ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 6/2010

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea din 5 iunie 2009, pronunțată

în cauza ce face obiectul dosarului nr. 466/97/2008, Curtea de Apel Alba Iulia,

secția comercială a respins excepția de neconstituționalitate invocată de

pârâtul D.

V. în contradictoriu cu

reclamantul S.D. și pârâta SC

S.S. SRL Deva.

Instanța de apel a reținut că aceeași

excepție, respectiv a dispozițiilor art. 227 alin. (l) lit. e) din Legea nr. 31/1990

privind societățile comerciale

raportat la

prevederile art. 45 din Constituția României, a fost invocată și în „

fața

Tribunalului Hunedoara, fiind respinsă drept inadmisibilă, în temeiul art.

29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992.

Împotriva încheierii din data de 5 iunie 2009

a Curții de Apel Alba Iulia a declarat recurs pârâtul D.V., întemeiat pe

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și,

în consecință, modificarea încheierii atacate în sensul admiterii cererii de Sesizare

a Curții Constituționale.

Recurentul-pârât, prin

motivele de recurs, a susținut că nicio instanță din România nu se poate

pronunța dacă o excepție de neconstituționalitate

este inadmisibilă. A susținut că, instanța de recurs

putea cel mult să

aprecieze dacă aceste

texte au sau nu legătura cu cauza, respectiv dacă pronunțarea soluției atârnă

sau nu de textele de lege atacate.

Or, este fără dubiu că art.

227 alin. (l) lit. e) din Legea nr. 31/1990, este

temeiul juridic aplicabil în speță.

Cum, în speță, nu este incident niciunul din

motivele de inadmisibilitate prevăzute de lege, instanța avea obligația de a

sesiza Curtea Constituțională în vederea soluționării excepției de

neconstituționalitate a prevederilor art. 227 alin. (l) din Legea nr. 31/1990 -

republicată, fiind fără relevanță împrejurarea declarării recursului împotiva

încheierii Tribunalului Hunedoara de respingere a cererii de „sesizare a Curții

Constituționale, cu atât mai mult cu cât, pe de o parte, acest motiv de

respingere nu este prevăzut de lege, iar pe de altă parte, excepția se poate

invoca în orice fază a litigiului”.

Examinând excepția nulității cererii de

recurs, Înalta Curte constată

că pârâtul D.V.

a fost citat pentru termenul din 12 ianuarie 2010

cu mențiunea de a

depune declarația de însușire a recursului semnat de

avocat, dispoziție neîndeplinită până la termenul acordat în acest scop.

Potrivit dispozițiilor art.

302

1

alin. (l) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să

cuprindă, sub sancțiunea nulității, semnătura.

În cauză, cererea de recurs de față nu întrunește

această cerință legală,

recurentul nu s-a

conformat dispozițiilor înscrise în art. 302

1

C. proc. civ.

Pe de altă parte, la dosar nu se constată

existența unui mandat special,

prin care

avocatul să fi fost împuternicit să declare și să semneze cererea de

recurs,

astfel că, în lipsa unei asemenea dovezi, persoana care a semnat

cererea de recurs nu a probat calitatea sa de

reprezentant al pârâtului.

Înalta Curte va aplica

cererii de recurs sancțiunea nulității, prevăzută

de art. 302

1

alin. (l) lit. d) C. proc.

civ.

Constatând îndeplinite

cerințele prevăzute de art. 274 C. proc. civ.,

va dispune obligarea

recurentului-pârât D.V. la plata

cheltuielilor

de judecată în sumă de 1000 lei către intimatul - reclamant S.D.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nulitatea cererii de recurs declarat

de pârâtul D.V. împotriva încheierii din 5 iunie 2009 a Curții de Apel Alba

Iulia, secția comercială, conform dispozițiilor art. 302 lit. d) C. proc.

civ.

Obligă recurentul - pârât D.V. către

intimatul - reclamant la 1000 lei, cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 12 ianuarie 2010.