ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 7579/2004

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel București, sub nr. 2186 din 14 iulie 2003, reclamantul R.T. a solicitat, în

contradictoriu cu pârâta Casa de Pensii a municipiului București – Comisia

pentru aplicarea Legii nr. 189/2000, anularea hotărârii nr. 5466 din 23 iunie

2003, prin care pârâta i-a respins cererea privind stabilirea calității de

beneficiar al drepturilor prevăzute de legea menționată, cu modificările și

completările ulterioare.

În motivarea acțiunii, reclamantul a

arătat că s-a născut la data de 8 iulie 1926, în comuna Hancești, județul

Lăpușna, din Republica Moldova, unde a locuit împreună cu părinții săi, până în

luna martie 1944, când au fost nevoiți să se refugieze în București și nu s-au

mai înapoiat în localitatea de domiciliu. A mai arătat că în mod nelegal,

pârâta i-a respins cererea formulată în temeiul Legii nr. 189/2000.

Curtea de Apel București, secția de

contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 1511 din 2 octombrie 2003, a

admis acțiunea, a anulat hotărârea nr. 5466 din 23 iunie 2003, emisă de pârâtă,

obligând-o pe aceasta, să emită o nouă hotărâre prin care să-i recunoască

reclamantului, statutul de refugiat și să-i acorde drepturile aferente, conform

Legii nr. 189/2000, cu modificările și completările ulterioare, pentru perioada

martie 1944 – martie 1945.

Pentru a pronunța astfel, instanța

de fond a reținut că, deși în anul școlar 1943 – 1944, reclamantul era elev al

Liceului Internat din Iași, acesta, minor fiind, își avea domiciliul în

Republica Moldova, la părinții săi, împărtășind împreună cu aceștia, situația

de refugiat, determinată de ocupația sovietică.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs, pârâta Casa de Pensii a municipiului București, criticând-o, ca

netemeinică și nelegală.

În motivarea recursului, pârâta a

arătat, în esență, că soluția instanței de fond are în vedere doar starea de

fapt, fără a face o analiză a probelor administrate.

Examinând sentința atacată, în

raport cu criticile formulate, cu actele și lucrările dosarului, precum și cu

dispozițiile legale incidente cauzei, inclusiv cele ale art. 304

1

C.

proc. civ., această instanță constată că recursul nu este fondat, după cum se

va arăta în continuare.

Potrivit art. 1 lit. c) din Legea nr.

189/2000, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 586/2002, de prevederile

acestei legi beneficiază persoana, cetățean român, care, în perioada

regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940, la 6 martie 1945, a

avut de suferit persecuții etnice, în sensul că a fost refugiată, expulzată sau

strămutată în altă localitate.

Din conținutul textului de lege

menționat rezultă că în ceea ce privește acordarea drepturilor compensatorii,

nu se face nici o diferențiere în legătură cu persoanele care au fost nevoite

să trăiască în refugiu. Prin urmare, legiuitorul a urmărit ca de aceste

drepturi să beneficieze toate persoanele, cetățeni români, care au suferit

consecințele refugiului, în această categorie intrând implicit și copiii minori

aflați în îngrijirea părinților, aceștia împărtășind aceeași situație cu cea a

părinților refugiați.

Faptul că la data refugiului,

reclamantul, minor fiind, era elev al Liceului Internat din Iași, care se alfa

în afara zonei de ocupație sovietică, nu este de natură să înlăture statutul de

refugiat al acestuia, întrucât a continuat să se afle în întreținerea părinților,

menținând legătura permanentă cu aceștia, pentru ca apoi să urmeze cursurile

Liceului „Matei Basarab” din București, localitatea de refugiu.

Prin urmare, reclamantul a

împărtășit întrutotul situația părinților săi, suportând consecințele de ordin patrimonial

și moral ale refugiului care implicit, s-au răsfrânt și asupra sa, așa cum în

mod corect a apreciat instanța de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Casa

de Pensii a municipiului București, împotriva sentinței civile nr. 1511 din 2

octombrie 2003 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ,

ca nefondat.

Pronunțată în ședința publică,

astăzi 14 octombrie 2004.