ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4464/2004

constată următoarele:

Prin acțiunea formulată la 3 decembrie 1998,

reclamantele P.A.I. și K.V. au chemat în judecată C.G.M.B. solicitând ca acest

pârât să fie obligat să le lase „în deplină proprietate și liniștită posesie

apartamentele 4, 6, 9, precum și mansarda imobilului situat în București.

În motivarea acțiunii, întemeiate pe dispozițiile art.

480 și urm. C. civ., s-a susținut că întreaga clădire situată la adresa

menționată a făcut obiectul unei preluări abuzive efectuate de stat în temeiul

Decretului nr. 92/1950 deși proprietarul D.L.E.A.A., cunoscut și sub numele

E.D. era exceptat de la prevederile acelui act normativ de naționalizare.

În acest sens reclamantele au afirmat că proprietarul

originar al construcției intra sub incidența art. II din Decretul nr. 92/1950

deoarece lucra ca arhitect.

În ceea ce privește legitimarea lor procesuală

reclamantele au precizat că sunt rude colaterale de gradul III (nepoate de

frate) și moștenitoare legale ale defunctei D.E., decedate la 11 martie 1986,

aceasta din urmă fiind la rândul său unica succesoare legală soțului său E.D.

decedat la 20 decembrie 1959.

Acțiunea astfel formulată a fost înregistrată inițial

pe rolul secției a III a civile a Tribunalului București cu numărul de dosar

nr. 4613/1998, fiind respinsă ca nefondată prin sentința civilă nr. 771,

pronunțată la 14 iunie 1999.

Un prim apel făcut de reclamante împotriva acestei

sentințe a fost, de asemenea, respins prin decizia civilă nr. 217/ A pronunțată

de secția a III civilă a Curții de Apel București la 20 aprilie 2000, în

dosarul nr. 5220/1999.

Împotriva acestei decizii reclamantele au declarat

recurs, cauza fiind înregistrată pe rolul secției civile a Curții Supreme de

Justiție cu numărul de dosar 2405/2000.

Prin decizia nr. 4325, pronunțată la 17 noiembrie 2000

instanța astfel investită a admis recursul și a casat decizia atacată trimițând

cauza aceleiași instanțe în vederea rejudecării apelului.

În considerentele deciziei s-a reținut că hotărârea

recurată a fost pronunțată cu încălcarea art. 130 alin. (3) C. proc. civ., a

principiului disponibilității și a dreptului reclamantelor la apărare, deoarece

cărora le-a fost respinsă fără motiv o cerere care viza determinarea obiectului

procesului.

S-a apreciat, de asemenea, că instanța de apel nu a

indicat motivele de fapt și de drept avute în vedere la pronunțarea deciziei

recurate împiedicând astfel exercitarea eficientă a controlului judecătoresc.

În urma casării cauza a fost reînregistrată pe rolul

secției a III a civile a Curții de Apel București cu numărul de dosar nr.

105/2001.

Ulterior, la 12 februarie 2001 și la 17 septembrie

2001, în cauză au fost formulate cereri de intervenție în interes propriu de

către E.P.M. și respectiv de B.D. și B.A.

În cererile lor intervenienții au menționat că sunt

proprietari ai apartamentelor numerele 1 și 6 din București, ca urmare a

cumpărării acestora prin contracte încheiate cu S.C. R. S.A.

Soluționând cauza în urma casării, instanța de

trimitere a pronunțat decizia nr. 507/ A prin care, la 19 noiembrie 2001, a

respins apelul făcut de reclamante împotriva sentinței civile nr. 771/1998 a

Tribunalului București, secția a III a civilă.

De asemenea, au fost respinse ca inadmisibile cererile

de intervenție în interes propriu formulate în cauză.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a

reținut în esență că reclamantele nu au făcut dovada calității lor de

proprietare exclusive ale imobilului revendicat, deoarece probele administrate

în cauză atestă că, pe lângă soția supraviețuitoare a proprietarul originar al

bunului, a existat și un descendent de gradul I al defunctului care, în

principiu, avea la rândul său vocație de moștenitor legal.

S-a reținut, de asemenea, că respingerea ca

inadmisibile a cererilor de intervenție în interes propriu își are justificarea

în dispozițiile art. 50 C. proc. civ., care au fost încălcate în speță deoarece

respectivele petiții nu au fost formulate în fața instanței de fond.

La 28 ianuarie 2002 reclamanta P.A.I. a declarat

recurs împotriva deciziei instanței de apel cauza fiind înregistrate rolul

secției civile a Înaltei Curți de Casație si Justiție cu numărul de dosar

936/2002.

În motivarea recursului s-a susținut că decizia

atacată a fost pronunțată fără a se ține seama că succesiunea defunctului E.D.

a fost acceptată numai de soția supraviețuitoare, D.E.

În aceeași ordine de idei s-a afirmat că sunt lipsite

de suport probatoriu aprecierile instanței de apel referitoare la existența

unui alt moștenitor al proprietarului originar al imobilului.

De asemenea, a fost avansată de recurentă și ipoteza

ca prezumtivul fiu al defunctului să fi convenit cu D.E., în sensul renunțării

lui la moștenirea tatălui său.

În legătură cu aspectele mai sus menționare s-a

subliniat că ele sunt atestate prin acte notariale a căror forță probantă a

fost ignorată de instanța de apel.

