ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 5002/2003
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 5002/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)
Asupra recursului de față:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată
următoarele:
Prin sentința civilă nr. 444 din 6 martie 2001,
pronunțată în dosarul 133/2001 al Tribunalului Cluj, s-a admis în parte
acțiunea formulată de reclamanta APAPS împotriva pârâtei S.C. F.C. S.A., cu
consecința obligării acesteia la plata sumei de 20.055.693 lei cu titlu de daune
moratorii.
S-a reținut în esență, că reclamantei în
calitate de acționar al societății pârâte, i se cuvin dividende în cuantumul
stabilit de adunarea generală a acționarilor din 9 aprilie 1998, urmând ca
plata să se facă în 15 aprilie 1998, și deși art. 67 din Legea nr. 31/1990 nu
stabilește un termen pentru efectuarea plății, din momentul stabilirii lor în
AGA, acționarii au un drept de creanță față de societate, iar neplata la termen
atrage suportarea de daune moratorii, într-un cuantum potrivit ratei de scont a
BNR și nu a dobânzii BRD, în lipsa dovedirii prejudiciului suferit la acest
nivel.
Împotriva acestei soluții a formulat apel
reclamanta APAPS, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Curtea de Apel Cluj, prin decizia nr. 802/20001,
a respins apelul reclamantei, cu motivarea că în mod corect instanța de fond a
făcut aplicarea art. 43 C. com., cuantumul dobânzii acordate la nivelul taxei
de scont fiind cel cuvenit reclamantei, în lipsa dovedirii unor raporturi
juridice cu BRD.
La data de 3 august 2001, reclamanta a declarat
recurs împotriva acestei decizii, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C.
proc. civ., cu respectarea termenelor prevăzute de art. 301 și art. 303 C.
proc. civ.
Recurenta a criticat decizia sub aspectul neacordării
de daune interese moratorii la nivelul dobânzii bonificate de BRD la depozitele
constituite de persoanele juridice, pe termen de 1 an.
Dezvoltând acest motiv de modificare a deciziei,
recurenta a susținut că cererea sa, întemeiată pe prevederile art. 43 C. com. și
art. 1088 C. civ. trebuia admisă la valoarea calculată și dedusă judecății,
întrucât textele legale invocate privesc daune moratorii, care pot fi stabilite
la nivelul dobânzilor practicate de băncile comerciale, creditorul având dreptul
la dobânda ce ar fi încasat-o dacă ar fi avut suma de bani depusă într-un
depozit la bancă.
A mai susținut că aplicarea în cauză a
prevederilor O.G. nr. 9/2000 încalcă principiul neretroactivității legii în
raport de împrejurarea că raporturile de drept s-au născut la data aprobării
bilanțului contabil al anului 1997, deci anterior emiterii actului normativ.
Pentru aceste motive recurenta a solicitat
admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii
apelului declarat de aceasta, schimbarea în tot a sentinței, cu obligarea în
fond a pârâtei la plata sumei de 27.912.670 lei.
La data de 20 februarie 2003, pârâta a formulat
o cerere de suspendare a judecării cauzei, în temeiul O.U.G. nr. 208/2002.
Pentru termenul din 26 iunie 2003, reclamanta și-a precizat punctul de vedere
asupra acestei cereri, în sensul că s-a opus amânării judecării cauzei.
Intimata pârâtă, deși legal citată pentru
termenul de judecată de astăzi nu a răspuns la apel și nici nu a comunicat în
scris că înțelege să stăruie în cererea sa. Astfel că, instanța a rămas în
pronunțare în fondul recursului.
Curtea, examinând cererea de recurs prin prisma
motivelor invocate, constată că acesta este nefondat și urmează a fi respins,
pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Art. 43 C. com. stabilește regula potrivit
căreia „Dobânzile comerciale lichide și plătibile în bani, produc dobândă de
drept din ziua când devin exigibile”.
Această regulă se aplică și în cazul în care se
valorifică drepturile împotriva societății privind plata dividendelor.
După individualizarea acestora în adunarea
generală a acționarilor, după aprobarea bilanțului și a contului de profituri
și pierderi, acționarii dobândesc un drept de creanță împotriva societății,
care poate fi valorificat în instanță, în situația în care plata nu se face din
proprie inițiativă de către societate.
Fiind o creanță comercială așadar, este
purtătoare de dobânzi de drept, fără punerea în întârziere a debitului.
Este adevărat că acțiunea privește obligarea
pârâtei la plata unor dobânzi pentru neachitarea dividendelor aferente anului
1997, deci anterior intrării în vigoare a O.G. nr. 9/2000, însă și în această
situație, recurenta era îndreptățită să încaseze dobânda la nivelul taxei de
scont stabilită de BNR, dobândă care este mai stabilă și suficient de
acoperitoare în raport de dauna suferită, prin achitarea cu întârziere a dividendelor.
Pretențiile recurentei de a încasa dobânda la
nivelul BRD nu pot fi admise și pe considerentul că potrivit dispozițiilor
legale, aceasta nu-și poate tezauriza resursele bănești, prin constituirea de
depozite pe termen.
Prin urmare, soluția pronunțată de instanța de
apel, validând sentința de fond este legală, dată cu aplicarea corectă a
dispozițiilor normative în materie, astfel că, în temeiul art. 312 teza 2 C.
proc. civ., Curtea va respinge recursul declarat de reclamantă, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de
reclamanta A.P.A.P.S. București, împotriva deciziei nr. 802 din 5 iulie 2001,
pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția comercială și de contencios
administrativ, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțata în ședință publică,
astăzi 11 decembrie 2003.