ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 893/2003

Asupra recursului în anulare de

față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

La 12 august 2002 s-a înregistrat pe

rolul Curții Supreme de Justiție recursul în anulare declarat de Procurorul

General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva

deciziei nr. 1237 din 16 august 2001 a Tribunalului București, secția a III-a

civilă.

S-a susținut că sunt incidente

dispozițiile art. 330 pct. 2 C. proc. civ., hotărârea fiind pronunțată cu

încălcarea esențială a legii ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe

fond, fiind totodată și vădit netemeinică.

Din examinarea dosarelor atașate, Curtea

constată următoarele.

Prin acțiunea înregistrată la 18

septembrie 2000 pe rolul Judecătoriei Râmnicu Vâlcea, reclamantul T.C. a chemat

în judecată Ministerul de Interne și Inspectoratul Județean de Poliție Vâlcea,

solicitând obligarea acestora la plata unei sume de bani reprezentând 14 solde

lunare brute neimpozabile, potrivit art. 31 alin. (1) din Legea nr. 138/1999,

precum și recalculare și reactualizarea salariului pentru perioada august -

noiembrie 1999, în funcție de care i s-au calculat drepturile bănești.

În motivarea acțiunii, reclamantul a

arătat că la 30 noiembrie 1999 a fost trecut în rezervă cu drept de pensie

militară, având dreptul, potrivit legii invocate, la un ajutor neimpozabil de

20 de solde stabilit în raport cu solda lunară brută avută în luna pensionării.

Cu toate acestea, pârâtele (fostul

angajator) i-au plătit numai echivalentul a 6 solde lunare brute cu ocazia

pensionării, la care i s-a aplicat și impozitul deși în opinia sa erau

exceptate, conform art. 5 lit. a) din O.G. nr. 73/1999.

S-a depus în copie decizia nr.

122796 din 7 februarie 2000 din care rezultă că petentului, ieșit din cadrele

permanente la 30 noiembrie 1999, i se cuvin drepturile bănești pensie militară

de stat și pensie suplimentară începând cu data de 1 decembrie 1999.

Ministerul de Interne a formulat

cerere de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, cu motivarea

că neacordarea drepturilor bănești solicitate de reclamant se datorează unei

dispoziții din O.U.G. nr. 140/1999 privind rectificarea bugetului de stat pe

anul 1999, care a prevăzut că aplicarea prevederilor Legii nr. 138/1999 se va

face începând cu 1 decembrie 1999.

Judecătoria Râmnicu Vâlcea și-a

declinat, la 30 noiembrie 2000, competența de soluționare a cauzei în favoarea

Judecătoriei sectorului 5, în baza art. 5 C. proc. civ.

În fața acestei instanțe, la

solicitarea acesteia, s-au depus înscrisuri emanând de la pârâți.

Prin sentința civilă nr. 1753 din 1

martie 2001, Judecătoria sectorului 5 București a respins acțiunea, precum și

cererea de chemare în garanție. În motivare, s-a reținut că, deși prin Legea

nr. 138/1999, în vigoare de la 1 august 1999, s-au acordat cadrelor militare o

serie de drepturi de natura celor solicitate prin acțiunea de față, în fapt, de

la bugetul de stat s-au alocat Ministerului de Finanțe fondurile necesare doar

începând cu data de 1 decembrie 1999. Or, cum reclamantul a ieșit din rândul

cadrelor permanente, la 30 noiembrie 1999, nu i se cuvin sumele pretinse.

Recursul declarat de reclamant

împotriva acestei sentințe a fost admis de Tribunalul București, secția a III-a

civilă care, prin decizia nr. 1237 din 16 august 2001, a admis în parte

acțiunea, a obligat pe pârâtul Ministerul de Interne la plata către contestator

a sumei de 156.925.822 lei reprezentând drepturi bănești cuvenite în baza Legii

nr. 138/1999, fiind respinsă totodată cererea de chemare în garanție.

A reținut instanța că data de 1

decembrie 1999, stabilită prin O.G. nr. 140/1999 privind rectificarea bugetară

vizează data începerii plăților sumelor prevăzute prin Legea nr. 138/1999, dar

datorate de la data intrării în vigoare a legii, respectiv 1 august 1999.

