ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 954/2004

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 13

octombrie 1999, reclamanta SC S.S.T. SRL Constanța a chemat în judecată pe

pârâta SC A.S.R. SA București, pentru a fi obligată la plata sumei de 1.267.477

dolari S.U.A. sau echivalentul în lei, la data plății, reprezentând

despăgubiri, plus dobânzi aferente debitului principal de la rămânerea

definitivă a sentinței, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acțiunii, reclamanta a

susținut că, în calitate de proprietar al navei P. a încheiat cu pârâta un

contract de asigurare în condiția „pierdere totală”, iar în timpul unei manevre

de remorcare a acestei nave, la data de 14 octombrie 1997, vasul a eșuat, fiind

efectuate mai multe operațiuni de salvare – asistență a căror contravaloare o

solicită societății de asigurare.

Cauza a fost înregistrată inițial la

secția comercială a Tribunalului Constanța, dar, prin încheierea din 30

noiembrie 1999, s-a constatat că litigiul este maritim și dosarul a fost trimis,

spre soluționare, secției maritime și fluviale a aceluiași tribunal, fiind

înregistrat sub nr. 286/MF/1999.

Prin sentința civilă nr. 334 din 4

decembrie 2000, Tribunalul Constanța, secția maritimă și fluvială, a respins

acțiunea reclamantei, cu motivarea că nu a fost îndeplinită clauza de la art. 4

din actul adițional la contractul de asigurare (în sensul că asiguratul este

îndreptățit la despăgubire dacă prețul repunerii navei ar fi reprezentat

¾ din suma asigurată, ceea ce nu este cazul), iar asiguratul a încălcat

clauza 6.1. din Condițiile generale de asigurare, precum și dispozițiile art.

1.2 din Condițiile speciale.

Societatea comercială reclamantă a

formulat apel împotriva acestei sentințe, iar prin decizia nr. 56 din 18 iunie

2001, Curtea de Apel Constanța, secția comercială, a respins, ca nefondat,

apelul reclamantei, reținând - în esență – lipsa de diligență a armatorului

asigurat, ceea ce a făcut aplicabilă clauza de nedespăgubire prevăzută la art.

1.2 din contractul de asigurare.

Cu actul înregistrat la 7 august 2001,

societatea comercială reclamantă a formulat recurs împotriva acestei decizii,

susținând următoarele:

- hotărârea nu cuprinde motivele pe

care se sprijină, conform art. 304 pct. 7 C. proc. civ.;

- hotărârea atacată este lipsită de

temei legal, fiind dată cu încălcarea legii, conform art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.;

- instanța de apel nu s-a pronunțat

asupra unei dovezi administrate în cauză, care era de natură să conducă la o

altă soluție decât cea pronunțată, conform art. 304 pct. 10 C. proc. civ., în

sensul că nu s-a pronunțat asupra clauzei de la art. 4 din actul adițional și

nici asupra celei cuprinse în art. 6.3 din contract;

- nu s-a ținut seama de apărările și

dovezile administrate, care demonstrau că nu starea tehnică a navei a

determinat accidentul, iar armatorul nu avea posibilitatea de a împiedica

accidentul din 14 octombrie 1997.

Recursul reclamantei este nefondat.

Din actele dosarului rezultă că, la

14 octombrie 1997, nava P., fără propulsie și energie, a plecat din portul

Constanța remorcată de un vas aparținând SC C.O. SA, în vederea andocării și

reparării în portul Midia.

În apropierea portului Midia, vremea

a devenit nefavorabilă și ruliul puternic a determinat desprinderea remorcii,

așa încât nava a eșuat lângă digul sudic al portului Midia.

Ulterior, nava P. a fost dezeșuată

și andocată, iar armatorul a solicitat asigurătorului SC A.S.R. SA București

acordarea despăgubirilor derivând din contractul de asigurare încheiat cu

aceasta, situație care a generat litigiul.

Prima critică formulată de

recurenta-reclamantă se referă la dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.,

susținând că decizia atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină.

Din examinarea considerentelor

deciziei Curții de Apel Constanța rezultă că aceasta a examinat fiecare motiv

de apel și a înlăturat motivat criticile apelantei, așa încât primul motiv de

recurs va fi respins.

