ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2770/2004

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin notificarea nr. 3478 din 24 aprilie 2001 adresată Consiliului Județean Prahova, R.T. și Ș.M.C. au cerut restituirea în natură a imobilului compus din casă și teren situate în satul Cheia comuna Măneciu, proprietatea bunicului lor patern T.R. decedat la 3 iunie 1953. Întemeindu-și cererea pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, persoanele îndreptățite au pretins că trecerea imobilului în proprietatea statului s-a făcut în mod abuziv în baza deciziei nr. 262/16995 din 28 iunie 1961 a fostului Sfat Popular al raionului Teleajen, în aplicarea Decretului nr. 218/1960, măsura nefiind comunicată proprietarului în condițiile legii.

Consiliul Județean Prahova socotind că în cauză nu s-ar putea dispune decât măsuri reparatorii prin echivalent în conformitate cu dispozițiile art. 16 din Legea nr. 10/2001, întrucât imobilul este ocupat de Muzeul Științelor Naturale al Văii Superioare a Teleajenului, nu a emis o decizie motivată ca urmare a notificării comunicând numai oral punctul său de vedere celor doi moștenitori cu prilejul unei audiențe. Ca urmare, la 1 februarie 2002, persoanele îndreptățite au contestat lipsa răspunsului legal înregistrată sub nr. 2113 la Tribunalul Prahova, au solicitat obligarea Consiliului Județean Prahova ca deținător fără titlu valabil, la predarea imobilului în deplina lor proprietate și posesie.

Soluționând cauza în primă instanță prin sentința civilă nr. 614 din 11 noiembrie 2002, Tribunalul Prahova a respins acțiunea ca prematur introdusă. Pentru a hotărî astfel, instanța menționată a avut în vedere că pârâtul destinatar al imobilului nu a emis încă o decizie sau o dispoziție motivată cu privire la notificare, așa încât conform art. 109 alin. (2) C. proc. civ. persoanele îndreptățite nu puteau sesiza tribunalul decât după îndeplinirea acestei condiții prealabile. Hotărârea primei instanțe a fost confirmată a fost confirmată prin decizia nr. 43 din 10 martie 2003 a Curții de Apel Ploiești prin respingerea apelului reclamanților.

În motivarea soluției pronunțate în apel s-a socotit că emiterea unei dispoziții sau decizii motivate de către deținător era obligatorie pentru sesizarea instanței și totodată că măsura nu putea fi adusă la îndeplinire de către pârâtă decât după obținerea avizului prealabil al organelor teritoriale ale Ministerului Finanțelor Publice, întrucât imobilul se înscrie în categoria celor prevăzute de art. 16 din Legea nr. 10/2001 fiind inclus pe lista bunurilor excluse de la restituirea în natură. Împotriva deciziei menționate au declarat recurs în termenul și cu respectarea cerințelor procedurale aplicabile, reclamanții R.T.

și Ș.M.C., care invocând lipsa de temei legal a soluției și aplicarea greșită a legii, au susținut în esență că instanțele au refuzat practic să dea curs acțiunii, nesocotind faptul că pârâta deținătoare nu și-a îndeplinit obligațiile decurgând din calitatea de deținător fără titlu valabil a imobilului, necomunicând în termenul prevăzut de lege nici oferta de despăgubiri în echivalent. Recurenții au susținut totodată că instanțele au justificat fără suport legal includerea imobilului în categoria celor exceptate de la restituirea în natură, ignorând faptul că dispozițiile art. 16 din Legea nr. 10/2001 se referă la imobile trecute în proprietatea statului cu titlu valabil. Recursul este fondat.

Este adevărat că potrivit dispozițiilor art. 109 alin. (2) C. proc. civ., în cazurile anume prevăzute de lege, sesizarea instanței competente se poate face, numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile, în condițiile stabilite de acea lege, dovada îndeplinirii acestei cerințe trebuind să fie anexată la cererea de chemare în judecată. În privința persoanelor îndreptățite la restituirea bunurilor preluate abuziv sau la măsuri reparatorii prin echivalent, procedura prealabilă este realizată, prin notificarea deținătorului în termenul și cu respectarea cerințelor prevăzute de art. 21 și art. 22 din Legea nr. 10/2001, cu modificările ulterioare referitoare la termen.

Or în cauză, s-a dovedit netăgăduit că reclamanții în calitatea afirmată de persoane îndreptățite și-au îndeplinit obligațiile rezultate din dispozițiile legii speciale, notificând pe deținător în termenul legal prin cererea transmisă prin executorul judecătoresc la 24 aprilie 2001, la care au fost atașate toate actele doveditoare referitoare la calitatea lor de moștenitori cât și cele privind dreptul de proprietate al autorului lor deposedat abuziv de imobil. Așa fiind, întrucât nu s-ar putea imputa persoanelor îndreptățite faptul că persoana juridică deținătoare a stat în pasivitate și nu și-a îndeplinit obligațiile prevăzute de art. 23 din Legea nr. 10/2001 nici la un an de la notificare, respingerea acțiunii ca prematură este greșită, echivalând cu îngrădirea accesului reclamanților la justiție.

Ca urmare recursul se va admite cu consecința casării hotărârilor atacate și a trimiterii cauzei spre rejudecare la instanța de fond, care va trebui să aibă în vedere și apărările de fond relevate prin motivele de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de reclamanții R.T. și Ș.M.C. împotriva deciziei nr. 43 din 10 martie 2003 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă. Casează decizia precum și sentința nr. 614 din 11 noiembrie 2002 a Tribunalului Prahova, secția civilă, și trimite cauza pentru rejudecare la același tribunal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 aprilie 2004.