ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 6/2010

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin încheierea din 5 iunie 2009, pronunțată în cauza ce face obiectul dosarului nr. 466/97/2008, Curtea de Apel Alba Iulia, secția comercială a respins excepția de neconstituționalitate invocată de pârâtul D. V. în contradictoriu cu reclamantul S.D. și pârâta SC S.S. SRL Deva. Instanța de apel a reținut că aceeași excepție, respectiv a dispozițiilor art. 227 alin. (l) lit. e) din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale raportat la prevederile art. 45 din Constituția României, a fost invocată și în „ fața Tribunalului Hunedoara, fiind respinsă drept inadmisibilă, în temeiul art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992.

Împotriva încheierii din data de 5 iunie 2009 a Curții de Apel Alba Iulia a declarat recurs pârâtul D.V., întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și, în consecință, modificarea încheierii atacate în sensul admiterii cererii de Sesizare a Curții Constituționale. Recurentul-pârât, prin motivele de recurs, a susținut că nicio instanță din România nu se poate pronunța dacă o excepție de neconstituționalitate este inadmisibilă. A susținut că, instanța de recurs putea cel mult să aprecieze dacă aceste texte au sau nu legătura cu cauza, respectiv dacă pronunțarea soluției atârnă sau nu de textele de lege atacate. Or, este fără dubiu că art. 227 alin. (l) lit. e) din Legea nr. 31/1990, este temeiul juridic aplicabil în speță.

Cum, în speță, nu este incident niciunul din motivele de inadmisibilitate prevăzute de lege, instanța avea obligația de a sesiza Curtea Constituțională în vederea soluționării excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 227 alin. (l) din Legea nr. 31/1990 - republicată, fiind fără relevanță împrejurarea declarării recursului împotiva încheierii Tribunalului Hunedoara de respingere a cererii de „sesizare a Curții Constituționale, cu atât mai mult cu cât, pe de o parte, acest motiv de respingere nu este prevăzut de lege, iar pe de altă parte, excepția se poate invoca în orice fază a litigiului”. Examinând excepția nulității cererii de recurs, Înalta Curte constată că pârâtul D.V. a fost citat pentru termenul din 12 ianuarie 2010 cu mențiunea de a depune declarația de însușire a recursului semnat de avocat, dispoziție neîndeplinită până la termenul acordat în acest scop.

Potrivit dispozițiilor art. 302 1 alin. (l) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancțiunea nulității, semnătura. În cauză, cererea de recurs de față nu întrunește această cerință legală, recurentul nu s-a conformat dispozițiilor înscrise în art. 302 1 C. proc. civ. Pe de altă parte, la dosar nu se constată existența unui mandat special, prin care avocatul să fi fost împuternicit să declare și să semneze cererea de recurs, astfel că, în lipsa unei asemenea dovezi, persoana care a semnat cererea de recurs nu a probat calitatea sa de reprezentant al pârâtului. Înalta Curte va aplica cererii de recurs sancțiunea nulității, prevăzută de art. 302 1 alin. (l) lit. d) C. proc.

civ. Constatând îndeplinite cerințele prevăzute de art. 274 C. proc. civ., va dispune obligarea recurentului-pârât D.V. la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1000 lei către intimatul - reclamant S.D.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nulitatea cererii de recurs declarat de pârâtul D.V. împotriva încheierii din 5 iunie 2009 a Curții de Apel Alba Iulia, secția comercială, conform dispozițiilor art. 302 lit. d) C. proc. civ. Obligă recurentul - pârât D.V. către intimatul - reclamant la 1000 lei, cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 ianuarie 2010.