazul în care diferența în minus

se încadrează în procentul de pierdere acceptat și instituit prin lege.

- Interpretarea

clauzei din art. 5.9, ca o exonerare totală de răspundere, nu are justificare,

deoarece ar încălca toate regulile stabilite în ceea ce privește răspunderea

contractuală a depozitarului.

3.2. Intimata

reclamantă a formulat întâmpinare la cererea de recurs prin care a solicitat

respingerea recursului ca nefondat.

Intimata a arătat că

determinarea cantității de marfă încărcate pe nave s-a făcut, conform instrucțiunilor

pârâtei prin metoda draft-survey, iar la depozitare în magazie prin cântărire,

cele două metode complet diferite, explică diferențele apărute, împrejurare

acceptată de pârâtă la încheierea contractului prin clauze de la art. 5.9.

3.3. Asupra

recursului.

Înalta Curte

verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de

criticile formulate, constată că recursul este nefondat pentru considerentele

ce urmează:

Motivul de

nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. în ipoteza de plus

petita, ca expresie a principiului disponibilității care guvernează procesul civil,

are în vedere situația în care instanța s-a pronunțat asupra unor lucrări care

nu s-au cerut.

Or, în cauză,

recurenta pârâtă, prin întâmpinare și cererea reconvențională și-a formulat apărări

și pretenții proprii cu privire la plata sumei de 1.471.276,43 RON reprezentând

contravaloarea mărfii constatate lipsă, solicitând compensarea acestei sume cu

diferența de preț datorată reclamantei.

Ambele instanțe, au

examinat în mod efectiv pretențiile pârâtei recurente statuând că suma

solicitată nu este datorată și prin urmare nu operează compensarea invocată,

context în care susținerea recurentei privind incidența motivului de plus

petita apare ca vădit nefondată.

Cu alte cuvinte,

cadrul procesual a fost stabilit de reclamanta prin acțiunea principală și de

către pârâtă prin cererea reconvențională, susținerile și apărările părților

fiind examinate de prima instanță, și de instanța de apel în limitele

investirii, așa cum rezultă fără putință de tăgadă din considerentele celor

două hotărâri.

În sfârșit, motivele

de apel formulate de pârâta se circumscriu pretenției sale cu privire la

contravaloarea mărfurilor lipsă și a compensării, așa încât, susținere ce

instanța de apel s-a pronunțat asupra acestei chestiuni plus petita nu are

suport faptic și juridic.

Motivele prevăzute de

art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. vor fi analizate împreună datorită

interdependenței și conexiunii argumentelor pe care le invocă recurenta în

susținerea lor.

În esență, recurenta

pune în discuție interpretarea și aplicarea clauzei de nerăspundere convenită

de părți și înserată în art. 5.9 din contract, după care prestatorul nu

răspunde de eventualele diferențe ce pot apărea intre cantitatea de marfă

determinată prin cântărire la intrarea în magazie sau în transbord direct și

cea determinată prin draft la încărcarea pe navă.

Clauza astfel

convenită are un conținut clar și explicit, și reprezintă în mod incontestabil

voința părților în sensul exonerării de răspundere a prestatorului în ipoteza expres

determinată de părți.

Circumstanțele cauzei

relevă că părțile au stabilit două sisteme de cântărire diferite la intrarea

mărfii în magazia prestatorului și respectiv la încărcarea navei, care

justifică apariția unor diferențe scriptice, motiv pentru care părțile au

înserat și clauza de nerăspundere.

Că, aceasta a fost

intenția reală, comună a părților, rezultă incontestabil și din examinarea celorlalte

clauze respectiv cea de la art. 6.5 – referitoare la obligațiile prestatorului

în care se prevede in terminis că prestatorul nu răspunde de eventualele

diferențe rezultate din utilizarea unor sisteme diferite de determinare a

cantității.

În sfârșit, potrivit

clauzei de la art. 5.8 din contract, beneficiarul de prestații are obligația de

a asigura un reprezentant care să asiste la toate operațiunile de cântărire și

care să confirme documentele justificative, aspect necontestat de pârâta

recurentă.

Susținerea recurentei

în sensul că, această clauză de nerăspundere operează numai în limita procentului

maxim admis de 0,5% prevăzut de H.G. nr. 111/2002 pentru pierderi tehnologice

în cazul depozitării, nu poate fi primită în condițiile în care diferențele in

minus sunt datorate unor sisteme diferite de cântărire utilizate și acceptate

de părți, distinct de fapt că în contract, deși părțile reglementează în

detaliu în art. 5, modul de operare al navelor și obligațiile ce revin

fiecăreia, nu fac trimitere la dispozițiile Hotărârii Guvernului nr. 111/2002

pentru diferențele cantitative maxim admise, așa cum fără temei legal susține

recurenta.

Pentru rațiunile mai

sus înfățișate Înalta Curte constatând că decizia atacată nu este susceptibilă

de critică pe aspectele de nelegalitate invocate, în temeiul art. 312 alin. (1)

C. proc. civ. va respinge prezentul recurs ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de pârâta SC B.C.G. SRL Constanța împotriva Deciziei nr. 18/MF

din 30 septembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția comercială,

maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 29 martie 2011.