ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 5002/2003

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 444 din 6 martie 2001, pronunțată în dosarul 133/2001 al Tribunalului Cluj, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta APAPS împotriva pârâtei S.C. F.C. S.A., cu consecința obligării acesteia la plata sumei de 20.055.693 lei cu titlu de daune moratorii. S-a reținut în esență, că reclamantei în calitate de acționar al societății pârâte, i se cuvin dividende în cuantumul stabilit de adunarea generală a acționarilor din 9 aprilie 1998, urmând ca plata să se facă în 15 aprilie 1998, și deși art. 67 din Legea nr. 31/1990 nu stabilește un termen pentru efectuarea plății, din momentul stabilirii lor în AGA, acționarii au un drept de creanță față de societate, iar neplata la termen atrage suportarea de daune moratorii, într-un cuantum potrivit ratei de scont a BNR și nu a dobânzii BRD, în lipsa dovedirii prejudiciului suferit la acest nivel.

Împotriva acestei soluții a formulat apel reclamanta APAPS, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Curtea de Apel Cluj, prin decizia nr. 802/20001, a respins apelul reclamantei, cu motivarea că în mod corect instanța de fond a făcut aplicarea art. 43 C. com., cuantumul dobânzii acordate la nivelul taxei de scont fiind cel cuvenit reclamantei, în lipsa dovedirii unor raporturi juridice cu BRD. La data de 3 august 2001, reclamanta a declarat recurs împotriva acestei decizii, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu respectarea termenelor prevăzute de art. 301 și art. 303 C. proc. civ. Recurenta a criticat decizia sub aspectul neacordării de daune interese moratorii la nivelul dobânzii bonificate de BRD la depozitele constituite de persoanele juridice, pe termen de 1 an.

Dezvoltând acest motiv de modificare a deciziei, recurenta a susținut că cererea sa, întemeiată pe prevederile art. 43 C. com. și art. 1088 C. civ. trebuia admisă la valoarea calculată și dedusă judecății, întrucât textele legale invocate privesc daune moratorii, care pot fi stabilite la nivelul dobânzilor practicate de băncile comerciale, creditorul având dreptul la dobânda ce ar fi încasat-o dacă ar fi avut suma de bani depusă într-un depozit la bancă. A mai susținut că aplicarea în cauză a prevederilor O.G. nr. 9/2000 încalcă principiul neretroactivității legii în raport de împrejurarea că raporturile de drept s-au născut la data aprobării bilanțului contabil al anului 1997, deci anterior emiterii actului normativ.

Pentru aceste motive recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului declarat de aceasta, schimbarea în tot a sentinței, cu obligarea în fond a pârâtei la plata sumei de 27.912.670 lei. La data de 20 februarie 2003, pârâta a formulat o cerere de suspendare a judecării cauzei, în temeiul O.U.G. nr. 208/2002. Pentru termenul din 26 iunie 2003, reclamanta și-a precizat punctul de vedere asupra acestei cereri, în sensul că s-a opus amânării judecării cauzei. Intimata pârâtă, deși legal citată pentru termenul de judecată de astăzi nu a răspuns la apel și nici nu a comunicat în scris că înțelege să stăruie în cererea sa. Astfel că, instanța a rămas în pronunțare în fondul recursului.

Curtea, examinând cererea de recurs prin prisma motivelor invocate, constată că acesta este nefondat și urmează a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. Art. 43 C. com. stabilește regula potrivit căreia „Dobânzile comerciale lichide și plătibile în bani, produc dobândă de drept din ziua când devin exigibile”. Această regulă se aplică și în cazul în care se valorifică drepturile împotriva societății privind plata dividendelor. După individualizarea acestora în adunarea generală a acționarilor, după aprobarea bilanțului și a contului de profituri și pierderi, acționarii dobândesc un drept de creanță împotriva societății, care poate fi valorificat în instanță, în situația în care plata nu se face din proprie inițiativă de către societate.

Fiind o creanță comercială așadar, este purtătoare de dobânzi de drept, fără punerea în întârziere a debitului. Este adevărat că acțiunea privește obligarea pârâtei la plata unor dobânzi pentru neachitarea dividendelor aferente anului 1997, deci anterior intrării în vigoare a O.G. nr. 9/2000, însă și în această situație, recurenta era îndreptățită să încaseze dobânda la nivelul taxei de scont stabilită de BNR, dobândă care este mai stabilă și suficient de acoperitoare în raport de dauna suferită, prin achitarea cu întârziere a dividendelor. Pretențiile recurentei de a încasa dobânda la nivelul BRD nu pot fi admise și pe considerentul că potrivit dispozițiilor legale, aceasta nu-și poate tezauriza resursele bănești, prin constituirea de depozite pe termen.

Prin urmare, soluția pronunțată de instanța de apel, validând sentința de fond este legală, dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor normative în materie, astfel că, în temeiul art. 312 teza 2 C. proc. civ., Curtea va respinge recursul declarat de reclamantă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge recursul declarat de reclamanta A.P.A.P.S. București, împotriva deciziei nr. 802 din 5 iulie 2001, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția comercială și de contencios administrativ, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțata în ședință publică, astăzi 11 decembrie 2003.