ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 954/2004

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 13 octombrie 1999, reclamanta SC S.S.T. SRL Constanța a chemat în judecată pe pârâta SC A.S.R. SA București, pentru a fi obligată la plata sumei de 1.267.477 dolari S.U.A. sau echivalentul în lei, la data plății, reprezentând despăgubiri, plus dobânzi aferente debitului principal de la rămânerea definitivă a sentinței, cu cheltuieli de judecată. În motivarea acțiunii, reclamanta a susținut că, în calitate de proprietar al navei P. a încheiat cu pârâta un contract de asigurare în condiția „pierdere totală”, iar în timpul unei manevre de remorcare a acestei nave, la data de 14 octombrie 1997, vasul a eșuat, fiind efectuate mai multe operațiuni de salvare – asistență a căror contravaloare o solicită societății de asigurare.

Cauza a fost înregistrată inițial la secția comercială a Tribunalului Constanța, dar, prin încheierea din 30 noiembrie 1999, s-a constatat că litigiul este maritim și dosarul a fost trimis, spre soluționare, secției maritime și fluviale a aceluiași tribunal, fiind înregistrat sub nr. 286/MF/1999. Prin sentința civilă nr. 334 din 4 decembrie 2000, Tribunalul Constanța, secția maritimă și fluvială, a respins acțiunea reclamantei, cu motivarea că nu a fost îndeplinită clauza de la art. 4 din actul adițional la contractul de asigurare (în sensul că asiguratul este îndreptățit la despăgubire dacă prețul repunerii navei ar fi reprezentat ¾ din suma asigurată, ceea ce nu este cazul), iar asiguratul a încălcat clauza 6.1.

din Condițiile generale de asigurare, precum și dispozițiile art. 1.2 din Condițiile speciale. Societatea comercială reclamantă a formulat apel împotriva acestei sentințe, iar prin decizia nr. 56 din 18 iunie 2001, Curtea de Apel Constanța, secția comercială, a respins, ca nefondat, apelul reclamantei, reținând - în esență – lipsa de diligență a armatorului asigurat, ceea ce a făcut aplicabilă clauza de nedespăgubire prevăzută la art. 1.2 din contractul de asigurare. Cu actul înregistrat la 7 august 2001, societatea comercială reclamantă a formulat recurs împotriva acestei decizii, susținând următoarele: - hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, conform art. 304 pct. 7 C. proc. civ.; - hotărârea atacată este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea legii, conform art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.; - instanța de apel nu s-a pronunțat asupra unei dovezi administrate în cauză, care era de natură să conducă la o altă soluție decât cea pronunțată, conform art. 304 pct. 10 C. proc. civ., în sensul că nu s-a pronunțat asupra clauzei de la art. 4 din actul adițional și nici asupra celei cuprinse în art. 6.3 din contract; - nu s-a ținut seama de apărările și dovezile administrate, care demonstrau că nu starea tehnică a navei a determinat accidentul, iar armatorul nu avea posibilitatea de a împiedica accidentul din 14 octombrie 1997. Recursul reclamantei este nefondat. Din actele dosarului rezultă că, la 14 octombrie 1997, nava P., fără propulsie și energie, a plecat din portul Constanța remorcată de un vas aparținând SC C.O.

SA, în vederea andocării și reparării în portul Midia. În apropierea portului Midia, vremea a devenit nefavorabilă și ruliul puternic a determinat desprinderea remorcii, așa încât nava a eșuat lângă digul sudic al portului Midia. Ulterior, nava P. a fost dezeșuată și andocată, iar armatorul a solicitat asigurătorului SC A.S.R. SA București acordarea despăgubirilor derivând din contractul de asigurare încheiat cu aceasta, situație care a generat litigiul. Prima critică formulată de recurenta-reclamantă se referă la dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., susținând că decizia atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină. Din examinarea considerentelor deciziei Curții de Apel Constanța rezultă că aceasta a examinat fiecare motiv de apel și a înlăturat motivat criticile apelantei, așa încât primul motiv de recurs va fi respins.

