ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3497/2003

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Reclamanta SC R.A. SA București, a

chemat în judecată pe pârâta SC I.D.S. SRL București, solicitând ca, prin

sentința ce se va pronunța, să fie obligată la plata sumei de 315.667.449 lei

despăgubiri și la 114.976.136 lei dobânzi, reprezentând contravaloarea a 17.000

cutii comandate și neridicate.

Prin cererea reconvențională, pârâta

solicită obligarea reclamantei la plata sumei de 315.667.449 lei, reprezentând

contravaloarea celor 17.000 cutii ambalaj, care nu au fost predate pârâtei din

cauza calității necorespunzătoare.

Tribunalul București, prin sentința

civilă nr. 1534 din 27 februarie 2001, îndreptată prin încheierea din 11 iunie

2002, a admis acțiunea, obligând pe pârâtă la plata despăgubirilor reprezentând

contravaloarea mărfii și a dobânzilor comerciale aferente și a respins cererea

reconvențională ca prescrisă.

Instanța de fond a reținut, în

esență, existența obligației de plată în sarcina pârâtei, care nu a achitat, la

data scadentă, contravaloarea produselor contractate, datorând astfel și

dobânzi.

Cu privire la acțiunea pârâtei, s-a

reținut că acesteia i s-a notificat obligația de a ridica produsele în luna

iunie 1996, iar cererea a fost înregistrată la 20 iunie 2000, împlinindu-se

termenul de 3 ani, prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

Curtea de Apel București, sesizată

cu apelul declarat de pârâta-reclamantă, prin decizia 1343 din 15 octombrie

2001, a respins ca nefondată cererea, considerând culpa apelantei în

raporturile contractuale determinată de o comandă fermă pentru producerea a

30.000 buc. cutii ambalaj, din care a ridicat și plătit numai 13.000, deși a

fost notificată să-și îndeplinească obligația asumată.

Împotriva deciziei astfel

pronunțată, pârâta a declarat recurs, la data de 23 noiembrie 2001, întemeiat

pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

Astfel, recurenta susține că

acțiunea reclamantei este prescrisă în raport cu data nașterii creanței,

respectiv anul 1996, chiar dacă a existat un proces anterior, prin care s-a

urmărit obținerea unui titlu executoriu. Întrucât nu a solicitat reactualizarea

creanței în procesul anterior, reclamanta se află în culpă, pentru

inactivitatea procesuală, iar propria culpă nu poate fi invocată drept temei al

acțiunii prezente.

În privința cuantumului

despăgubirilor, recurenta consideră că greșit s-au acordat dobânzile la nivelul

taxei de scont a B.N.R., întrucât, O.G. nr. 9/2000 nu are putere retroactivă.

Totodată, critica împotriva deciziei

atacate se referă și la greșita soluționare a cererii reconvenționale, dreptul

material al acesteia născându-se la momentul livrării mărfii, când s-a

constatat calitatea necorespunzătoare a produselor.

Prin încheierea din 14 mai 2002,

instanța de recurs a admis cererea recurentei de suspendare a executării

hotărârilor judecătorești.

Intimata, prin întâmpinarea depusă,

a solicitat respingerea recursului, acțiunea fiind introdusă în termenul de

prescripție, calculul dobânzilor, la nivelul ratei de scont a B.N.R., fiind

conformă practicii instanțelor judecătorești, iar cererea reconvențională

trebuia introdusă în termen de 3 ani de la data notificării, respectiv, luna

iunie 1996.

Recursul este nefondat și va fi

respins.

Potrivit dispozițiilor art. 7 din

Decretul nr. 167/1958, dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se

stinge prin prescripție, care începe să curgă de la data când se naște dreptul.

Dreptul de a cere daunele-interese,

pentru întârzierea executării obligației, s-a născut la momentul rămânerii

irevocabile a hotărârii judecătorești, prin care s-a stabilit valoarea pretențiilor

reclamantei, decizia nr. 4614/1998 a Curții Supreme de Justiție. De la acest

moment, creditoarea putea cere despăgubiri pentru întârziere, creanța, la acea

dată, devenind certă și lichidă.

Confuzia pe care încearcă recurenta

să o creeze, cu privire la culpa reclamantei, nu poate fi caracterizată decât ca

fiind speculativă: data nașterii creanței nu este identică cu data nașterii

raportului juridic. Abia după ce s-a stabilit caracterul cert și lichid al

creanței se puteau calcula despăgubirile pentru executarea cu întârziere a obligației.

Instanțele de fond, judicios au

constatat cuantumul despăgubirilor la nivelul diferenței de curs valutar,

contractul prevăzând prețul în valută convertibilă (dolari S.U.A.). Calculul

dobânzilor la nivelul ratei de scont a B.N.R., chiar înainte de apariția O.G. nr.

9/2000, nu reprezintă o greșeală. Într-adevăr, legea nu are putere retroactivă,

dar, în situația unor dispoziții lacunare, jurisprudența creează norma

supletivă de acoperire a neconcordanțelor legislative.

Trăgându-și puterea din norma

legală, instanțele judecătorești nu stabilesc, în numele unei puteri discuționare,

norme

contr

a

legem,

ci creează cadrul echității și previziunii

raporturilor obligaționale, aplicând principiile generale de drept.

În privința cererii reconvenționale,

dreptul la acțiune s-a născut, cel mai târziu, la momentul notificării

obligației neîndeplinite. Aceasta, cu atât mai mult, cu cât contractul prevedea

livrarea

loco depozit furnizor

, pârâta-recurentă, la momentul scadenței,

având sarcina de a ridica marfa. Evocând vicii aparente ale produselor,

recurenta nu se poate prevala de un alt termen decât acela prevăzut de art. 3

din Decretul nr. 167/1958.

Așa fiind, în temeiul dispozițiilor art.

312 C. proc. civ., Curtea va respinge, ca nefondat, recursul declarat împotriva

deciziei nr. 1343 din 15 octombrie 2001, pronunțată de Curtea de Apel

București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de pârâta, SC I.D.S. SRL București, împotriva deciziei nr. 1343 din 15

octombrie 2001 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi, 16 septembrie 2003.