Tot în motivarea recursului au fost evidențiate și

alte aspecte critice privind rejudecarea apelului după casare subliniindu-se că

- apartamentul nr. 6 din București, „a trecut fără

titlu valabil în proprietatea statului”,

- vânzarea de către SC R. S.A. a acelui apartament s-a

făcut cu încălcarea Legii nr. 112/1995, iar instanțele nu au luat în

considerare clauza contractuală prin care cumpărătorul B.A. a acceptat ca

vânzătoarea să fie exonerată de răspunderea pentru evicțiune prevăzută de art.

1338 C. civ.;

- reclamantele nu puteau să cheme în judecată „posesorul

neproprietar” tocmai datorită încălcărilor aduse Legii nr. 112/1995 cu prilejul

încheieri contractului de vânzare-cumpărare a acelui apartament, iar plângerile

împotriva reclamantelor adresate poliției de beneficiarul acelui act de

cumpărare fraudulos, B.A., s-au dovedit a avea caracter calomios.

În ceea ce îi privește atât C.G.M.B., cât și intimații

persoane fizice B.D., B.A. și M.E. au solicitat respingerea recursului.

Având a se pronunța asupra recursului declarat în

cauză, Curtea reține că, prin natura lor, argumentele aduse în susținerea

acestuia corespund, sub aspect strict formal, prevederilor art. 304 punctele 9

și 10 C. proc. civ.

Prin urmare aceste texte de lege pot fi avute in

vedere in analizarea recursului deși nu au fost invocate în mod expres de către

recurenta P.A.I., respectiva deficiență de motivare fiind remediabilă din

oficiu în raport cu prevederile art. 306 alin. ultim C. proc. civ.

Odată făcută această precizare prealabilă de ordin

procedural, Curtea reține că recursul este nefondat.

În acest sens, Curtea reține că respingerea apelului

reclamantelor prin decizia recurată s-a făcut exclusiv pe considerentul că

acțiunea a fost formulată de P.A.I. și K.V. cu încălcarea așa numitei „reguli a

unanimității”.

Este de principiu că revendicarea unui imobil aflat în

indiviziune are caracterul unui act de dispoziție, nefiind valabilă decât în măsura

în care exprimă acordul tuturor coproprietarilor.

Ipoteza ca, pe lângă cele două reclamante, care sunt

succesoarele soției supraviețuitoare a proprietarului originar al imobilului,

să fi existat și alte persoane, având vocația de a revendica împreună cu

acestea bunul respectiv, este susținută de mai multe înscrisuri autentice

depuse în dosarul de apel, nefiind lipsită de suport probatoriu, așa cum se

afirmă în motivarea recursului

Potrivit acelor înscrisuri, la data decesului lui E.D.,

pe lângă soția supraviețuitoare E.D., avea vocație succesorală și fiul

defunctului, A.D., despre care se mai menționează că a plecat definitiv din

România în anul 1978 și a decedat în anul 1986.

Aceste înscrisuri nu atestă că A.D. ori eventualii săi

succesori ar fi acceptat moștenirea lui E.D., însă în cauză nu s-a făcut nici

dovada renunțării lor la acea moștenire.

Existența acestei posibile linii de moștenitori nu a

fost amintită cu ocazia judecării cauzei de față în prima instanță tot astfel

cum nu fusese menționată nici cu ocazia dezbaterii succesiunii lui D.E.

În aceeași ordine de idei, Curtea reține că respectiva

dezbatere instrumentată de către Biroul Notarului Public M.C. în dosarul nr.

145 a fost finalizată prin emiterea Certificatului de moștenitor nr. 135 din 16

septembrie 1997 care o menționa pe E.D. ca unică succesoare.

Neindicarea în acel certificat a numelui lui A.D., fie

și în calitate de moștenitor renunțător sau care nu a acceptat succesiunea

tatălui său, a făcut obiectul unor cercetări penale.

Conform înscrisurilor depuse în dosarul de recurs în

acea cauză nu s-a început urmărirea penală, dar s-a inițiat un demers judiciar

civil de anulare a certificatului de moștenitor nr. 135/1997 mai sus menționat.

În raport cu toate acest aspecte, Curtea conchide că

soluția instanței de apel este rezultatul unei corecte și depline analize a

probelor menționate, astfel încât prevederile art. 304 pct. 10 C. proc. civ.,

nu își găsesc aplicarea în cauză.

Dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu își

găsesc nici ele incidența în speță, deoarece constatările instanței de apel

referitoare la nerespectarea de către reclamante a regulii unanimității sunt

conforme reglementărilor aplicabile în materie dând temei legal deciziei

recurate prin care a fost menținută soluția de fond de respingere a acțiunii.

Întrucât respingerea apelului s-a făcut exclusiv pe

considerentul că acțiunea nu a fost formulată de către toți succesorii

proprietarului originar, celelalte critici formulate de recurenta-reclamantă P.A.I.

sunt irelevante, deoarece nu pot determina o altă soluționarea a acțiunii.

În consecință, Curtea va face aplicarea art. 312 alin.

(1) C. proc. civ., respingând recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta

P.A.I. împotriva deciziei civile nr. 507/ A din 19 noiembrie 2001 a Curții de

Apel București, secția a III a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 iunie 2004.