ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3497/2003

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamanta SC R.A. SA București, a chemat în judecată pe pârâta SC I.D.S. SRL București, solicitând ca, prin sentința ce se va pronunța, să fie obligată la plata sumei de 315.667.449 lei despăgubiri și la 114.976.136 lei dobânzi, reprezentând contravaloarea a 17.000 cutii comandate și neridicate. Prin cererea reconvențională, pârâta solicită obligarea reclamantei la plata sumei de 315.667.449 lei, reprezentând contravaloarea celor 17.000 cutii ambalaj, care nu au fost predate pârâtei din cauza calității necorespunzătoare. Tribunalul București, prin sentința civilă nr. 1534 din 27 februarie 2001, îndreptată prin încheierea din 11 iunie 2002, a admis acțiunea, obligând pe pârâtă la plata despăgubirilor reprezentând contravaloarea mărfii și a dobânzilor comerciale aferente și a respins cererea reconvențională ca prescrisă.

Instanța de fond a reținut, în esență, existența obligației de plată în sarcina pârâtei, care nu a achitat, la data scadentă, contravaloarea produselor contractate, datorând astfel și dobânzi. Cu privire la acțiunea pârâtei, s-a reținut că acesteia i s-a notificat obligația de a ridica produsele în luna iunie 1996, iar cererea a fost înregistrată la 20 iunie 2000, împlinindu-se termenul de 3 ani, prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958. Curtea de Apel București, sesizată cu apelul declarat de pârâta-reclamantă, prin decizia 1343 din 15 octombrie 2001, a respins ca nefondată cererea, considerând culpa apelantei în raporturile contractuale determinată de o comandă fermă pentru producerea a 30.000 buc.

cutii ambalaj, din care a ridicat și plătit numai 13.000, deși a fost notificată să-și îndeplinească obligația asumată. Împotriva deciziei astfel pronunțată, pârâta a declarat recurs, la data de 23 noiembrie 2001, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. Astfel, recurenta susține că acțiunea reclamantei este prescrisă în raport cu data nașterii creanței, respectiv anul 1996, chiar dacă a existat un proces anterior, prin care s-a urmărit obținerea unui titlu executoriu. Întrucât nu a solicitat reactualizarea creanței în procesul anterior, reclamanta se află în culpă, pentru inactivitatea procesuală, iar propria culpă nu poate fi invocată drept temei al acțiunii prezente. În privința cuantumului despăgubirilor, recurenta consideră că greșit s-au acordat dobânzile la nivelul taxei de scont a B.N.R., întrucât, O.G.

nr. 9/2000 nu are putere retroactivă. Totodată, critica împotriva deciziei atacate se referă și la greșita soluționare a cererii reconvenționale, dreptul material al acesteia născându-se la momentul livrării mărfii, când s-a constatat calitatea necorespunzătoare a produselor. Prin încheierea din 14 mai 2002, instanța de recurs a admis cererea recurentei de suspendare a executării hotărârilor judecătorești. Intimata, prin întâmpinarea depusă, a solicitat respingerea recursului, acțiunea fiind introdusă în termenul de prescripție, calculul dobânzilor, la nivelul ratei de scont a B.N.R., fiind conformă practicii instanțelor judecătorești, iar cererea reconvențională trebuia introdusă în termen de 3 ani de la data notificării, respectiv, luna iunie 1996. Recursul este nefondat și va fi respins.

Potrivit dispozițiilor art. 7 din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, care începe să curgă de la data când se naște dreptul. Dreptul de a cere daunele-interese, pentru întârzierea executării obligației, s-a născut la momentul rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești, prin care s-a stabilit valoarea pretențiilor reclamantei, decizia nr. 4614/1998 a Curții Supreme de Justiție. De la acest moment, creditoarea putea cere despăgubiri pentru întârziere, creanța, la acea dată, devenind certă și lichidă. Confuzia pe care încearcă recurenta să o creeze, cu privire la culpa reclamantei, nu poate fi caracterizată decât ca fiind speculativă: data nașterii creanței nu este identică cu data nașterii raportului juridic.

Abia după ce s-a stabilit caracterul cert și lichid al creanței se puteau calcula despăgubirile pentru executarea cu întârziere a obligației. Instanțele de fond, judicios au constatat cuantumul despăgubirilor la nivelul diferenței de curs valutar, contractul prevăzând prețul în valută convertibilă (dolari S.U.A.). Calculul dobânzilor la nivelul ratei de scont a B.N.R., chiar înainte de apariția O.G. nr. 9/2000, nu reprezintă o greșeală. Într-adevăr, legea nu are putere retroactivă, dar, în situația unor dispoziții lacunare, jurisprudența creează norma supletivă de acoperire a neconcordanțelor legislative. Trăgându-și puterea din norma legală, instanțele judecătorești nu stabilesc, în numele unei puteri discuționare, norme contr a legem, ci creează cadrul echității și previziunii raporturilor obligaționale, aplicând principiile generale de drept.

În privința cererii reconvenționale, dreptul la acțiune s-a născut, cel mai târziu, la momentul notificării obligației neîndeplinite. Aceasta, cu atât mai mult, cu cât contractul prevedea livrarea loco depozit furnizor , pârâta-recurentă, la momentul scadenței, având sarcina de a ridica marfa. Evocând vicii aparente ale produselor, recurenta nu se poate prevala de un alt termen decât acela prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958. Așa fiind, în temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., Curtea va respinge, ca nefondat, recursul declarat împotriva deciziei nr. 1343 din 15 octombrie 2001, pronunțată de Curtea de Apel București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta, SC I.D.S. SRL București, împotriva deciziei nr. 1343 din 15 octombrie 2001 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 16 septembrie 2003.