Ca atare, s-a acordat recurentului

contravaloarea a 14 solde lunare brute, în cuantumul indicat în înscrisurile

depuse la dosar, emanând de la Inspectoratul de Poliție Vâlcea. A fost respinsă

cererea de reactualizare a acestei sume, din lipsă de probe; de asemeni, a fost

respins capătul de cerere privind recalcularea salariului pe lunile

august-noiembrie 1999.

Împotriva acestei decizii irevocabile,

în termenul prevăzut de art. 330

1

C. proc. civ., s-a exercitat calea

extraordinară de atac, a recursului în anulare.

Se susține că hotărârea este

greșită, întrucât Legea nr. 138/1999, deși stabilește niște drepturi pentru

personalul militar la trecerea în rezervă, prevede că acordarea acestor

drepturi se va face în limita fondurilor bugetare aprobate anual ministerelor.

Or, Ministerului de Interne, abia prin O.U.G. nr. 140/1999 i s-au suplimentat

alocațiile bugetare stabilindu-se că prevederile Legii nr. 138/1999 se aplică

începând cu data de 1 decembrie 1999.

Recursul în anulare nu este fondat,

urmând a fi respins pentru următoarele considerente:

Reclamantul a fost cadru militar

activ la o unitate subordonată Ministerului de Interne și s-a pensionat la

împlinirea vârstei legale, prin Ord. II/012503/30 noiembrie 1999. Astfel cum

rezultă din fișa de pensie, reclamantului i s-a calculat o vechime în serviciu

de 28 ani, 11 luni și 34 zile, până la 1 decembrie 1999.

La acea dată era în vigoare Legea

nr. 138/1999 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului militar din

instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță

națională, lege publicată în M. Of., partea I, din 22 iulie 1999 și intrată în

vigoare, potrivit art. 72, la 1 august 1999.

Cum rezultă atât din titulatura, cât

și din cuprinsul ei, având în vedere complexitatea, răspunderea și importanța

socială a acestei activități, legiuitorul a adoptat în parlament această lege

specială, de favoare, care stabilește drepturi salariale și de altă natură

pentru personalul militar.

Lipsa de fonduri alocate de la

bugetul statului pentru punerea în aplicare a acestei legi, intrată în ordinea

de drept la 1 august 1999 a determinat amânarea în fapt a aplicării

dispozițiilor sale. Prin O.U.G. nr. 140/1999, publicată în M. Of. din 24

septembrie 1999 s-a prevăzut

[

(art.

8 alin. (2)] că prevederile Legii nr. 138/1999 se aplică începând cu data de 1

decembrie 1999.

Astfel cum corect a sesizat instanța a cărei

hotărâre este atacată, drepturile cuvenite, stabilite prin lege de la 1 august

1999 au fost amânate, în privința plății fără ca aceasta să însemne că în

intervalul 1 august 1999-1 decembrie 1999 nu ar fi datorate.

Într-adevăr, atâta timp cât prin

lege, adoptată de parlament, ca putere legislativă, s-au stabilit anumite

drepturi în favoarea unor subiecte de drept, ce au fost aduse la cunoștință

publică prin publicare în M. Of. nu este de admis interpretarea potrivit căreia

guvernul, prin ordonanță de urgență publicată după aproape două luni de la

intrarea în vigoare a legii, să decidă privarea destinatarilor normei juridice

de drepturile acordate prin lege.

În cazul particular dedus judecății,

se observă că deși reclamantului i s-a calculat vechimea în serviciu, la

pensionare, până la 1 decembrie 1999 (de când, conform O.U.G. nr. 140/1999

urmau să se aplice efectiv dispozițiile Legii nr. 138/1999) el figurează ca

fiind scos din rândurile cadrelor active cu doar o zi anterior acestei date,

adică din 30 noiembrie 1999.

De aceea, indiferent de modul de

interpretare al aplicării în timp a legii și a ierarhiei actelor adoptate de

puterea executivă sau de cea legiuitoare, Curtea constată că hotărârea

pronunțată de Tribunalul București este echitabilă, legală și temeinică.

Pentru aceste considerente, văzând

că nu sunt întrunite motivele invocate în recursul în anulare, acesta va fi

respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul în anulare

declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de

Justiție împotriva deciziei nr. 1237 din 16 august 2001 a Tribunalului

București, secția a III-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 7 martie 2003.