Recurenta a invocat și dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., susținând că hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal, deoarece, deși în apel s-ar fi putut administra noi probe, instanța a respins cererea reclamantei pentru expertiza maritimă. În realitate, instanța de apel a analizat cererea apelantei pentru efectuarea unei noi expertize și a respins-o prin încheierea din 19 aprilie 2001, motivat de împrejurarea că în cauză s-au efectuat trei expertize (una la fond și două extrajudiciare), așa încât nici acest motiv de recurs nu este fondat. Prin cel de al treilea motiv de recurs, reclamanta a invocat dispozițiile art. 304 pct. 10 C. proc. civ., susținând că instanța nu s-a pronunțat asupra unor dovezi administrate, hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii.

Astfel, recurenta a arătat că instanța de apel nu s-a pronunțat în legătură cu art. 4 din actul adițional la contractul de asigurare, care, coroborat cu art. 1 din același act, explică clauzele de pierdere totală în care se acordă despăgubiri. Atât instanța de fond, cât și cea de apel și-au întemeiat soluția chiar pe clauzele invocate de recurentă, reținând că, în conformitate cu art. 4 din actul adițional încheiat la 4 februarie 1997, „se consideră pierdere totală constructivă a navei dacă costul repunerii în folosință depășește ¾ din suma asigurată a acesteia”. Pe de altă parte, s-au avut în vedere concluziile expertizei A.I., potrivit căreia se consideră „pierdere totală constructivă”, când cheltuielile de remediere a unei avarii întrec valoarea de asigurare a navei stabilită la încheierea asigurării, ceea ce nu era cazul în speță și, în consecință, în mod corect s-au respins pretențiile la despăgubiri.

În dezvoltarea aceluiași motiv de recurs, reclamanta a mai arătat că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra clauzei prevăzută la art. 6.3, potrivit căreia „nu se consideră modificări care măresc riscul efectuarea călătoriilor de probă și nici schimbările de felul celor arătate în art. 6.1, dacă acestea se datorează forței majore (...)”, adică exact situația în care s-a aflat nava P. la 14 octombrie 1997. În realitate, primind concluziile expertizei tehnice, instanțele s-au pronunțat implicit asupra aplicării acestui text, deoarece, prin concluzii, expertul reține că nu sunt aplicabile prevederile art. 6.3 din contract, deoarece schimbarea riscului, așa cum este caracterizată la art. 6.1, nu s-a datorat forței majore, ci intenției armatorului de a muta nava în alt port, pentru reparații, așa încât și această critică va fi respinsă.

În cadrul aceluiași motiv de recurs, reclamanta a mai susținut că instanța de apel nu s-a pronunțat în legătură cu clauza 8.4 din Condițiile generale asupra permisului de plecare eliberat de Căpitănia Portului Constanța și nici nu a ținut seama de diligențele armatorului în vederea pregătirii navei pentru remorcaj, dar toate aceste apărări au fost analizate de instanțe atunci când au evaluat concluziile raportului de expertiză tehnică, acesta din urmă răspunzând complet și documentat tuturor apărărilor reclamantei prezentate ca obiective ale expertizei.

În fine, recurenta a mai arătat că instanțele aveau obligația de a examina probele potrivit cărora daunele produse navei nu sunt imputabile armatorului, dar, atâta timp cât expertul a stabilit că armatorul a ignorat avertizările de furtună transmise prin stația de coastă, instanța a fost îndreptățită să tragă concluzia că reclamantul nu a respectat dispozițiile art. 12 alin. final din Concluziile speciale de asigurare. Pentru toate aceste considerente, recursul reclamantei va fi respins ca nefondat, conform art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E: Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta, SC S.S.T. SRL Constanța, împotriva deciziei nr. 56 din 18 iunie 2001 a Curții de Apel Constanța, secția comercială. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 10 martie 2004.