Recurenta a invocat și dispozițiile

art. 304 pct. 7 C. proc. civ., susținând că hotărârea pronunțată este lipsită

de temei legal, deoarece, deși în apel s-ar fi putut administra noi probe,

instanța a respins cererea reclamantei pentru expertiza maritimă.

În realitate, instanța de apel a

analizat cererea apelantei pentru efectuarea unei noi expertize și a respins-o

prin încheierea din 19 aprilie 2001, motivat de împrejurarea că în cauză s-au

efectuat trei expertize (una la fond și două extrajudiciare), așa încât nici

acest motiv de recurs nu este fondat.

Prin cel de al treilea motiv de

recurs, reclamanta a invocat dispozițiile art. 304 pct. 10 C. proc. civ.,

susținând că instanța nu s-a pronunțat asupra unor dovezi administrate, hotărâtoare

pentru dezlegarea pricinii.

Astfel, recurenta a arătat că

instanța de apel nu s-a pronunțat în legătură cu art. 4 din actul adițional la

contractul de asigurare, care, coroborat cu art. 1 din același act, explică

clauzele de pierdere totală în care se acordă despăgubiri.

Atât instanța de fond, cât și cea de

apel și-au întemeiat soluția chiar pe clauzele invocate de recurentă, reținând

că, în conformitate cu art. 4 din actul adițional încheiat la 4 februarie 1997,

„se consideră pierdere totală constructivă a navei dacă costul repunerii în

folosință depășește ¾ din suma asigurată a acesteia”.

Pe de altă parte, s-au avut în

vedere concluziile expertizei A.I., potrivit căreia se consideră „pierdere

totală constructivă”, când cheltuielile de remediere a unei avarii întrec

valoarea de asigurare a navei stabilită la încheierea asigurării, ceea ce nu

era cazul în speță și, în consecință, în mod corect s-au respins pretențiile la

despăgubiri.

În dezvoltarea aceluiași motiv de recurs, reclamanta a mai

arătat că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra clauzei prevăzută la art.

6.3, potrivit căreia „nu se consideră modificări care măresc riscul efectuarea

călătoriilor de probă și nici schimbările de felul celor arătate în art. 6.1,

dacă acestea se datorează forței majore (...)”, adică exact situația în care

s-a aflat nava P. la 14 octombrie 1997.

În realitate, primind concluziile

expertizei tehnice, instanțele s-au pronunțat implicit asupra aplicării acestui

text, deoarece, prin concluzii, expertul reține că nu sunt aplicabile

prevederile art. 6.3 din contract, deoarece schimbarea riscului, așa cum este

caracterizată la art. 6.1, nu s-a datorat forței majore, ci intenției

armatorului de a muta nava în alt port, pentru reparații, așa încât și această

critică va fi respinsă.

În cadrul aceluiași motiv de recurs,

reclamanta a mai susținut că instanța de apel nu s-a pronunțat în legătură cu

clauza 8.4 din Condițiile generale asupra permisului de plecare eliberat de

Căpitănia Portului Constanța și nici nu a ținut seama de diligențele

armatorului în vederea pregătirii navei pentru remorcaj, dar toate aceste

apărări au fost analizate de instanțe atunci când au evaluat concluziile

raportului de expertiză tehnică, acesta din urmă răspunzând complet și

documentat tuturor apărărilor reclamantei prezentate ca obiective ale

expertizei.

În fine, recurenta a mai arătat că

instanțele aveau obligația de a examina probele potrivit cărora daunele produse

navei nu sunt imputabile armatorului, dar, atâta timp cât expertul a stabilit

că armatorul a ignorat avertizările de furtună transmise prin stația de coastă,

instanța a fost îndreptățită să tragă concluzia că reclamantul nu a respectat

dispozițiile art. 12 alin. final din Concluziile speciale de asigurare.

Pentru toate aceste considerente,

recursul reclamantei va fi respins ca nefondat, conform art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamanta, SC S.S.T. SRL Constanța, împotriva deciziei nr. 56 din

18 iunie 2001 a Curții de Apel Constanța, secția comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi, 10 martie 2004.